Izgonit pentru credinţa în Dumnezeu

Preotul Nicanor Asargiu, stareţul Mănăstirii Sfânta Treime din Cahul, de când s-a dedicat lui Dumnezeu a avut de înfruntat numai necazuri. A fost alungat până şi din ţara sa de baştină, astfel pribegind prin toată Moldova.

S-a născut în sudul Basarabiei, în satul Anadol, acum raionul Reni din Ucraina. Nu poate accepta ca această părticică de pământ să fie numită ca aparţinând Ucrainei. „După ce au venit sovieticii i-au schimbat până şi numele în Dolinskoie.”

Dragostea şi buna înţelegere din familie i-au dat putere de credinţă în bine pentru toată viaţa. „Nu ştiu cum se făcea, dar din cei 20 de nepoţi eu eram cel mai cuminte, de aceea bunica parcă mă iubea mai mult, aşa simţeam eu. Mă lua pe la biserică, ştiam toate sărbătorile religioase.”

Biserica în care a descoperit cele sfinte din copilărie a fost închisă de sovietici, fiind pângărită şi transformată în depozit de cereale. Dar nici aşa biserica nu a plăcut autorităţilor comuniste. În 1982 locaşul sfânt din sat a fost dinamitat. Au sărit creştinii atunci, dar în zadar, soldaţii au legat crucea cu lanţuri, au fărâmat-o cu tractorul, apoi au dărâmat zidurile.

Oamenii s-au retras, cu tot cu credinţa în Dumnezeu, la cimitirul din oraşul Reni, unde era şi o biserică.

Mănăstirea de departe

„Când eram copil, la noi în sat venea o revistă românească. Citeam în ea despre mănăstirile din România. Nu ştiam pe atunci ce reprezintă o mănăstire. Mă supăram pe mama şi pe bunica, le spuneam că la biserică mă luaţi, dar la mănăstire n-am fost niciodată. Cu mintea mea de copil, îmi imaginam totuşi că mănăstirea este ceva mai măreţ chiar decât o biserică.”

Bunica îl liniştea şi-i spunea că mănăstirile sunt departe. „Când mă culcam, adormeam cu gândul că, atunci când voi avea putere, voi face şi eu o mănăstire, să avem şi noi, aproape, să fie a noastră.”

A venit la Chişinău. A stat din 1991 până în 1996. Iniţial era ipodiacon la Biserica Sfântul Ierarh Nicolae şi preda religia la Liceul Dante Alighieri din Chişinău. După ce a fost hirotonit, cu binecuvântarea Mitropolitului Basarabiei, şi-a luat Biblia şi a plecat în satul natal.

Aici veneau mai mulţi preoţi din Odesa, cu intenţia de a face biserică, dar nu stăteau mult, fugeau ca peste noapte. „Am venit să slujesc în satul de baştină cu gândul de a construi biserică, dar nu m-a acceptat Odesa. Episcopul de Odesa cerea să mă hirotonesc a doua oară, să părăsesc Mitropolia Basarabiei. N-am acceptat, preotul primeşte binecuvântarea numai o dată.”

Prigoana preotului

Aşa a început prigoana, urmăriri, ameninţări. La Anadol a rezistat 3 ani. A înălţat temelia bisericii cu ajutorul creştinilor din sat. Avea toate materialele de construcţie. Dar luni, 22 iulie 1999, a fost arestat. „A venit poliţistul Stamati din Satul Nou, raionul Reni, şi le-a spus creştinilor că preotul merge să-i întărim viza, să rămână la noi. M-a dus la poliţie, am intrat pe o uşă, apoi pe a doua, iar a treia fusese cea de la celulă.”

Acuzaţia a fost gravă, de spionaj în favoarea României. „Ce puteam spiona în satul meu de baştină? Peste 3 zile am fost eliberat, a intervenit guvernul Republicii Moldova şi reprezentanţii României. L-au sunat pe Leonid Kucima, care era pe atunci preşedinte, şi am fost eliberat.”

A ieşit de la miliţie cu interdicţia de a intra în Ucraina. Au început peregrinările. A slujit un an de zile la biserica din Giurgiuleşti, raionul Cahul, apoi în satul Işcalău, Făleşti. A făcut şi aici un paraclis. A mers la Leova şi a deschis Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, unde a slujit doi ani. După aceea a început să construiască biserică în satul Doina, raionul Cantemir.

Peste 5 ani i-a expirat termenul de neintrare în Ucraina şi iar a luat Biblia şi a plecat să slujească aproape de casă. A plecat la Ismail, Hagi-Curda. Acolo era o parohie românească. „Dar au năpădit-o promoscoviţii, au stropit-o cu pucioasă, cu motorină şi au fărâmat totul.” A refăcut ce se putea reface, şi-a găsit şi ucenici. Pe unul l-a lăsat acolo să păstorească, iar el a mers mai departe, în căutarea unui loc de mănăstire.

La Cahul a venit în 2005. A dat de un loc pitoresc în valea aceea de lângă satul Cotihana. „Atunci mi-am dat seama că acesta este locul pe care îl căutam pentru mănăstire. L-am găsit pe stăpânul acestui teren, Dumitru Răsoi, ne-am înţeles să vândă pământul şi m-am apucat de treabă.” Prima componentă a mănăstirii au fost slujbele religioase. Iniţial serviciile divine se oficiau sub cerul liber.

Cu ajutorul oamenilor, a început construcţia. Chiar din prima zi au venit enoriaşi. Sofia Buzălan spune că vine cu plăcere la orice slujbă. Aici se simte mai împlinită. Cu aceeaşi tragere de inimă vine şi Teodora Tiutiuniuc. „Seara, după ce vin de la lucru, fac câte ceva acasă, apoi cobor la mănăstirle pentru a plivi în grădină sau a face mâncare zidarilor care trudesc aici.”

Răul continuă

„Pe timpul vechii guvernări mi se puneau piedici. S-au făcut procese-verbale că nu e loc de mănăstire, dar, cu părere de rău pentru ei, actele pe care le întocmisem la cadastru arătau contrariul. Aşa că au pornit pe alte căi. În primul an, chiar în seara de Crăciun, când eram cu Colinda în satul Cotihana, mi-au dat foc patului din chilie. De câteva ori pe an mă năpădeau hoţii. În august 2009 am fost bătut eu şi încă trei enoriaşe. Am fost nevoiţi să punem obloane de metal atât la ferestre, cât şi la uşă. De atunci se cercetează cazul, dar deocamdată niciun rezultat.”

Lilian Osoianu, avocatul preotului, spune că cineva încearcă să-l stopeze din activitatea sa pe stareţ, dar nu vor reuşi. Alexei Buţenco, procuror din Cahul, care s-a ocupat de acest caz, a declarat că dosarul a fost retrimis în judecată la 22 mai, anul acesta. „Acuzaţi de vandalizarea mănăstirii şi de maltratarea preotului sunt cinci minori, care căutau bani. În curând va avea loc procesul de judecată. Dacă vor fi găsiţi vinovaţi, băieţii riscă de la 9 până la 14 ani privaţiune de libertate.”

Cu stareţul mănăstirii am vorbit joi, 1 iulie. Iar în seara zilei de 3 iulie de la mănăstire s-au furat 30 de metri de plasă pentru gard şi parii gardului. Poliţia anchetează şi acest caz. Părintele este de părere că prigoana continuă, dar mănăstirea din visul copilăriei sale e mai puternică decât toate provocările.

Lilia Zaharia-Cravcenco