Principală  —  IMPORTANTE   —   Copilăria, adolescenţa şi nordul unei…

Copilăria, adolescenţa şi nordul unei prinţese în exil

Prinţesa Marina Sturdza a fost membră a uneia dintre cele mai vechi familii regale din România, jurnalistă de talie internaţională, patroană a mai multe fundaţii şi organizaţii de caritate. O cunoşteam un an în urmă, în octombrie, la Gala Generozităţii. Ţin minte că trebuia să urcăm un etaj şi mi-a luat braţul. Avea un genunchi înfăşurat în tifon şi purta tocuri. Ne-am aşezat pe o canapea de nuanţă cafenie. În surdină, în aceeaşi sală, se auzea muzică clasică.

Mi-a vorbit atunci despre multe lucruri. Mi-a vorbit despre cum, la doar trei ani, a fost exilată din România, fiind scoasă din ţară de un delegat oficial al Ambasadei Elveţiei. Era „drogată”, ca să nu vorbească româneşte. A ajuns în Elveţia, unde trebuia să-şi regăsească părinţii, care, între timp, dispăruseră. După câteva luni, s-a decis să fie repatriată şi a fost adusă, iarăşi „drogată”, înapoi, în ţară.

„Speri că sunt şi alţii, dar contezi pe tine”

Au dat-o bunicii. La scurt timp după asta, părinţii săi au ajuns la Zurich. Ea era în România. A trebuit să fie scoasă din ţară a treia oară. „Ţin minte, bunică-mea trebuia să mă pună în tren, la graniţă, ţin minte că plângea, plângea, plângea… N-am înţeles până mult mai târziu de ce – fiindcă nu ştia dacă o să-l regăsesc pe acel domn în tren. S-a terminat cu bine, până la urmă. Dar, mai ţin minte foarte mult solitudinea, şi mi-a rămas până la o vârstă destul de mare frica de a fi părăsită, asta a marcat şi primii mei ani de şcoală, stăteam la geam şi aşteptam să vină părinţii, să mă ia acasă”, povestea atunci principesa.

Totuşi, starea de solitudine a obişnuit-o cu un anume fel de independenţă. Credea că această stare a învăţat-o că, în sfârşit, doar pe tine contezi – „speri că sunt şi alţii, dar contezi pe tine”. Mai spunea atunci că a fost foarte sever crescută – „foarte des, eram singurul copil care nu avea voie să facă ceva”.

A fost refugiată în multe ţări şi nu prea a avut timp de gândit „la partea de prinţesă”. De fapt, o şi încurca la început. „Şi, pe urmă, am vrut întotdeauna să fac lucrurile pe meritele mele şi nu pe faptul că sunt numită prinţesă. După părerea mea, am reuşit un oarecare echilibru”, surâdea principesa. Adăuga apoi că, în opinia sa, e o prinţesă „în pas cu ziua de azi”.

Prinţesă, dintr-un accident al sorţii

De fapt, Marina Sturdza mărturisea în acel octombrie trecut că a visat să fie diplomată. Terminase şcoala fiind foarte tânără. Apoi, un an nu a făcut şcoală, fiind prea tânără pentru universitate. Acel an i-a schimbat puţin gândurile – „adevărul este că am avut note foarte bune până la o vârstă oarecare, şi pe urmă, nu mai erau aşa de bune. Între timp, am decis să fac Belle Artes (Arte Frumoase, n.r.), şi când am ieşit de acolo, aveam nevoie de bani. Mi s-a propus să scriu despre arte, arhitectură. Aşa s-a lansat cariera mea de jurnalistă”.

Aşa cum vorbea mai multe limbi, a început să realizeze interviuri în diferite limbi. A devenit pentru puţin timp traducătoare pentru Europa în America şi în America – pentru Europa. „Cred că am fost prima persoană care a adus imagini pentru televiziune de la defileurile de modă, care acum au devenit o chestie foarte populară”, adăuga prinţesa.

Ulterior, avea să lucreze cu nume mari din industria modei – de la Karl Lagerfeld, cu care a dezvoltat o relaţie foarte apropiată, până la Armani şi Ralph Lauren, cu care a avut ani de zile de colaborări.

Susţinea că a fi prinţesă înseamnă o disciplină destul de mare şi un sens exagerat al responsabilităţii. Adăuga că s-a născut prinţesă dintr-un accident al sorţii – „timp de 50 de ani, nu am spus nimănui, că nu era cadrul potrivit, şi numai când am revenit în Europa, unde toată lumea, evident, cunoaşte titlurile, am reluat obiceiul de a fi prinţesă”.

„Sunt cât se poate de fericită cu lucruri simple”

S-a ocupat mult timp de proiecte caritabile. Credea că sentimentul declanşator i s-a dat din familie – ambele bunici erau foarte implicate în asemenea acţiuni: una era preşedinte la Crucea Roşie, cealaltă a fost infirmieră pe front, la război, decorată de mai multe ţări pentru ce făcuse. „Şi, pe urmă, am avut norocul să cresc în ţări în care din copilărie îţi era educat sentimentul că astfel de lucruri erau importante. Am început să mă ocup full-time de asta”, mai spunea Sturdza. În două săptămâni, înainte de acel interviu, mersese de la New York la Londra, apoi la Chişinău, Bucureşti, Edinburgh, Londra, New York, cu proiecte de caritate. Călătoriile, la fel ca şi acţiunile de caritate, deveniseră un mod de viaţă pentru ea.

Credea că oamenii cei mai puternici pe care i-a cunoscut vorbesc mai puţin, dar ascultă mai mult şi se adaptează. Dacă ar fi luat totul de la capăt, nu ar fi schimbat nimic – „cred că în cazul meu putem vorbi de o evoluţie, şi că lucrurile grele şi-au luat locul lor şi, poate, m-au făcut să nu mă tem de faliment. Poţi să dai faliment de la ceva, dar să te ridici şi să reîncepi. Nu cred că e lucrul cel mai grav”. Se bucura mai ales de tinerii implicaţi în caritate şi îşi dorea să se rezolve problema tuturor copiilor din orfelinatele lumii.

Ţinea la sinceritate, cărţi şi muzică. Încerca perpetuu să-şi găsească un oarecare echilibru. Mărturisea că îl pierdea uneori, se cuminţea şi încerca să găsească nordul iarăşi. „Eu îmi extrag fericirea din foarte multe lucruri şi evenimente. Nu-mi displace solitudinea şi sunt cât se poate de fericită cu lucruri simple, cu cărţi, cu muzică, cu o cină cu prieteni apropiaţi. Îmi place să voiajez, poate fiindcă m-am obişnuit cu o viaţă de voiaje, dar la fel de mult îmi place să regăsesc locuri cunoscute”, conchidea prinţesa.

Prinţesa Marina Sturdza, descendentă a două vechi familii de domnitori, a murit la vârsta de 73 de ani, la New York, pe 22 octombrie curent.