Maria Răducanu: „Aşa sunt eu”

Numele ei e mai greu de găsit în paginile presei mondene. Dar poate fi întâlnit pe afişe ale unor evenimente de înaltă ţinută culturală. Aşa a surprins-o şi publicul de la Chişinău în seara zilei de 17 mai, în penumbra unei săli mici, fără mari decoruri. Vocea-i inconfundabilă umple de culori spaţiul din jur. Iată ce ne-a spus artista despre sine.

Despre a doua, ca primă vizită la Chişinău

Am mai fost la Chişinău acum 30 de ani, pe când aveam 13, pentru două dintre cele câteva zile de aflare într-o tabără de pionieri din Leova. Într-un fel – nu sunt pentru prima dată, în alt fel – sunt, pentru că am venit aici să cânt. Voicu Rădescu, patron al unui club din Bucureşti, care organizează un festival de jazz la clubul unde prefer să cant, mi-a propus şi am acceptat.

Despre publicul de care nu are habar

Nu mă gândesc la ce aşteaptă publicul de la mine. Nu am o echipă care să mă prezinte ca produs  cu profesionalitate. Publicul se orientează de pe net, unde găseşte informaţie de-a valma şi habar nu am ce ştiu cei de la Chişinău despre mine, habar nu am ce ştiu cei de la Bucureşti şi cei de la New York despre mine şi ce aşteaptă de la mine. Ştiu doar că nu mă pot schimba în funcţie de aşteptările pe care le-ar avea un public. Pot doar promite că, dacă publicul vine s-o asculte pe Maria Răducanu, nu va rămâne dezamăgit. Or, nimic, dincolo de acea oră şi jumătate în care cânt publicului, nimic nu poate vorbi mai mult şi mai bine despre mine decât concertul în sine.

O ciudăţenie a Mariei Răducanu, ca personaj

Cântăreţele de jazz din zona aceasta sunt asociate cu o viaţă de noapte tumultuoasă, cu chefuri, petreceri, distracţie continuă. Eu, afară de momentele în care merg să cânt, sunt simplă, îmi place să stau acasă. Nu merg la mondenităţi deloc, trebuiesc dusă cu forţa, dacă e să fie, nu-mi place să merg în localuri pompoase, ca să fac schimb de amabilităţi, să cunosc directori de bănci şi să dau cărţi de vizită. Nu!

Despre luxul de a nu te vinde

Într-o lume în care marketingul se vrea şi dumnezeul artei, este complicat şi haotic să le pui pe toate la punct. Dar arta mea mă are pe mine ca personaj principal şi plănuitor. Nu trebuie să cânt cantităţi impuse ca să-mi plătesc contabilii, impresarii sau garderobiera. Fac astfel încât să cânt cât vrea sufletul meu, cu extrem de puţină condiţionare de imagine sau plan de afaceri. Sunt consecventă cu mine însămi şi nu-mi pot permite să simt că mă vând. Recunosc, am încercat colaborări cu impresari şi cu firme din acestea, dar cei care s-au  apucat şi-au dezvăluit prea repede calităţile de vânzători de lenjerie turcească din plastic, şi nu impresari de cântăreţe atipice şi greu de înţeles.

Despre percepţia jazz-ului, impus să convieţuiască alături de manele

Muzica se acceptă, se iubeşte în funcţie de artist. Îmi amintesc acum opinia unui chelner, expusă într-un reportaj TV de la clubul în care merg uneori să cânt. L-au întrebat ei ce face, cum se lucrează, cine mai cântă pe acolo. El zice că vine să cânte multă lume, se mai joacă şi teatru, dar lui îi place mai mult cum cântă o doamnă, despre care nu auzise la TV, Maria Răducanu. “Sincer, nu-mi place muzica pe care o cântă, dar sunt vrăjit de vocea ei, şi am început să-mi schimb turele ca să pic atunci când cântă ea. Nu o ascult acasă la radio, mie îmi plac manelele, dar îmi place şi vocea ei”, zice. Iată cam aşa e publicul din România.

Despre topuri dirijate de mafioţi sau masoni proşti

Se cântă atât de multă muzică pe lume, încât nu prea ai şanse să asculţi mare parte a ei. Şi, până la urmă, rămâi cu ceea ce auzi la Radio şi vezi la TV, unde, inexplicabil şi nesănătos, muzica bună ocupă foarte puţină emisie. Dacă există nişte şefi, mafioţi sau masoni, care fac regula aici, cred că sunt cam proşti. Nu înţeleg, cui foloseşte îndobitocirea publicului şi popularea universului auditiv sau emoţional al oamenilor cu lucruri urâte?

Despre invitaţii bizare, de a cânta la nunţi

În mod bizar, primesc şi invitaţii la nunţi. Dar eu nu cânt decât tot ce am eu chef să cânt. Nu pot să cânt la cerere ceva din repertoriul altcuiva.

Despre haina care nu are cum să-l facă pe artist

Pot să cânt pe orice scenă sau chiar în absenţa ei. Pot să cant şi în peşteră, dacă publicul nu vine să exercite un gest formal, ci să primească ceva de la mine. Nu fac diferenţă între a cânta într-un club mic din Bucureşti sau Tecuci şi în sala unde se decernează premiul Nobel. Eu am fost aceeaşi. Nici măcar vestimentar nu eram mai deosebită.

Despre play-list-ul care-i stresează pe colegi

Nu ştiu niciodată ce o să cânt la concert. Stabilesc un repertoriu, un play-list,  dar sunt şanse mari să mă răzgândesc şi să-i stresez pe colegii mei atunci când anunţ în timpul concertului că acum cântăm asta şi ei încep să-şi caute febril partiturile. Depinde de moment. Aşa sunt eu!

Despre ceea ce nu s-a spus —
detalii pe mariaraducanu.com