Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Dumitru Caraciobanu, uitat în vremi

Dumitru Caraciobanu, uitat în vremi

Părăsea această lume, ca ieri, într-o seară de 14 noiembrie, acum 32 de ani. Pleca din viaţa culturală a Chişinăului şi a acestei lumi marele enigmatic şi rebel de la Dunărea de Jos, cel care a fost în stare să încânte o lume şi să nu se asemene cu nimeni altul în scenă şi în viaţă. Despărţirea de Caraciobanu a fost una de o rară sensibilitate. “Luceafărul” se despărţea de Caraciobanu precum marile regate de marii lor regi.

„Moldova noastră a pierdut un mare actor. Teatrul “Luceafărul” a pierdut un mare suflet de artist, un visător cu ochii deschişi ziua-n amiaza mare. I-a închis la 43 de ani, pentru totdeauna, lăsându-ne lumina pe seama Luceafărului din cer”, citim din necrologul scris, în aceeaşi noapte, cu multă simţire şi emoţie, de secretarul literar al “Luceafarului”, Pavel Sabin.

A doua zi, cortegiul funerar apuca calea spre Satu-Noul Renilor: colegi de scenă, scriitori, oameni de cultură, spectatori îl petreceau acasă, returnându-l “ţărânei din ţintirimul aceluiaşi sat în care, la 22 aprilie 1937, se născuse”. Fusese ruga lui testamentară, despre care Pavel Pelin scrie în studiul său memorialistic „În căutarea lui Caraciobanu”: „Născut pe malul Dunării, mai sus de Chilia, intrarea apelor dunărene în Marea Neagră îi producea emoţii tari lui Caraciobanu”. Ştia sau intuia, probabil, că aici se va simţi cel mai bine, aici, între ai lui, aici, în preajma părinţilor şi a sătenilor, adunaţi, de-a lungul vremii, în mormânţii Satu-Noului, aici, între imensităţile apelor Dunării şi ghiolurilor Deltei, între crivăţul şi arşiţele Bugeacului, unde lumea are o altă dimensiune geo-umană, pentru că apele Sudului nu sunt pur şi simplu ape, ci destin. Născut sub semnul acestui destin, Caraciobanu nu s-a putut lipsi de el nici după moarte.

Au trecut anii. Sunt 32 de când Caraciobanu nu a mai trecut pe la Chişinău şi tot atâţia de când nimeni (cu rare excepţii) nu a mai mers pe la Caraciobanu să-l vadă. Nu ştiu dacă Caraciobanu se supără sau judecă pe cineva pentru această răceală şi înstrăinare, pentru că El este în lumea pe care şi-a dorit-o după moarte, tot aşa cum a fost în lumea sa, cea pe care şi-a dorit-o fiind în viaţă. El s-a împlinit, s-a realizat – frumos, ca un miracol văzut cu ochii, şi s-a retras acolo unde miracolul poate avea doar pentru el continuare. Problema e în noi. “A fost cel mai aplaudat dintre noi toţi”, remarca la funeralii actorul şi regizorul S.I. Şcurea… A jucat “roluri principale în peste 60 de spectacole. Visa să-l joace pe Richard al III-lea. L-a jucat numai pe Radu Ştefan – întâiul şi ultimul” – îşi aminteşte P. Pelin. “Teatrul “Luceafărul” are multe amintiri senine. O va avea şi pe aceea care se cheamă D. Caraciobanu”, citim din acelaşi necrolog testamentar al “Luceafărului”. Au trecut 32 de ani… Ce ne mai  aminteşte azi de marele D. Caraciobanu? Cine îşi mai aminteşte de El?

P. Grozavu,
reluare din articolul «Un sfert de veac fără Caraciobanu»
(Nr. 56, 15 octombrie 2005)