Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   "În tot ce faci, îţi…

„În tot ce faci, îţi vei găsi locul dacă ai devotament”

Interviu cu pianista Mariana IZMAN

 

— Te consideri un om excepţional?

— Nu ştiu în ce fel m-aş considera un om excepţional. Sunt mai curând un om care poate comunica cu oricine prin muzică. Sunt gata să fac sacrificii pentru pasiunile mele şi dispun de o flexibilitate interioară, care mă face să mă simt confortabil în situaţii diverse. Asta sunt. Am fost susţinută complex în talentul meu şi acest lucru mi-a redat încredere, făcându-mă să înţeleg că, dacă am fost considerată „copil minune”, nu înseamnă că totul se va întâmpla de la sine.

Anchetă

S-a născut la Chişinău, în 1979, şi a început educaţia muzicală de la 6 ani.

● În 1997, a continuat studiile cu profesorul Marcel Baudet, la Conservatorul din Amsterdam, absovindu-l în 2002.

● Este laureată a mai multor premii: Dinu Lipatti (Bucureşti, 1993), Eduard Flipse (Rotterdam, 1994 şi 1996), Virtuozi Cuplu (Antwerp, 1998) şi Fundaţia Cuplu Pianist (Amsterdam, 2001).

● În 2007 devine deţinătoarea premiului 2 la prestigiosul concurs de pian „Vlado Perlemuter”, Franţa.

● În 2002, Mariana a reprezentat la Viena muzica olandeză contemporană.

● În 2007 / 2008, a lansat două CD-uri cu lucrări de Schumann.

● În 2010, a înregistrat două sonate pentru pian de Serghei Rahmaninov.

● În 2009 / 2010, a susţinut două recitaluri solo în Concertgebouw şi mai multe spectacole cu Orchestra de Cameră a Olandei.

● Din septembrie 2010, Mariana Izman predă pianul la prestigioasa Şcoală Yehudi Menuhin în Stoke d’Abernon, Marea Britanie.

În sec. XX, pe când eram copil, imaginea artistului era cea a unei persoane excepţionale, care se izolează în lumea sa spirituală mai bună. Artistul trebuia să aibă ceva aparte. Ceea ce simt eu trăind aici, la începutul sec. XXI, e că de la noi, artiştii, se cere o flexibilitate deosebită. Toţi te vor ingenios, creativ. A devenit important să comunici, să creezi un context pentru muzica ta. Se pare că suntem în faţa unor mari provocări pentru artele scenice şi trebuie să ne dăm bine seama şi să ne mişcăm rapid odată cu schimbările din societate. În acelaşi timp, e important să ne menţinem calitatea, să nu devenim doar persoane care organizează un show şi care caută un succes rapid.

— La ce a trebuit să renunţi de dragul carierei tale?

— Nu ştiu dacă „renunţare” e cuvântul potrivit. Presiunea şi cerinţele au devenit multiple, iar acest lucru înseamnă că trebuie să ne manifestăm ca multi-talente, deoarece piaţa e atât de plină, încât nu poţi fi sigur că, dacă eşti bun, vei fi solicitat în suficiente concerte. Renunţarea ar însemna să laşi deoparte nişte aşteptări nereale. Asta uneori înseamnă că nu te poţi afla acolo unde vrei să fii, cu părinţii, bunăoară. Renunţare a fost şi faptul că nu am putut face o carieră în R. Moldova.

— De ce e nevoie pentru a deveni un pianist bun?

— E nevoie de muncă, disciplină, sensibilitate şi talent. Desigur, e nevoie şi de o anume înclinaţie pentru instrument. În plus, e nevoie să te dezvolţi şi pe alte planuri. Când eram copil, cel mai important lucru pe care-l învăţam de la profesor era că trebuie să studiez asiduu. Am avut perioade în care studiam şi câte zece ore pe zi, în special atunci când mă pregăteam pentru concursuri. De obicie, aveam frecvenţă liberă la liceu şi toată ziua era a mea. În general, zece ore de muzică era excepţional, iar 6-7 – era normal. Acum, copiii cu care lucrez şi care sunt la Şcoala Yehudi Menuhin din Londra ştiu că trebuie să muncească mult ca să cânte aşa cum pot ei mai bine. Deşi, mi se pare un lucru negativ să-i izolăm pe copii de societatea în care vor funcţiona. În opinia mea, e important ca ei să devină buni pianişti, dar şi parte din lumea în care trăiesc. În acelaşi timp, pentru a deveni buni muzicieni, ei nu pot arde etapele. Orele de studiu individual sunt absolut necesare, iar copiii sunt greu de motivat, în special când există atât de multe distracţii. Din acest punct de vedere mă simt norocoasă că m-am putut concentra plenar pe muzică.

— Când ţi-ai dat seama prima dată că vrei să faci din pian o carieră?

— La 10 ani am ascultat la radio Mozart, Fantezia în Re Minor, şi am vrut să o cânt. Piesa era atât de intensă şi emoţia atât de complexă, încât mi-a aprins ideea de a transmite acest lucru publicului.

— Cui se adresează muzica ta?

— Cel mai important public nu e neapărat cel elitist. Uneori mişti pe cineva care nu cunoaşte prea multe şi acesta e un succes. Sunt sigură că foarte multă lume ar putea aprecia muzica clasică dacă ar intra în contact cu ea. Muzica vorbeşte direct sufletului şi nu-i neapărat nevoie să fii cultivat într-o anume tradiţie pentru a o aprecia.

Cred, totuşi, că muzica clasică va fi mereu apreciată de elite, pentru simplul fapt că nu este o sursă de divertisment pentru publicul larg. În acelaşi timp, aici apare şi provocarea. E important pentru noi, cei care promovăm muzica, să ne dăm seama că publicul se schimbă în permanenţă. În Franţa, de exemplu, văd mulţi tineri în sală. La fel şi în R. Moldova, atunci când cânt acasă. Am observat că în Franţa, în R. Moldova şi în România, şcolile încearcă să aducă copiii la concerte. Cred că acest lucru e foarte important, deoarece dacă asta e singura lor posibilitate de a auzi muzica, ceva va rămâne cu ei în viitor şi îi va face să aprecieze muzica, când vor creşte. Ar trebui să schimbăm situaţia în care doar un anume gen de public, mai în vârstă, vine la concerte. Altfel, viitorul mi se pare şubred.

— Unde ai vrea să concertezi cel mai mult?

— Aş vrea să cânt la Carnegie Hall în New York. E magic. Deşi aş cânta cu aceeaşi plăcere şi într-o şcoală de copii cu posibilităţi limitate.

— Ai concertat inclusiv în Orientul Mijlociu. Cum a fost această experienţă?

— Am cântat de mai multe ori în Qatar. Am fost invitată de o fundaţie culturală finanţată de familia emirului, recomandată fiind de o colegă violonistă. A fost o experienţă surprinzătoare, pentru că în sala de concert erau doar străini care lucrează acolo. Arabi erau doar gărzile de corp, iar femei arabe nu erau deloc. Asta spune ceva despre lumea lor şi a noastră. M-am gândit că aici avem mai multe oportunităţi şi mai multe şanse.

— Unde e acasă pentru tine?

— Şi în Olanda, şi în Moldova. Totuşi, când mă duc “acasă”, mă duc în Moldova. Acolo sunt ai mei şi vreau să fiu parte din viaţa lor şi din viaţa nepoţicăi mele de un anişor. Olanda e acasă în sens cotidian.

— De ce ai rămas în Olanda?

— Am rămas din mai multe motive. În primul rând, aici am mai multe posibilităţi sub aspectul carierei. Am rămas şi pentru că m-am format aici, am o relaţie de mai mulţi ani şi sunt fericită. Chiar dacă o parte din sufletul meu va fi mereu în Moldova, acum viaţa mea e aici.

— Cum a fost adaptarea în Olanda?

— Am locuit mulţi ani la o doamnă cu o familie numeroasă. Familia sa a devenit, într-un fel, şi familia mea. Când îţi schimbi ţara şi sunt aşa de multe lucruri noi, e important să ai un loc în care să te simţi în siguranţă. Spiritual, simţi lipsa părinţilor. Apar altele, în schimb, care te îmbogăţesc. În final, aparţii la două lumi şi asta te face să acumulezi tot ce e mai bun din ambele, te face mai receptiv şi mai deschis.

— Te-ai gândit să renunţi?

— Până acum – niciodată. „Acasă” îţi rămâne mereu în suflet şi nu poate fi substituit. În momente grele, simţi lipsa celor dragi, dar şi acasă sunt perioade grele. Nu cred că revenirea în Moldova ar fi o soluţie.

— Cât de des ajungi în Moldova?

— De 2-3 ori pe an. Mi-aş dori să cânt mai mult pentru publicul de acasă. În 2010, am participat la o întâlnire cu elevii. Mi-a plăcut mult, copiii deveneau altfel sub ochii mei: curioşi, deschişi… Mă mândresc cu profesorii noştri, care muncesc în condiţii dificile.

— Au şanse copiii din Moldova să se realizeze?

— Nu ştiu. Impulsul meu e să-i ajut. Cât sunt la şcoală – cresc. E greu să estimezi ce va fi peste 10 ani. Pentru copiii de acasă e greu să găsească burse de studii în străinătate.

— Ce sfat le-ai da tinerilor din Moldova care doresc să devină muzicieni?

— Să fie determinaţi şi să-şi urmărească visul. Mulţi ajung să fie confuzi, apar diverse dileme… Ei trebui să ştie că e păcat să facă ceva ce nu îi mişcă. Asta înseamnă talent pierdut. Consider că, în tot ce faci, dacă ai devotament, îţi vei găsi locul. Iar oamenii din jur te vor aprecia, mai devreme sau mai târziu.

Pentru conformitate, Bianca-Olivia Niţă,
din Olanda, pentru ZdG