Dumitru Blajinu: Îi plăcea să doinesc

Am copilărit împreună cu Grigore Vieru la Pererita, pe malul Prutului. Buneii noştri au fost fraţi, iar mamele – verişoare, căci eu sunt Vieru după mamă.

Lui Grigore îi plăcea să vină la noi să asculte lăutarii. Tatăl meu avea ţambal şi duminica se aduna taraful la repetiţii. Eu şi Grigore stăteam sub masă şi ascultam muzică populară până adormeam alături.

Nu ştiam atunci ce va deveni Grigore Vieru în viaţă, dar ştiam că îi place să înveţe. Într-un an, înainte de Paşti, mama a luat un val de pânză de tort şi mi-a zis: Hai, să îţi coasem o cămaşă nouă. Am mers la mama lui Grigore, mătuşa Dochiţa. Am intrat bucuros. Grigore îşi făcea lecţiile pe cuptor, lângă fereastră. Mătuşa Dochiţa ne-a poftit să şedem pe laiţă, până termină ce avea de cusut. Se aşternuse aşa o linişte, se auzea numai sfârâitul acului. Mai târziu, Vieru mi-a dat o carte de-a sa, intitulată “Cântecul acului.” Mi-am dat seama atunci că acesta a fost cântecul lui de leagăn, de deşteptare şi de alinare.

Aveam mai multe cărţi de-ale lui. Am decis să le donez. Le-am oferit pe toate Bibliotecii Naţionale din Chişinău. Am scris şi eu ceva despre Vieru. Asta după ce într-unul din ani, soţia lui, Raisa, a decis să îi facă o surpriză şi a cerut mai multor scriitori să scrie întâmplări cu Vieru. Am scris şi eu atunci, căci am multe amintiri despre Grigore.

Vieru a muncit. Nu s-a cruţat. Ninge, plouă, frig, cald, bolnav – se ducea la întâlniri cu oamenii. Îi ziceam uneori: “Mai stai şi te mai întăreşte, nu te simţi bine”, dar el spunea cu jenă: “Cum să nu mă duc, mă aşteaptă”. Această frământare a lui, acest respect de a merge la întâlnirile cu cititorii, alături de creaţia lui, l-au făcut mare. Oamenii l-au cunoscut, l-au văzut la faţă. Mii de învăţători şi de elevi şi-au văzut poetul îndrăgit. Acest lucru nu se uită.

Îi plăcea foarte mult să-i doinesc la vioară şi el să citească poezii. M-a invitat la câteva concerte, ca să îl acompaniez în recitaluri. Dar în ultimii ani nu mai puteam cânta.

Atunci, în februarie 2009, m-a chemat şi pe mine la Cahul, la ultimul său concert, cu Fuego. I-am spus că nu mai sunt în stare să cânt, nu mă mai ascultă degetele mâinii stângi. Dacă puteam cânta atunci, ajungeam şi eu în gura morţii. Dar ce stranie întâmplare atunci, cu acest accident? Şi câte încercări au fost ca să-l omoare…

A.R.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *