Elveţienele din Târzieni

Refugiile au afectat viaţa acestei familii. Deşi au trecut câteva decenii de la ruperea de rădăcini, două surori îşi caută originile. N-o fac pentru ele, ci pentru urmaşii lor, ca urma să nu se piardă definitiv. De mai mulţi ani, surorile Alexandra Ausländer şi Irina Păcurariu sunt stabilite în Elveţia. Între timp, au devenit bunici, iar nepoţii s-au arătat interesaţi de istoria părinţilor lor. Sarcina, însă, e greu de realizat din cauza războiului şi a refugiului forţat, care a despărţit mii de familii, inclusiv pe a lor.

Doliwa-Dobrowolski

Alexandra şi Irina provin dintr-un neam de boieri, Doliwa-Dobrowolski. Familia lor a cunoscut mai multe refugii, dar continuă să îşi respecte rădăcinile. Melania Doliwa-Dobrowolski, bunica surorilor, s-a căsătorit în 1894 cu Aleksandr Lîkoşin, senator de Sankt Petersburg, unul dintre consilierii ţarului rus. În urma acestei căsătorii, s-au născut patru copii: două fete şi doi băieţi.

În 1919, la Kiev, Aleksandr Lîkoşin a decedat în urma unui accident rutier. Deşi se bănuieşte că ar fi fost un atentat, nu există dovezi care ar demonstra acest fapt. Soţia sa, însă, care se afla în acea perioadă în Basarabia pe domeniul familiei, nu a putut supravieţui pierderea şi, în scurt timp, s-a stins. Înainte de a fi înmormântată, au venit oamenii de pe toate moşiile pe care le aveau să-şi ia rămas bun de la ea. Melania a fost condusă la cimitir de un sobor de preoţi.

După moartea Melaniei, doi dintre fraţii ei au devenit tutorii fiicei sale, Marina, care s-a căsătorit în Belgia cu Evgheni Ilnicki, refugiat din Primul Război Mondial. În 1935, la insistenţa unchilor săi, stabiliţi, între timp, peste hotare, Marina şi Evheni au venit la Târzieni să gireze averea imobiliară din Basarabia şi să le trimită lor rentele. Deşi niciunul dintre soţi nu ştia exact ce să facă, s-au descurcat, fiind ajutaţi de sătenii angajaţi la curte pentru lucrările agricole, care au manifestat onestitate şi bunăvoinţă.

Cele două refugii

Primul copil al cuplului Ilnicki, Alexandra, s-a născut în 1937, iar în 1940 a survenit primul refugiu, exact în noaptea când armata rusă a intrat în sat. Marina şi Evgheni au fost avizaţi de un angajat, pe nume Andrei, că vin ruşii, iar în ţară se zvonea că, pe unde trecea armata rusă, aceasta ridica sate întregi şi le trimitea în Siberia. Au încărcat în căruţă lucrurile cele mai necesare şi au plecat în grabă, fiind ajutaţi de ţăranii din sat. Aşa au ajuns la Frunzăneşti.

Alexandra, deşi avea doar doi ani şi jumătate, îşi aminteşte un episod din acea noapte: „Era întuneric, căruţa lunecase în apă. Eram pe un loc ce mi se părea foarte înalt. Mâncam ouă tari şi nuci. Aşa a fost noaptea refugiului”. Atunci, Marina aştepta al doilea copil, care s-a născut la Bucureşti, dar care, după remarca Irinei, a doua fiică a soţilor, risca să se nască în Gulag.

În 1941, Marina şi Evgheni s-au întors, totuşi, în ţară, unde au trăit până în 1943, când se pregătea a doua ridicare masivă. Şi de acea dată au fost anunţaţi de lucrătorii de la curte şi iarăşi au fost nevoiţi să plece în grabă. Au plecat spre Bucureşti, trăind pe moşia lui Ghica, iar de aici spre Alexandria, judeţul Teleorman. După al doilea refugiu, n-au mai revenit. Aceste lucruri surorile le-au aflat de la copiii şi nepoţii sătenilor de pe moşia părinţilor lor, rămaşi în viaţă. Istoria acestei familii s-a transmis din tată-n fiu, să nu se piardă urma. Surorile sunt surprinse de disponibilitatea unor oameni care nu au niciun grad de rudenie cu ele de a le transmite istoria familiei lor.

Povestea unui pantof

În România, viaţa n-a fost tocmai uşoară. Deşi părinţii au făcut tot posibilul să-şi protejeze copiii, unele episoade le-au rămas în memorie pentru totdeauna. Nici până azi nu pot uita iernile friguroase, când nu aveau cu ce se îmbrăca. Atunci, mama a desfăcut o saltea de lână şi a dat-o unei vecine care ştia să toarcă, apoi o altă vecină a ţesut din acea lână stofa, din care o altă vecină a croit şi le-a făcut paltonaşe şi mănuşi. Din pânza saltelei li s-au cusut uniforme pentru şcoală. Stofa, însă, a fost vopsită în negru, ca şi uniformele, şi, pe măsură ce hainele erau spălate, vopseaua se ştergea şi apărea culoarea originală a saltelei.

Alexandra îşi aminteşte un caz de pe când era încă în clasele primare şi mergea împreună cu alţi copii la gârla Vedea. Era o punte care ducea peste Vedea la pădure. Avea o pereche de pantofi cu buclă, buni şi pe timp de iarnă, şi pe timp de vară. Într-una din zile, sora unei colege, mai zbânţuită, i-a smuls unul dintre pantofi şi l-a aruncat în Vedea. Oricât de mult l-a căutat, nu l-a mai găsit. În  acea vară, Alexandra a umblat desculţă, pentru că părinţii nu-i mai puteau cumpăra alţi pantofi.

Alexandra îşi aminteşte că-i era ruşine să umble desculţă: „Maşinile atunci circulau din joi în Paşti şi, când trecea una, alergam repede la gard să o vedem. Atunci înfundam picioarele în praful de pe margine, ca să nu se vadă că sunt desculţă”. Până la urmă, mama fetei cu pricina i-a dat mamei Alexandrei o pereche de pantofi de-ai fiului său, pe care aceasta i-a purtat o vreme. Totuşi, până a început şcoala, unul dintre colegii de clasă a găsit pantoful înţepenit la moara de lângă râu. De aici, pantoful a ajuns la cizmar. Acesta, după cum spune Alexandra, „l-a ţinut pe calapod şi l-a bătut, pentru ca, în continuare, să pot purta ambii pantofi”.

Pământ şi rogojină

Alexandra şi Irina, deşi au trecut prin multe greutăţi, susţin că au fost fericite, pentru că aveau cu cine se juca, aveau prieteni şi nu pricepeau tot ce se întâmpla: „Fiind copii, nu am simţit această teroare, deoarece părinţii ne protejau”. Le lipsea doar mâncarea, dar, potrivit Irinei, „familia noastră a avut noroc de oameni cu suflet mare, care ne-au ajutat întotdeauna. Vecinele, uneori, ne şi chemau la masă, ştiind că nu prea aveam ce mânca: dna Paraschiva, ţaţa Mariţa… Dna Paraschiva ne servea cu borş acrit cu zeamă de corcoduşe. Era foarte gustos. Din nimic ieşea mâncare bună”.

Marina şi Evgheni au închiriat o casă, neavând una proprie. Nici măcar mobilă nu aveau. Tatăl era bolnav, nu avea un serviciu, iar mama preda ore particulare, deci tot nu avea un serviciu stabil. Irina îşi aminteşte că doar o încăpere era cu duşumele, cealaltă era „cu pământ bătut pe jos şi mama a cumpărat rogojină, ca să nu mergem cu picioarele goale pe pământ”.

La orele particulare, mama era servită cu prăjituri. Nu le mânca, ci le aducea fetelor. Din puţinul ce-l aveau, mama oricum dorea să serbeze aniversările fiicelor. Cumpăra ce putea. Masa de sărbătoare pentru toată familia putea fi un harbuz mare. De ziua Irinei a fost invitată şi o prietenă. Aceasta, însă, în scurt timp, a plecat acasă şi i-a zis mamei că nu se va mai duce niciodată la Irina acasă, „pentru că-i pământ şi rogojină pe jos”.

Groaza zilei de mâine

Surorile îşi amintesc bombardamentele din timpul războiului. Ca să aibă un adăpost, tatăl lor a săpat în grădină o tranşee în forma literei L. Imediat cum se auzea sirena, tata îmbrăţişa ambele fete şi le băga în adăpost. Tot aici veneau şi vecinii. Într-o zi, Alexandra se ducea singură la grădiniţă. Brusc, s-a declanşat sirena. Deşi era în apropierea grădiniţei, s-a oprit, fără să ştie cât timp să mai stea. Era îngrozită, iar pe stradă nu era niciun om. Acest caz a marcat-o pentru totdeauna: „Mi-a fost tare frică atunci. Astăzi, când aud vreo sirenă, deşi suntem informaţi din timp, oricum tresar”.

Deşi părinţii au încercat mereu să-şi apere copiii, să-şi ascundă frica pe care o simţeau, ei înşişi n-au putut trece peste ea. Mama, femeie fiind, câteodată îşi exterioriza sentimentele. Mai plângea uneori şi era foarte nervoasă. Tatăl, însă, era introvertit, nu se exterioriza niciodată şi, după cum mărturisesc fiicele, „a suferit enorm şi s-a consumat aşa. A murit de insuficienţă cardiacă. Părinţii aveau mereu groaza zilei de mâine”.

Astăzi, Alexandra şi Irina, bunici fiind, au revenit în Moldova ca să-şi caută rădăcinile. Ele încearcă să-şi afle istoria neamului ca să o poată transmite nepoţilor, care sunt interesaţi să înveţe limba română şi să continue tradiţiile familiei lor.

Olga BULAT