Aurel Scobioală mai zâmbeşte la Mălăieşti

Despre zâmbetul scriitorului Aurel Scobioală au amintit toţi cei prezenţi vinerea trecută la Mălăieşti, în satul de baştină al maestrului.

Colegi de breaslă, rude şi vecini s-au adunat în curtea gimnaziului care, cu binecuvântarea preotului din sat, de acum înainte va purta numele scriitorului Aurel Scobioală. Cu flori în mână şi cuvinte de recunoştinţă, toţi cei care l-au cunoscut pe Aurel Scobioală ca om şi nu doar ca scriitor şi prieten al copiilor, au adus un omagiu acestuia şi au depănat amintiri despre întâmpările avute cu el.

Sfătosul de la Mălăieşti

Cei care l-au cunoscut pe Aurel Scobioală îşi amintesc despre el doar de bine. Cu umorul său fin şi plin de înţelepciune, cum spune scriitoarea Claudia Partole, aducea doar zâmbet şi voie bună oriunde intra.

Viorica Molea, prietenă a familiei Scobioală, îşi aminteşte zâmbind despre scriitor şi în special despre ultima lor întâlnire, când au venit împreună la Mălăieşti. „Cei 200 de km până acasă ne-au părut 20 de metri. Cu el timpul a trecut atât de repede! Nici nu ne-am dat seama că este bolnav şi are dureri”, povesteşte aceasta.

În satul de baştină Aurel Scobioală este cel care a adus cartea românească în şcoală, iar elevii de la gimnaziul care îi poartă acum numele îl compară cu sfătosul bunic de la Humuleşti, Ion Creangă.

„Pentru noi era sărbătoare când venea Aurel Scobioală la şcoală. Făceam diferite jocuri şi ne aducea de fiecare dată cărţi în română. Discutam mult cu el. Ne povestea despre amintirile sale din copilărie şi despre cum a început să scrie”, spune eleva Aurica Captaciuc.

Aurel Scobioală nu a lăsat doar cărţi în urma lui. Împreună cu prietenul şi colegul său, Anatol Ciocanu, au iniţiat un concurs pentru cei mai activi cititori. Elevul care citeşte cele mai multe cărţi de la biblioteca şcolii este premiat cu 100 USD.

Ultimele sale cuvinte au fost „să mergem acasă, la Mălăieşti”

Ideea numirii gimnaziului din Mălăieşti în cinstea scriitorului a venit imediat după plecarea lui Aurel Scobioală dintre noi, aminteşte Claudia Balaban, directorul Bibliotecii pentru copii „Ion Creangă”.

„Pentru mine înseamnă foarte mult că gimnaziul va purta numele lui, deoarece sunt şi eu o părticică din acest sat, chiar dacă m-am născut în localitatea vecină”, spune Agnesa Scobioală, soţia scriitorului. Ultimele sale cuvinte au fost „să mergem acasă, la Mălăieşti”, continuă, plină de emoţii, soţia scriitorului, dar el nu s-a mai întors aici. În schimb, acasă a rămas numele său.

I-a fost foarte greu să-şi editeze cărţile, îşi aminteşte soţia lui Aurel Scobioală. „Noi am fost foarte modeşti şi nu am pretins niciodată la mai mult. A iubit foarte mult copiii şi a muncit toată viaţa pentru ei”.

Mai întâi colegi şi apoi parteneri de viaţă, soţii Scobioală s-au cunoscut încă de pe băncile şcolii. Şi chiar dacă drumurile lor s-au despărţit când au mers la facultate, soarta i-a unit din nou şi a avut grijă să fie împreună până în ultima zi.

Viaţa alături de un scriitor nu a fost întotdeauna uşoară, spune Agnesa Scobioală. „Lucra foarte mult noaptea, deoarece avea foarte multe idei. Când eram tânără, mă supăram pe acest fapt, dar cu timpul am început să-l înţeleg şi să-l ajut cu ce pot. Aşa că eu creşteam copiii, iar el scria. De multe ori îmi cerea părerea şi eu îi mai sugeram anumite idei. Mă bucuram foarte mult când vedeam că scria cuvintele sugerate de mine”.

Cu buzunarele pline de bombane

A iubit foarte mult pământul şi chiar dacă nu avea legături cu agricultura cu mare plăcere îngrijea livada şi via până în ultimul moment, îşi aminteşte Marian Scobioală, vărul scriitorului.

Şi la Chişinău avea o bucată de pământ pe care o îngrijea. Când pleca acolo, avea buzunarele pline cu prăjituri şi bomboane şi numaidecât cărţi pentru copii. Iar copiii ştiau şi îl ateptau de fiecare dată cu nerăbdare, povesteşte Agnesa Scobioală.

Cel mai frumos cadou, lăsat Uniunii Scriitorilor, este volumul „Scriitorii când erau copii”, susţine Claudia Partole. „Cartea este despre copilăriile scriitorilor. Asemenea lucrare este o întoarcere la copilărie. Aurel, pur şi simplu, i-a adunat pe toţi pe o toloacă. A fost un suflet de copil, un destin deosebit, care a ştiut să înţeleagă altfel realitatea”, spune scriitoarea.

În ultimii ani, a activat în calitate de şef de departament la Editura „Prut Internaţional”, fiind şi consilier la Uniunea Scriitorilor.

Pentru cărţile sale, Aurel Scobioală a fost premiat în 2005 cu Diploma Consiliului Internaţional al cărţii pentru copii şi tineret. A fost inclus în lista de onoare a ceor 70 de ţări membre şi este propus pentru traducere în mai multe limbi de circulaţie internaţională, ceea ce pentru un scriitor înseamnă foarte mult. Sunt argumente că opera şi creaţia sa a fost apreciată la cel mai înalt nivel, este de părere Claudia Balaban.

Nu a fost niciodată bogat

Viaţa scriitorului întotdeauna a fost legată de cărţi, povesteşte sora mai mică, Felicia. „Întotdeauna îmi spunea că am să ajung departe, doar dacă voi citi şi mă punea să citesc în fiecare zi câte 15 pagini din vreo carte, apoi mă verifica, după care îmi permitea să plec la joacă”, îşi aminteşte Felicia Lupăcescu. Pe mama scriitorului, continuă povestea sora acestuia, o cunoşteau la librăria din Bălţi pentru că procura cele mai multe cărţi. Când nu înţelegea ceva la şcoală, venea acasă şi o întreba pe mama. Aşa, însă, cum dumneaei nu ştia limba rusă, Aurel Scobioală a cumpărat un dicţionar rus şi o învăţa pe mama cuvinte din el.

Pentru cei care l-au cunoscut mai bine, Aurel Scobioală era omul idee, care avea un cuvânt bun pentru fiecare şi niciodată nu se pângea de greutăţile sale.

N-a fost niciodată bogat, la fel ca şi mulţi dintre scriitori. Odată, venise la noi şi spunea că el nu înţelege de ce toată lumea, în troleibuz sau pe stradă, se plânge că nu are bani. „Mie îmi pare că am prea mulţi”, îi spunea scriitorul surorii sale.

Nu a iubit niciodată banii şi nici puterea. Era pasionat de cultură şi de carte. Cea mai mare bucurie a sufletului său erau oamenii care iubeau să citească. Şi mereu le spunea părinţilor „Nu vă certaţi că asta înseamnă că îmbătrâniţi”.

Aurel Scobioală a fost răpus de o boală grea, în martie 2006. Cât timp a fost internat în spital, nu a lăsat pe nimeni la el, cu excepţia soţiei şi a copiilor săi. El a vrut ca cei apropiaţi să-l ţină minte cum era mereu – vesel şi plin de voie bună.

Diana LUNGU