Mihai Curagău, actor de teatru şi film: „Actoria nu este o profesie bănoasă. Este o plăcere a sufletului”

Mic de statură, dar cu un talent care îl înalţă deasupra multor piedestaluri, actorul de teatru şi film Mihai Curagău le rămâne la fel de drag spectatorilor deja decenii la rând. Un dialog cu el este ca o călătorie în timp, dar şi o călătorie în visele unui om care face doar ceea ce ştie, vrea, poate şi crede că e corect. Stabilit de decenii la Chişinău, actorul Mihai Curagău a rămas un exponent nealterat al satului, fiind capabil să joace în fiecare clipă istoria copilăriei sale de la Bălăneşti, Nisporeni, iar în povestirile sale nu scapă nimic din peisajul acela minunat.

“Bălăneşti este un loc extraordinar. Unul ca din poveste. Satul este aşezat într-o vale, înconjurat de păduri. Sunt nişte lacuri extraordinare. De aceea m-am ocupat de pescuit. Era o ocupaţie de suflet. Când ajungea aţa la gât, mă duceam cu undiţa la pescuit. Ţin minte că mi-am făcut o undiţă dintr-o nuia de 4-5 metri. Sfoara mi-am făcut-o din aţă de mosorel, pusă în 3-4. Mi-am legat şi cârlige. Cârligele le-am luat de la evreul care strângea rufe prin sat. I-am dat kufaika tatei şi câteva ţoluri din casă, ceea ce am găsit la repezeală. Mi-a dat 10 cârlige. De atunci s-a trezit în mine patima pescuitului. Mă duceam cu nuiaua în spate, cântând. Iazul era la vreo 3 km depărtare”.

Poznele copilăriei îi aduceau şi multe stresuri, dar fără ele istoria vieţii sale ar fi fost mai puţin haioasă. “Toată viaţa am fost poznaş. Ţin minte că m-am vârât şi într-o fântână. Veneam de la iaz şi m-am oprit la o fântână de la marginea satului. Când m-am apropiat de ea, o vrabie a ieşit pe lângă nasul meu. Ehehei, m-am gândit eu, vrabia trebuie să aibă şi pui. Am coborât în fântână încetişor. Am pus piciorul pe o piatră, pe alta… Când am ajuns la cuib, am vârât mâna şi, pentru că nu dădeam de pui, o băgam tot mai adânc. La un moment dat, am încercat să scot mâna, dar nu ieşea. Am mişcat-o, dar tot nimic. Au început să îmi tremure picioarele. M-am speriat. Nu ştiam ce să fac. Cu greu, dar am scos-o.”

Părinţii abia aveau timp să monitorizeze toate năzbâtiile sale, căci erau 8 copii în familie. Familia mare l-a învăţat să fie responsabil şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără drept de amânare. “Norocul meu că am fost opt copii şi ne ajungea foarte greu rândul la fiecare. Tăticul era sever. A făcut armata la români. Era disciplină în casă. Fiecare avea misiunea lui. El numai zicea: Mişulică, vaca şi la păscut. Eu trebuia să fac ce zicea el, dar nu chiar tot timpul făceam asta. Odată i-am spus că eu de Paşte nu mă duc cu vaca, că e joc în sat. S-a uitat lung la mine şi nu am mai îndrăznit să mai spun ceva”.

Teatrul l-a îndrăgit din prima clipă în care a întâlnit o trupă adevărată. A fost chiar la el în sat. De atunci, a luptat din răsputeri pentru realizarea acestui vis. “Prin anii ’50 a venit în sat o trupă de teatru. A jucat ”Amarul iubirii”. Mi-a căzut la inimă. Actorii s-au oprit peste noapte în casa unui vecin care a fost ridicat şi dus în Siberia. M-am dus la dânşii şi i-am întrebat ce trebuie sa fac ca să devin artist. Le-am recitat câteva poezii, însă mi-au spus că nu fac nimic cu şapte clase, trebuie să termin zece. Când am terminat şapte clase, tata m-a luat de-o aripă şi hai la şcoala de meserii. A vrut să mă facă meseriaş. Ce credeţi? M-am dus cu un coleg de clasă la un profesor pe care tata îl ştia. Pe coleg l-a luat la şcoala de meserii, iar pe mine nu. A zis că sunt prea mărunţel. Tot atunci, în Mileşti, satul vecin, au anunţat clase până într-a zecea. Tata nu voia să mă dea, căci erau 4 km de la noi. Da’ eu ştiam de ce îmi trebuiesc zece clase. Am absolvit 10 clase şi am fost acceptat la Institutul de Arte din Chişinău.”

A avut profesori extraordinari: Valeriu Cupcea, Petru Baracci, Trifan Gruzin, care lucrau şi la teatru. Peste doi ani, a şi debutat într-un spectacol la Teatrul „A. S. Puşkin”. A activat mulţi ani acolo, apoi s-a mutat la Teatrul ”Satiricus”, unde munceşte timp de 23 de ani.

“Actoria este o boală care nu se lecuieşte. Dacă te-ai molipsit, gata. Teatrul e o povara grea, neînţeleasă de mulţi. Chiar şi de cei care ne conduc toată viaţa. Cât suflet depun oamenii de artă, dar ce pensii au? Ar trebui să ne întoarcem cu faţa către aceşti oameni, care sunt nişte fanatici ai profesiei, fie că sunt scriitori, pictori, muzicieni. Până nu o să se schimbe atitudinea faţă de ei, o să ne fie foarte greu”.

L-am întrebat dacă s-ar putea câştiga bani din actorie. El a întors din nou vorba la marea plăcere de a face actorie, care nu poate fi estimată în bani. “Nu este o profesie bănoasă. Nici să nu vă gândiţi la bani. E o plăcere a sufletului. Ce bani primesc actorii? Un muzicant şi o duce mai bine. Mai are vreo cumetrie, vreo petrecere de ocazie. Dar ce are actorul, mai ales actorul de teatru dramatic, de comedie? Nepoţelul meu zice ca îi place actoria, dar eu îi spun să se mai gândească”.

Prin anii ’70-’80, a jucat în multe filme, iar în ultimii 20 de ani mai puţin, deşi linii de subiect, pasiune şi interes există. “Câte filme autohtone aţi văzut în ultimii 20 de ani? Noi nu avem bani pentru cultură. Un film-două pe an şi atât. Filme fără bani nu se fac. Prin anii ’70-’80 erau tineri regizori care voiau să se afirme şi erau aprovizionaţi de la Moscova. Dar acum cine să îţi dea bani? Numai nişte sponsori. Acum avem regizori şi actori, dar nu este convenabil. Pe atunci eram cunoscuţi de fiecare câine, căci ne arătau des la televizor. Dar acum, cu atâtea canale TV?… Totuşi teatrul nu o să moară. Omul vine să retrăiască, să intre în pielea personajului. Dacă l-ai convins şi dacă i-a dat o lacrimă, o să revină neapărat”.

În piesa ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea” ne întreba: ”Unde mergem, domnilor?”. Întrebarea e foarte actuală, iar maestrul are şi un răspuns. “Dacă o să fim în familia frăţească a Uniunii Europene, eu cred în viitorul acestei ţări. Dar cât o să zburăm într-o parte, în alta, nu o să ştim ce-i cu noi, cine suntem, ce vrem, nu o să avem soarta care ne-o dorim cu toţii.”

Integrarea europeană este o opţiune, în viziunea lui Curagău, doar în cazul în care gestionarea migraţiei va fi o problemă nu doar cu ecuaţii, ci şi cu soluţii: “E mare tragedia că pleacă părinţii peste hotare. Tineretul cu cine să rămână? Ce face statul cu tinerii? El nu poate să-i ţină în braţe, el poate să-i ajute, dar nu are cine să le modeleze sufletul. Noi trebuie să le găsim de lucru aici, ca ei să dorească să stea acasă. Cei de la conducere trebuie să fie mai atenţi faţă de oameni şi mai ales faţă de tineri. Căci ei o iau din loc foarte iute dacă văd că nu le convine. Ei trebuie susţinuţi. Noi nu avem terapeuţi şi psihologi în centrele raionale. Şi cât de multă nevoie avem de ei!”

L-am întrebat ce-şi doreşte de la anul 2014. Îşi doreşte ca să existe un dialog între conducerea statului şi oamenii de teatru, pentru siguranţa că teatrele nu vor fi lăsate de izbelişte. În rest, consideră că are ceea ce este mai important. “Roluri am. Să fiu sănătos să le joc pe toate. Spectatori am. Pentru ei trăiesc. Îmi pare rău că s-a lungit reconstrucţia teatrului, dar cred că în prima jumătate a anului 2014 va fi redeschis. În rest – spectatori. Spectatori şi aplauze, iar dacă se poate – şi flori.”

Roxana Teodorcic