Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Găsirea culorilor, între bucurie şi...…

Găsirea culorilor, între bucurie şi… tortură

472-otilia-tarlapanInterviu cu Otilia Tarlapan, artist plastic, stabilită cu traiul în Suedia

Provine dintr-o familie de scriitori. Părinţii ei sunt Efim Tarlapan şi Zina Cenuşă. A făcut Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, specialitatea literatură română şi italiană, pentru ca, ulterior, să se dedice picturii. Din 2009, locuieşte în Suedia.

— La ce vârstă aţi început să desenaţi şi care a fost primul desen, dacă vă amintiţi?

— Mi-a plăcut să desenez de când mă ştiu. Primul moment pe care mi-l amintesc a fost pe la 4-5 ani. Primind în dar un set de carioci, am desenat cu entuziasm fluturi şi flori până seara târziu. Un alt moment – participarea, în clasa a V-a, la Olimpiada de Desen. Am ocupat, spre marea mea surprindere, locul II pe oraş, cu un peisaj în pastel. Premiu neaşteptat, pentru că am mers la acea olimpiadă din curiozitate. Apoi, îmi amintesc de atelierul maestrului Glebus Sainciuc, pe care îl vizitam împreună cu tatăl meu. Plecam mereu inspirată de acolo. Prima mea pictură, matură, în ulei, am realizat-o pe o mică suprafaţă de carton, era un peisaj, pe care l-am prezentat cu emoţie maestrului. Am fost încurajată atunci.

— Cum e să fii fiica unui scriitor celebru?

— Am fost şi sunt mândră de tatăl meu. Nu atât pentru celebritate, cât pentru calităţile sale personale şi pentru talentul său. L-aş fi admirat indiferent de circumstanţe. E un scriitor devotat artei sale. Nu s-a abătut din drum şi nu şi-a trădat niciodată misiunea. Îmi amintesc perioada de autoexil a părinţilor în România. Celebritatea tatălui meu era mai mult în R. Moldova şi ar fi devenit, cu trecerea timpului, o amintire. Dar tata rămăsese acelaşi, un scriitor cu spirit şi umor, convins de arta sa. În scurt timp, talentul său şi-a spus cuvântul şi în România. Prin muncă asiduă şi har, avea să fie recunoscut, de confraţi şi de publicul cititor, drept unul dintre cei mai buni scriitori de satiră şi umor din Ţară.

472-tablou2— V-aţi gândit vreodată să urmaţi calea tatălui dvs.?

— Îmi place mult literatura. În casa părinţilor am fost mereu înconjurată de cărţi. Părinţii nu m-au influenţat în a-mi alege calea în viaţă. Am urmat deliberat Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, specialitatea literatură română şi italiană. Am făcut această facultate cu plăcere. Am citit literatură, dar nu mi-am încercat puterile la scris niciodată. Am avut momente în care aş fi scris, însă, de fiecare dată, mă pomeneam cu paleta de culori în mană. Aici, în Suedia, avalanşa noilor experienţe şi situaţii mă apropie tot mai mult de paginile unui Jurnal.

— Când şi cum a fost plecarea în Suedia?

— Am venit în Suedia în decembrie 2009, împreună cu familia. Am fost curioasă să cunosc această ţară atât de diferită. Am vrut să înţeleg mentalitatea şi cultura unei ţări nordice, să-mi pot explica ce anume asigură eficienţa sistemului acestei ţări.

— Cât de greu îi este unui român să se afirme peste hotare?

— Îi este la fel de greu ca oricărui cetăţean de altă naţionalitate venit în Suedia. Sunt obstacole, dar sunt şi pârghii. Depinde de intenţiile celor veniţi. Eu am ales calea intelectualului. O cale care îşi dezvăluie eficienţa după un timp mai îndelungat. Suedia este ţara care se lasă descoperită treptat, de altfel ca şi locuitorii săi, răsplătindu-i generos pe cei care vor să o cunoască şi să o înţeleagă în esenţă, şi nu doar superficial. Nu ştiu cum e în alte ţări străine, dar Suedia pune mult accent pe instruire, disciplină şi punctualitate. Sunt atribute pe care trebuie să le însuşeşti dacă doreşti să supravieţuieşti.

— În prezent, un pictor îşi poate asigura existenţa din munca sa ori este, totuşi, nevoit să-şi găsească şi un alt job pentru a supravieţui?

— Eu nu am reuşit să trăiesc din pictură, dar nici nu mi-am propus asta. Îi sunt recunoscătoare acestei pasiuni pentru faptul că îmi oferă plăcute momente de inspiraţie. Am cunoscut pictori care au trăit doar din pictură. Am o mare admiraţie pentru ei. Eu, însă, nu am putut găsi inspiraţie în spaţiul restrâns al unei încăperi speciale. Am avut, la un moment dat, la Cluj, un atelier. Dar nu pentru mult timp. Inspiraţia a venit pentru mine mereu din împleticirea evenimentelor şi experienţelor vieţii. Pictez mai mult în acuarelă, pentru că îmi permite o mai mare mobilitate. Pictez la fel de bine atât în propria locuinţă, cât şi în natură.

472-tablou3— Aţi putea face o comparaţie între viaţa unui pictor din R. Moldova şi a unui pictor din Suedia: presiuni politice, dificultăţi financiare, receptivitatea oamenilor pentru artă etc.?

— Un pictor în Suedia nu este supus presiunilor politice. Se poate exprima în orice mod şi pe orice temă. Mai puţin pe teme rasiste şi de intimidare a altui popor. Sunt cu desăvârşire interzise. Din păcate, nu ştiu cum e soarta unui pictor în R. Moldova. Dar, din moment ce mi se solicită acest interviu, vreau să cred că pictura în R. Moldova e la ea acasă, bucurându-se de libertate şi receptivitate. Basarabenii sunt o populaţie sensibilă la artă, doar că nu au resurse pentru a o susţine. În Suedia aceste resurse există nu numai pentru pictorii profesionişti, ci şi pentru cei aflaţi la începutul carierei lor. Ceea ce nu e pe la noi. Acolo am încercat să-mi fac cunoscute lucrările pe diferite căi. Cu regret, n-am fost observată… În Suedia nu fac tentativa să mă impun într-un fel sau altul. Când am ocazia să întâlnesc oameni care par să fie sensibili la artă, şi aceştia sunt mulţi, le prezint blogul. Astfel, pentru prima dată, mi s-a propus o primă expoziţie cu vânzare de către colegii mei de serviciu suedezi. Lucrările au fost întâmpinate cu admiraţie. E un gest care m-a încurajat mult.

— Cât de des reuşiţi să organizaţi expoziţii ale propriilor lucrări?

— Nu am avut multe expoziţii. Deocamdată pictez, îmi descopăr posibilităţile. Unele lucrări le trimit acasă, părinţilor, care se ocupă de distribuirea lor. Altele le păstrez. Nu mă simt pregătită, deocamdată, de expoziţii de amploare.

— Munciţi în diverse tehnici, care este, totuşi, preferata?

— Am început să pictez în ulei, din adolescenţă. Am lucrat în această tehnică vreo zece ani, dar încă nu i-am epuizat resursele. S-ar putea să revin la tehnica în ulei la un moment dat. În Suedia am descoperit acuarela şi mi-am dat seama că este un material pe cât de simplu, pe atât de flexibil ca tehnică. Îmi oferă un diapazon mai larg de exprimare şi este, cred, mai potrivit temperamentului meu.

— Ce vă inspiră?

— Sursele de inspiraţie sunt diverse, izbucnirea culorilor naturii primăvara sau mirosul primei zăpezi, iarna, castanele împrăştiate printre frunze, toamna, zborul unei păsări, micile obiecte din casă care rămân neobservate din cauza preocupărilor cotidiene, dar care, în anumite clipe de confort domestic, se lasă descoperite şi recreate… O muzică bună, poate chiar simpla vizitare a unui magazin de materiale pentru desen, vizionarea unui catalog cu tablouri – tot ce îmi poate readuce acele momente de împăcare cu sine şi de armonie cu lumea din exterior. Aş putea să revin la aceeaşi temă pe parcursul mai multor ani, bunăoară tema scoicilor, descoperind, de fiecare dată, noi nuanţe de culori şi detalii.

472-tablou1— Care este lucrarea preferată de care nu aţi vrea să vă despărţiţi niciodată? În ce condiţii a fost aceasta creată?

— Am două tablouri la care ţin în mod deosebit, ambele reprezintă două piese, probabil involuntar, sugerând oscilarea între două stări sufleteşti în momentul în care am pictat acele tablouri. Este lucrarea „Scoici”, executată în ulei, acum şase ani, la Cluj, cu puţin timp înaintea plecării în Suedia, şi acuarela cu titlul „În aşteptare”, ce reprezintă două corăbii în apropierea unui port. Acest tablou l-am pictat în 2010, în Suedia, într-un moment dificil al biografiei mele…

— Blogul dvs. conţine un citat din Monet: „Culorile sunt obsesia mea zilnică, bucuria şi tortura”. Cum vă reprezintă aceste cuvinte?

— Inspiraţia îmi vine de obicei sub influenţa culorilor, din încercarea de a reproduce culori cât mai aproape de esenţa lor naturală. Îmi place curentul impresionist, pentru paleta cromatică. Până a aşeza o nuanţă pe hârtie, o port mult timp în gând. Găsirea unei asocieri reuşite de culori presupune căutări intense în memorie, la prima etapă. Compun şi recompun culori în gând atunci când nu am posibilitatea să pictez. Găsirea culorilor dorite, ca orice descoperire, presupune şi bucurie, şi tortură deopotrivă.

— În 2011, la Stockholm, în cadrul Ambasadei, a fost inaugurată expoziţia dvs. de picturi cu genericul „Dor de casă”. Cum aţi realizat acele lucrări şi cât de des reuşiţi să veniţi acasă?

— A fost expoziţia care m-a bucurat cel mai mult, pentru că mi s-a organizat şi pentru că i-am avut spectatori pe concetăţenii mei de acasă, din Moldova. Am mers drum lung până să ajung aici. L-am parcurs de cele mai multe ori fără speranţa unei finalizări, neştiind că acest drum ar putea duce undeva. În momente mai mult sau mai puţin fericite ale vieţii, doar am pictat, pentru a-mi umple sufletul şi a-mi bucura familia. Expoziţia a fost organizată spontan, iar lucrările le aveam deja finalizate. Am expus picturile care au fost create sub impulsul acestui dor, un sentiment pe care l-am ţinut mereu ascuns, dar care, în sfârşit, îşi aflase exteriorizarea. Cât am locuit în Romania, am încercat să vin în Republică o dată – de două ori pe an. Aflându-mă în Suedia, am reuşit să fac o călătorie acasă doar acum trei ani. Vara aceasta revin pe două săptămâni în luna iunie. Cu timpul, sper să revin mai des.

— Cine este criticul cel mai dur, dar care, totodată, contează pentru dvs.?

— Tata are un aforism: criticii de artă sunt ca peretele. Unii cunosc pictura din faţă, alţii numai din spate. Încă nu am un critic „personal”, dar dacă va fi cândva, mi l-aş dori să-mi cunoască arta numai din faţă.

— Ce viitor vedeţi pentru fiica dvs.: pictură, literatură sau o altă cale?

— Fiica a moştenit spiritul familiei. Are simţul umorului. Îi place să citească, să deseneze. Împreună cu bunicul au realizat o cărţulie pentru copii, bunicul a scris poeziile, iar ea a pictat. Îi place, însă, cu predilecţie teatrul. De la 6 ani, frecventează un cerc de teatru, la început în România, apoi şi în Suedia. A şi participat la câteva spectacole. Alegerea a făcut-o singură, neinfluenţată de familie. Mereu întreabă de Moldova şi e mândră de bunicii săi, că sunt scriitori. Puţini copii în Suedia au bunici scriitori.

— Mulţumim.

Pentru conformitate, Olga BULAT