Între ziduri

Un interviu cu Ana-Felicia Scutelnicu – regizoare, născută în 1978 la Chişinău

De 7 ani locuieşte la Berlin, unde în curând va absolvi regia. A fost asistentă de regie la producţii regizate de Volker Koepp şi Cristian Mungiu.

Teodor Ajder: Eşti încă studentă, dar scurtmetrajul tău «Între ziduri» a intrat vârtos cu plasa în marea de festivaluri internaţionale de film şi pescuieşte premiile cu duiumul. Iar acum, ai ajuns să faci parte din juriul Festivalului internaţional de film din Varşovia la categoria scurtmetraje.

Ana-Felicia Scutelnicu: Să-ţi povestesc pe scurt cum stau lucrurile. Dacă faci şcoală de film în Germania, deja din anul doi de studiu, vrei sau nu vrei, filmele îţi sunt trimise pe la festivaluri. «Între ziduri» a fost primit destul de bine în mai multe locuri, iar acest fapt mi-a permis să intru în circuitul festivalurilor internaţionale. Odată ce filmul a atras puţină atenţie, primeşti invitaţii să-l prezinţi şi la alte festivaluri, uneori chiar să şi jurizezi, şi tot aşa. «Între ziduri» este primul film pe care l-am scos în lume. Am filmat mai multe scurtmetraje, sunt mai mult exerciţii, de fapt, toate filmele mele le consider încă exerciţii. Nu am făcut încă un film care… Încă învăţ.

În această săptămână am văzut 75 de filme. Pe de o parte, au fost multe abordări noi, dar pe de altă parte, înţeleg că experienţa pe care am acumulat-o la facultatea de regie este una semnificativă. Cei care ajung să facă regie în Germania sunt oameni oarecum păţiţi, trecuţi prin multe. Se zice că altfel nu eşti în stare să povesteşti ceva prin intermediul imaginii. Nu poţi face regie imediat după liceu.

T.A.: Despre ce este «Între ziduri»?

A.F.S.: Despre nişte est-europeni, moldoveni, care lucrează la negru în Germania la o construcţie, şi despre cum se ascund de poliţie.

T.A.: Documentar?

A.F.S.: Nu, e o ficţiune de 15 minute. Cu multă tensiune şi acţiune. Cel mai bine ar fi să vezi filmul. Mi-e greu să vorbesc despre el. Mă pierd în cuvinte.

T.A.: Filmul e bazat pe anumite fapte reale?

A.F.S.: La baza scenariului, pe care l-am scris împreună cu Pavel Brăila, au stat nişte fapte reale. De ani de zile, trăind la Berlin şi întâlnind lucrători sezonieri de pe la noi, am auzit mai multe poveşti din vieţile lor de clandestini. «Între ziduri» a fost inspirat de o păţanie dintr-astea. Băieţi evitau raidurile poliţieneşti trecând dintr-o clădire în alta cu ajutorul unei scânduri, pe care o trăgeau apoi după ei. Cineva stătea de gardă şi îi anunţa despre apropierea poliţiei. Întotdeauna reuşeau să spele putina. După ce poliţiştii plecau, băieţii reveneau pe poziţii şi se apucau iar de treabă. Îmi povesteau chestiile astea de parcă era ceva absolut normal să treci la fugă dintr-o clădire în alta pe o scândură, fiind la etajul patru. Pentru ei părea doar o joacă. Din punctul meu de vedere, ceea ce făceau ei era foarte periculos. M-a impresionat foarte mult această poveste. Era şi foarte vizuală, tocmai bună pentru un scurtmetraj. A fost destul de greu de realizat. Am găsit totuşi două blocuri alăturate şi am reuşit, până la urmă, să pun împreună filmul ăsta, care exprimă de altfel, cred, viaţa de fugar, viaţa celor dosiţi între ziduri. De fapt, Berlinul a fost reconstruit de către oameni care treceau continuu prin astfel de experienţe pe margine de zid, în special după prăbuşirea renumitului Zid Berlinez. Apropo, filmul a fost filmat chiar în inima capitalei germane, la un şantier. Pe alături treceau oameni adânciţi în vieţile lor, nu le păsa de ce făceam noi acolo, de lucram legal sau ilegal.

Deşi, să ştii că de mai multă vreme poveştile ilegalilor nu mai sunt o temă actuală pentru nemţi. Autorităţile acestei ţări îşi îndeplinesc slujbele impecabil. Probabil de aceea ai noştri au emigrat mai spre sud. O altă serie de poveşti care m-a inspirat şi care apar în film sunt despre un gen extremal de rămăşaguri legate de consumul excesiv de alcool. Nu-ţi voi destăinui sfârşitul filmului. Trebuie să-l vezi cu ochii tăi…

T.A.: Acum, fiind parte din juriu şi devenind pentru scurt timp critic de film, nu ai cumva tentaţia de a lăsa puţin la o parte regia şi de a o face mai mult pe criticul?

A.F.S.: Tustrei membrii juriului la categoria de scurtmetraj suntem regizori. Pentru noi toţi, jurizarea a fost, desigur, o experienţă unică, dar, odată ce festivalul va lua sfârşit, eu trec înapoi, de partea cealaltă a liniei, revin la regie. Le voi prezenta spectatorilor filmele mele şi voi aştepta verdictul lor, al criticilor şi al juriilor. Prefer să fiu participantă la concurs decât în juriu. Ăsta-i jocul. E a doua oară când fac parte din juriu şi să ştii că este o chestie destul de dură. Părerile oricărui privitor sunt întotdeauna subiective şi, desigur, diferă foarte mult de la om la om. Pentru mine, de exemplu, coeficientul emotiv este foarte important. Evident, nu este singurul criteriu pe care mă bazez când dau preferinţă unui film în faţa altuia. Încerc să ţin cont şi de teoria filmului, de limbajul filmului – un teren comun pentru cei din domeniu. Prin aceste filtre critice trecem orice peliculă, iar structurile cristalizate în urma acestui procedeu pot fi comparate între ele mai mult sau mai puţin obiectiv. Unele structuri sunt mai puternice, altele sunt mai puţin puternice.

T.A.: A fost greu de ales un câştigător de data asta?

A.F.S.: Au fost în total cinci filme cu care am rămas în final, iar dintre ele, două erau clar favorite.

T.A.: Cum se numesc aceste două producţii şi de ce anume au ajuns să fie favorite?

A.F.S.: Primul, câştigătorul – «Însemnări despre altul» – e un film-eseu, mai mult un documentar, dar şi o căutare profundă, poetică chiar. Noi l-am numit între noi «Hemingway». Până şi regizorul filmului, Sergio Oksman, îl numeşte tot aşa. Nucleul peliculei este o fotografie strâns legată de şederea lui Hemingway în Spania. Este fotografia unui bărbat căzut pe stradă, proaspăt împuns de coarnele unui taur, în pielea căruia a încercat să intre Hemingway, pe atunci un jurnalist puţin cunoscut. Romanul său «Soarele mai şi răsare», cunoscut şi ca «Fiesta», i-a adus faima internaţională. Fotografia a fost făcută în timpul festivalului San Fermin, pe când aleargă taurii prin oraş spre stadionul unde a doua zi au loc coridele, eveniment numit în spaniolă «encierro». Encierro se deosebeşte de coride prin aceea că pe taurii care aleargă poate încăleca oricine. Cele mai renumite encierro au loc în oraşul spaniol Pamplona, renumite tocmai datorită romanului lui Hemingway.

În filmul lui Oksman apar mai multe straturi: identitatea reală a lui Hemingway, identitatea pe care şi-a însuşit-o scriind romanul, al pamplonezului răpus la pământ, identitatea impersonatorilor săi din prezent – există un concurs anual în Florida, în care oamenii se iau la întrecere în încercarea de a-i semăna lui Hemingway. Apare şi strănepotul acelui om din fotografie, care participă şi acum la encierro, drept că nu încearcă să călărească taurii ca străbunicu-său, ci doar să-i fotografieze şi, ciudat lucru, acest om îi seamănă şi el lui Hemingway. Un film foarte puternic. Ne-a impresionat foarte mult. Are o coloană vertebrală de nezdruncinat.

T.A.: Cum ar putea iubitorii de film de la Chişinău să-l vizioneze?

A.F.S.: I-am vorbit lui Sergio despre festivalul Cronograf. Poate îşi va trimite lucrarea şi la Chişinău.

T.A.: Iar al doilea film?

A.F.S.: E o dramă foarte bună turnată de o cehoaică, Zuzana Kirchnerova, intitulată «Baba». Este despre o adolescentă care-şi îngrijeşte bunica aflată pe patul de moarte. La mijloc mai apare episodic şi mama fetei, fiica babei, care este infirmieră şi lucrează în schimburi de noapte. În film se arată foarte fin contrastul dintre tinereţe şi bătrâneţe, dintre viaţă şi moarte. Un detaliu care mi-a plăcut foarte mult e scena când e arătată poza bunicii, leit nepoată-sa de acum. Autoarea a reuşit să ne arate în 15 minute un univers întreg, trei generaţii odată, dragostea, dar şi ura ce le uneşte. Fata îi dă odată bunicii mai multe pastile decât trebuie, dar baba, totuşi, supravieţuieşte acestui „atentat”. Până la urmă, am decis să-i acordăm şi acestui film o menţiune specială.

«Baba» şi «Însemnări despre altul» sunt, practic, incomparabile, se aseamănă doar prin faptul că ambele sunt scurtmetraje şi că sunt două lucrări excepţionale, complexe, care pot fi privite iar şi iar.