Ilustratorul Aliona Bereghici: „Da, îmi visez lucrările…”
Pasionată de ilustraţii încă din copilărie, a ajuns ea însăşi să devină ilustrator. Îşi visează lucrările înainte de realizarea lor şi consideră că amintirile din copilărie sunt cele care formează un artist plastic. La o etapă a vieţii a decis să se aprofundeze în lumea informaticii, unde a dedus că ilustraţia este ceea ce trebuie să facă în continuare.
Mama îşi dorea s-o vadă avocată, însă tatăl visa la o meserie mai finuţă pentru fiica sa. Într-un final, tânăra a ales artele plastice. Pe parcursul carierei sale, a învăţat că orice neşansă este o şansă şi orice schimbare poate fi benefică.
Amintirile din copilărie sunt cele care formează un artist plastic
Aliona Bereghici nu s-a născut într-o familie de pictori, însă, de mică, ştia ce vrea să facă. Tot părinţii au fost cei care i-au insuflat dragostea pentru frumos. A îndrăgit ilustraţiile încă în copilărie, când, serile, tatăl se întorcea de la serviciu cu câte o carte, pe care, ulterior, se aşeza să i-o citească. „Amintirile din copilărie sunt cele care formează un artist plastic”, subliniază tânăra. „Astăzi, ilustraţia este mai puţin cunoscută, pentru că nimeni n-a promovat-o după 1989. Îmi amintesc cărţile din copilăria mea, care erau pline cu ilustraţii. Păstrez şi acum acele cărţi”, adaugă Aliona.
După ce a absolvit facultatea, şi-a încercat forţele şi în alt domeniu, făcând studii postuniversitare. Astfel, a luat cunoştinţă de lumea informaticii. „Am văzut lumea cu ochii programatorilor şi am înţeles că… ilustraţia e minunată şi trebuie să mă întorc la ea”, zâmbeşte tânăra. Totuşi, recunoaşte că informatica i-a fost de mare ajutor chiar şi în pasiunea sa, învăţând-o disciplină, mai ales în momentul când a decis să muncească pe cont propriu, asta după ce a lucrat la mai multe studiouri. „Oamenii nu înţeleg faptul că acasă tot poţi să lucrezi, însă trebuie să fii disciplinat, altfel n-o să reuşeşti. Aflându-mă printre informaticieni, am învăţat să privesc lucrurile dintr-o parte, fără mult stres, fără multe momente mioritice şi să creez ceva care nu doar place, dar care se şi vinde”, punctează Aliona.
În afară de ilustraţii, Aliona mai are o pasiune – arta culinară. Mai mult, a reuşit să îmbine aceste două pasiuni. „Am devenit ilustrator alimentar. Am început să pictez din dragoste pentru bucătărie, însă, în acest mod, a mai apărut o filieră în tot ceea ce făceam: ilustraţie pentru copii, ilustraţie de şevalet, care este mai mult apreciată de adulţi, şi cea alimentară”, enumeră tânăra. Nu ascunde că orice produs trebuie vândut. „Nici la noi, nici în străinătate nu poţi să face artă şi să spui că trăieşti din alte lucruri. Din ce trăieşti dacă nu din ceea ce faci? Pe de altă parte, nu contează doar partea financiară. Este important să ai şi o satisfacţie emoţională din meseria pe care ai ales-o”, explică ilustratorul.
„Clienţii mei nu sunt oameni care nu au ce face cu banii”
Deşi susţine că nu are o imaginaţie extra-bogată, găseşte inspiraţie în orice lucru. „Nu pot să zic că am o imaginaţie nebună. Da, îmi visez lucrările. Mă trezesc dimineaţa şi ştiu că ceea ce am văzut, vreau să desenez. Însă, până a realiza, poate să treacă două-trei săptămâni, timp în care pot să uit ce am visat. Cea mai mare suferinţă cred că o ai atunci când uiţi ce ai vrut să desenezi”, relatează Aliona Bereghici. Inspiraţia poate veni din orice direcţie: de la o privire sau o trăire, de la un ram văzut într-o călătorie sau de la unele amintiri din copilărie. Dimineaţa, îi place să hrănească piţigoii. La un moment, însă, a înţeles că şi aceste păsări o inspiră, descoperind, prin ele, o altă lume. „Ei se bat între ei de la chifla cu mac, iar, de la un timp, se obişnuiesc şi nu se tem să se apropie de tine”, spune tânăra entuziasmată.
Când munceşte la o lucrare, nu se gândeşte la faptul cui o va vinde, ci cum va arăta ea pe perete. „În final, pun lucrarea pe perete şi o tot privesc cu coada ochilor să văd ce emoţii îmi trezeşte: îmi face plăcere sau mă enervează”, explică artistul plastic procesul său de creaţie. Lucrările din ultima categorie sunt ascunse de ochii lumii, însă, până la urmă, şi acestea îşi găsesc rostul lor. „Ele generează alte lucrări. Fac replică la acestea şi, uneori, este o replică reuşită. Alteori, realizez, peste un timp, că lucrarea care mă irita, de fapt, este bună, doar că îşi aştepta momentul potrivit. Trebuia să mai cresc pentru ea”, zâmbeşte ilustratorul.
Acuarela este sensibilă la lumina artificială. „La noi, e foarte dificil să găseşti becuri, nemaivorbind despre lămpi profesioniste. Când merg să cumpăr un bec, creez senzaţia că aş fi fugit de la casa de nebuni şi am venit să discut despre becuri. Explici că lumina becului este prea albă, că ai nevoie de un bec care să nu strâmbe culorile, şi vânzătorul te priveşte ca pe o nebună”, râde tânăra. Pentru a evita astfel de situaţii, preferă să lucreze la lumina zilei. Deşi spune că oamenii din R. Moldova sunt tot mai mult interesaţi de artă, recunoaşte că piaţa de desfacere de peste hotare este mult mai largă. „La noi cartea pentru copii nu este bine vândută. De ce? Nu am idee. Probabil că părinţii de azi investesc în altceva: în jucării de plastic sau în jucării computerizate. Nu cred că e vorba de preţ, ci de atitudine. Clienţii mei nu sunt oameni care nu au ce face cu banii, ci oameni care vor să aibă acasă ceva frumos nu doar pentru a-l agăţa pe perete, dar ceva frumos pentru suflet”, conchide Aliona Bereghici.
