Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Eugenia BULAT: "Dinspre Est către…

Eugenia BULAT: „Dinspre Est către sine însăşi”

Eugenia Bulat s-a născut la 19 septembrie 1956 în comuna Sadova, regiunea Ungheni, din provincia română numită Basarabia, acum R. Moldova. Şi-a urmat studiile la Colegiul de Construcţii din Chişinău, la Universitatea de Stat din Chişinău şi la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din acelaşi oraş. A lucrat în calitate de profesor, jurnalist, editor. A fost primul primar ales în mod democratic în comuna sa de baştină, după anul despărţitor de ape 1989. A fondat cenaclul literar „Iulia Hasdeu” şi revista „Clipa siderală”, publicaţie de cultură sprijinită de Institutul Cultural Român din Bucureşti. Este membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova şi din România.

Cărţi de poezie: „La Putna mi-e drumul”, „Poeme de pe Valea Plângerii”, „Silabisind în tainele iubirii”, „De dor de voi”, „Stalactite”, „Scrisori de dragoste din Oraşul Libertăţii”. Editor al colecţiei „Sclipiri siderale”, autor al studiului asupra poeziei preuniversitare „Erupţia rostirii sau Generaţia Clipei siderale”.

Pe 15 aprilie 2009, pe lângă Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică „N. Iorga” din Veneţia, a fost organizată prezentarea volumului „Veneţia ca un dat sau Jurnalul unui evadat din Est” (Editura „Cartier”, 2008), autor Eugenia Bulat (poetă, R. Moldova), cu participarea Gabriellei Molcsan (traducătoare, Roma), Annei Lombardo (poetă, Veneţia), Iurie Bojoncă (poet, R. Moldova), Gabrielle Stoppani (profesor, Mestre), Petru Dinjos (muzician, R. Moldova). Vă propunem un interviu cu protagonista serii de poezie.

— Poezia reuşeşte să spună lucruri pe care limbajul comun nu reuşeşte sau nu le poate exprima. Care sunt raţiunile pentru care poezia ar avea puterea cea mai mare în lume ca şi artă?

— Nu ştiu dacă, între arte, poezia e, într-adevăr, cea mai puternică pe pământ. Poate că muzica e cea mai puternică, arta în care fiecare dintre noi se regăseşte şi fără de cuvinte. Dar şi poezia, fără îndoială, e una dintre cele mai mari puteri artistice ale umanităţii. Puterea ei rezidă în capacitatea-i de a concentra şi esenţializa sensurile şi fenomenele vieţii, în capacitatea ei de a penetra şi exprima, într-un limbaj figurativ şi dincolo de limbaj, în general, nelimitele cunoaşterii umane. În ce măsură umanitatea are nevoie de aceste nonlimite se poate vedea după faptul cum lumea, fiecare om în parte, se regăseşte într-un mesaj artistic (mărturie umană?…) exprimat de un poet.

— Eşti definită drept o poetă în ascensiune. Cum vezi ascensiunea ta „dinspre Est către sine însăşi”?

— Ascensiunea o văd, în acest moment, traversând un drum (pe cât acesta este posibil), într-o majoră solitudine şi plonjări cognitive, confruntând experienţa mea de viaţă cu experienţa de viaţă a umanităţii exprimată de marii mărturisitori, cu viaţa ce mi se dezvăluie/ desfăşoară în fiece minut în faţa ochilor; prin capacitatea de a-mi oferi timp pentru a consuma în mod intelectual această materie vie şi a reuşi să conturez forme artistice penetrante ca şi tematică, ca şi idee. Acestea sunt lucrurile care mă neliniştesc acum.

— Ai fondat cenaclul literar „Iulia Hasdeu” şi revista „Clipa siderală”, publicaţie literară sprijinită de Institutul Cultural Român din Bucureşti. Nu-ţi este dor de „generaţia Clipei siderale”?

— Am un sentiment destul de clar asupra acestui subiect (asupra unei obligaţii, să zicem, profesionale, de conştiinţă), sentimentul că mi-am făcut datoria. Revista şi cenaclul îşi continuă drumul, conduse deja de tinerii înşişi, abia-abia sprijiniţi/vegheaţi de unii scriitori, profesori. E magnific. În consecinţă, îmi pot continua şi eu drumul meu. Şi apoi nu poţi avea nostalgie pentru aceea ce porţi mereu cu sine şi în sine însăţi. Mai mult, vocile lor se aud/se citesc astăzi, şi nu doar în Basarabia. E o lume nouă, precum o pădure nouă, care creşte, a şi crescut deja… E speranţa.

— Cartea ta „Veneţia ca un dat” e scrisă la Veneţia. Cum vezi spaţiile venete, în special când le compari cu cele ale ţării tale, Republica Moldova?

— Întâlnirea cu Veneţia a fost pentru mine precum o întâlnire cu rădăcinile rasei, cu placenta maternă a rasei. O întâlnire plină de gingăşie cu leagănul umanităţii. A fost emoţionant şi în această perioadă am traversat, cred, cu o incredibilă viteză anumite trepte în mine însămi. Dar fiecare dintre noi are doar o singură placentă maternă, una care în adevăr îi aparţine, şi acesta e locul unde eşti născut. Acolo şi numai acolo, chiar dacă şi după un drum lung, poţi găsi adevărata împlinire şi pace, amestecându-te, în final, cu pământul, cu mormintele bunicilor tăi. Pentru mine locul acesta e Moldova. În acest sens nimic mai frumos şi mai dulce pe lume nu e. Oriunde aş fi, eu sunt şi voi fi oaspete, acolo eu sunt acasă, în leagănul meu.

— Cum s-a schimbat viaţa ta poetică în aceşti ani de „evadată din Est”?

— Nu cred că, în mare, s-a schimbat. Mi-am continuat întotdeauna drumul meu, care drum, ţinând cont de caracterul meu, de spaţiile geografice şi geopolitice din care provin, nu este unul uşor. Mi-am confirmat mie însămi o prezumpţie, că, pentru a plăsmui artă, e nevoie de o mai mare solitudine. În acest sens, „Veneţia ca un dat” e un argument. Faptul că, pentru a smulge din sine artă credibilă e nevoie mai întâi să sângerezi într-adevăr, nu era pentru mine o noutate. De aceea Veneţia mi-a fost DATĂ. Dată, nu dăruită. Dată ca şi destin, ca şi probă de rezistenţă, ca şi mijloc prin care un creator se poate împlini prin suferinţă şi cunoaştere.

— În aceste zile R. Moldova este devastată de violenţe zilnice, provocate de partidul comunist, care deja de opt ani deţine puterea. Ce semnifică, în fapt, democraţia în R. Moldova?

— O adevărată democraţie în R.Moldova nu există încă, din păcate, sunt doar nişte începuturi. Sunt aproape 20 de ani de când încercăm să creştem şi să dezvoltăm aceşti paşi democratici, este însă destul de dificil. Forţele care se confruntă, în adevăr, nu sunt acelea care se fac, la prima vedere, văzute lumii. Adevăratele forţe care se confruntă sunt Rusia imperialistă şi aceste fragile aspiraţii de democraţie şi libertate. Forţe prea inegale, un război aproape sinucigaş pentru mica provincie română, rămasă suspendată între Occident şi Orient precum un iepure agăţat de vânători pentru a i se jupuia pielea. Şi toate acestea se întâmplă în faţa ochilor întregii lumi… Cu suferinţa Moldovei (dar şi a Ceceniei, şi a Georgiei, şi nu doar a acestor nefericite spaţii), cu destinele noastre distruse, cu lupta noastră pentru o viaţă normală, cu lacrimile tuturor mamelor ajunse aici, în Italia (dar şi în alte părţi), se plăteşte liniştea, chiar dacă relativă, a acestei lumi.

— Eugenia Bulat, ai simţit pe propria-ţi piele dificultăţile libertăţii. Din poeziile tale răzbate protestul în faţa comunismului. Ce se poate face astăzi cu forţa poeziei pentru R Moldova?

— Poezia e, întâi de toate, frumuseţe. Poezia socială e, întâi de toate, conştiinţa naţională, umană, reflectată prin intermediul acestei frumuseţi. Sunt convinsă că poezia, ca şi întreaga artă, ca şi mesaj, ca şi mărturisitor al adevărului, are rolul său clar, formativ, în construcţia societăţii civile, glasul societăţii civile fiind acea armă invizibilă, mereu trează, care se poate opune oricând unei dictaturi, care dictatură se şi instalează, iată, din nou, acasă la noi.

— Sosită la Veneţia, Eugenia Bulat descoperă o perspectivă total diferită şi e suspendată „între Occident şi Orient”. E ceva de care duci lipsă, ce îţi lipseşte?

— Da, anume aşa simt, că am ochi bifocali, care văd simultan două lumi. Sunt suspendată încă, în profunda mea singurătate şi marginalitate de stranieră, între mine însămi, cea de ieri şi cea de mâine. Nu este simplu, pentru că astăzi este pentru mine o noţiune plină de nesiguranţă şi vulnerabilitate. Paşii mei mai fac încă greşeli şi, uneori, în disperare, se îndreaptă spre vid. Îmi lipseşte căldura şi liniştea. Dar aceste comori lipsesc astăzi întregii lumi.

Iurie BOJONCĂ, Veneţia