Joia de miercuri a lui Erizanu
Ani în şir editorul Gheorghe Erizanu l-a discriminat pe autorul Gheorghe Erizanu. Mai mult: l-a exploatat nemilos, la sânge (vai, cel care semnează mai jos ştie prea bine cum vine asta!). Până la urmă, editorul s-a ales cu de toate: Cartier e mai mult decât un brand bine cotat în universul tot mai dramatic al cărţii. E o instituţie care respiră cultură, cu prezenţe şi deschideri în presa bună din ţară, cu o reţea de librării în care librarii ştiu că oficiază Cuvântul, şi nu vând spanac sau napi, cu un show mediatic reactivat săptămânal de celebritatea lui Emilian Galaicu-Păun.
Şi ceea ce e mai important decât toate astea, Cartier scoate cărţi superserioase, cu titluri şi nume din categoria greilor mondiali ai literaturii, ai exegeticii, istoriei, filosofiei culturii etc., etc. Pare că editorul, un tip absolut nebalcanic, mai mult taciturn decât vorbăreţ, excesiv de serios, uneori chiar uşor rigid, dar îndârjit în ideea de a face treabă bună, îşi alege cărţile după criterii care îl reprezintă nu numai ca spiritualitate, dar şi ca fire sau caracter.
Gheorghe Erizanu crede în dictatura cărţii în pofida tranziţiei care pare că s-a instalat la noi pentru o eternitate, în ciuda cabotinismului cultural şi a moravurilor levantine care clocesc în noi, înfruntând predispunerea noastră milenară de a ocoli şi ignora cartea.
Tocmai de aceea Cartier este o editură care atrage magnetic în dreptul denumirii sale epitetul-clişeu prestigioasă, pe care îl vom evita doar din considerente stilistice.
De la Carte orange (1995), debutul său în trombă, rândunelele au reuşit să plece de vreo …sprezece ori. Ceea ce nu înseamnă că Gheorghe Erizanu şi-a luat cumva canonul tăcerii absolute. Dimpotrivă, a susţinut câteva rubrici la varii publicaţii. Este realizatorul unor emisiuni TV. Acum animă şi un blog devenit tot mai popular. Blogul pare a fi deja o instanţă: Erizanu a scris despre cutare, Erizanu l-a făcut varză pe ăla, Erizanu l-a susţinut pe X – asta auzi în Chişinău de la fanii săi. Se pare că reflecţiile din oglinda virtuală l-au şi resuscitat ca scriitor.
Ceea ce începuse probabil ca un hobby s-a autocontinuat, iată, ca o vocaţie. Căci volumul pe care îl ţineţi acum în mâini este un transfer din memoria electronică a blogului în “memoria vegetală” a cărţii – aşa numea Umberto Eco suportul de hârtie pe care se imprimă în mod tradiţional cartea. Cartea ca artă şi cartea ca obiect. Hârtia mai are încă în fibra sa foşnetul pădurii, de aceea reţine, fratern, pe câmpul ei alb, fantasmele, altfel volatile, ce mişcă sau cutremură şi esenţa umană.
Paginile volumului adună notaţii uneori zilnice, alteori rarefiate sensibil în timp. Însemnările par ecoul conservat scriptic al întâmplărilor care, printr-un declic simpatetic nu întotdeauna sesizat, se încasetează în memoria afectivă. Umbre şi fapte care altfel s-ar topi în neantul banalităţilor comune, dacă nu ar fi un ochi atent, mereu disponibil să “scaneze” totul: oameni, situaţii, stări, vorbe, circumstanţe obişnuite şi orori kafkiene, gesturi memorabile, pline de sens adânc, iarăşi oameni, unii cu funcţii mari dar cu prestaţii meschine, alţii, dimpotrivă, fără nimic statuar în ei, dar captivând prin firesc şi cordialitate. Nimic măreţ, nimic ieşit din comunul realităţii obosite, aceeaşi oricând. Gheorghe Erizanu ştie totuşi să dea acestor crâmpeie de existenţă farmecul discret al artei. Prin ceva greu de definit. Aşa ne atrag şi ne încântă scenele de gen ale pictorilor flamanzi care selectează pentru prim-planul unor pânze, acum celebre, oameni absorbiţi de griji mărunte, triviale în finalitatea lor de a ţine, simplu, o casă. Cu interioare domestice fără şarm romantic, cu ziduri vârfuite de ţigla acoperişurilor. Înscrise într-un peisaj oarecare, casele şi uliţele înguste sunt făcute parcă să ilustreze locuri şi timpuri unde nu se întâmplă nimic. Dar în care se împlineşte miraculosul act al existenţei.
Din prefaţa volumului "Când miercuri era joi", semnată de Eugen Lungu (volumul a fost lansat ieri la Librăria din Centru, Chişinău)
