“Adio! Eu plec!”

O întâlnire surprinzătoare. Sâmbătă seara, la intrarea în Sala cu Orgă – compozitorul Ion Macovei, distins, în 1989, cu Premiul de Stat pentru oratoriul «Mioriţa». De ani de zile Chişinăul nu a mai auzit nimic despre el. Cum vă spuneam, era sâmbătă seara şi publicul pleca de la lansarea cărţii «Taina care mă apără» de «Grigore Vieru». Am crezut că Ion Macovei ieşise mai devreme din sală. L-am întrebat dacă a fost la lansare. «Nu-mi plac sindrofiile. Am fost la cimitir, mai mult – nu pot, nu pot», îmi explica Macovei.

216-macovei«Ultima dată ne-am văzut la Crăciun. Am trecut pe acasă pe la Grigore Vieru. Atunci am discutat mult despre moartea misterioasă a lui Pavel Boţu, a lui Dumitru Caraciobanu, a lui Ion Gheorghiţă, a Doinei şi a lui Ion Aldea-Teodorovici, a lui Ion Vatamanu… Am vorbit despre motivele din care aceşti mari intelectuali au plecat subit dintre noi», îşi aminteşte Ion Macovei despre una dintre întâlnirile pe care le-a avut cu ultimul său prieten, Grigore Vieru.

Pentru că îmi păru incredibilă această întrevedere, am încercat să aflu unde a avut loc. «Pe strada Nicolae Iorga, acasă la Vieru. Doamna Raisa a făcut o mămăliguţă, am mâncat împreună, am servit un vin bun, de Cotnari sau de Purcari, nu-mi mai amintesc, am stat mult de vorbă».

— Şi despre muzică aţi vorbit?

— Ne-am amintit despre un spectacol pe care l-au organizat Grigore Vieru şi Eugen Doga, acum 20 de ani… Era atâta lume, rânduri mari de oameni, de parcă avea loc un meci de fotbal dintre mari echipe internaţionale.

— Aţi scris vreun cântec pe versurile lui Grigore Vieru?

— Da, mai multe cântece pentru copii, cel mai drag îmi este «Graiul meu». Vă amintiţi? Drag îmi este graiul/ Ca un cer cu stele,/ Vorbe mângâioase:/ Neamuri ale mele./Graiul meu, graiul meu,/ Ca un cer cu stele,/ Graiul meu, graiul meu,/ Neamuri ale mele!

— Povestiţi despre ultima dvs. întâlnire cu Grigore Vieru, aţi discutat şi despre alte melodii? Despre vreun proiect de colaborare?

— Nu prea. Nu-mi place formula «colaborare», parcă vine din alt domeniu, poate de asta nu acceptam să mă leg de poeţi. Deseori şi Grigore Vieru îmi dădea câte o poezie, o făcea fără a insista, dar eu nu am mai apucat să fac muzică pe alte versuri în ultimul timp. Am mai multe poezii acasă, dar nu-mi place formula «colaborare» şi nu pot gândi muzică pe ele.

— Acum ce mai faceţi?

— Tot aceea. Îl caut pe Eminescu. Am scris mai multe romanţe pe acest drum.

— Cum vă descurcaţi în condiţiile în care viaţa este foarte scumpă, iar veniturile unui artist, retras din lumea muzicii, mai mult decât modeste?

— Eu primesc jumătate de mie de lei. Jumătate de mie! 47 de lei îi plătesc pentru un fel de chirie. Pe întreţinere mi-au venit 1300 de lei pentru ianuarie. Ar trebui să-i plătesc…

— În ce relaţii sunteţi cu Uniunea Compozitorilor?

— În niciun fel… Ce să vă spun?

— Când aţi ascultat ultima dată oratoriul «Mioriţa», scris de dvs.?

— Când am împlinit 55 de ani. Atunci a fost un spectacol, la Filarmonică. Oratoriul a fost interpretat de orchestra lui Mihai Amihalachioae – un artist fantastic.

— De atunci, aţi mai fost invitat prin săli de concerte?

— Nimic, niciodată. Acum pregătesc un concert de cameră. Va avea loc în sala mică a Filarmonicii, în Săptămâna Patimilor, înainte de Paşti. «Adio! Plec!»… Acesta e genericul spectacolului.

— Vă gândiţi să plecaţi? Să plecaţi din Moldova?

— Aş putea pleca, în Cipru, unde e stabilită singura mea fiică. Ea e plecată de 15 ani. Am o nepoată de 14 ani şi un nepot de 11. Ambii vorbesc câte 7 limbi. Am stat şi eu timp de 3 luni acolo. Acum voi pleca pe vreo 6 luni. Nu se compară situaţia de acolo cu cea de aici. Acolo există asociaţii ale românilor, ale basarabenilor, dar şi una a ex-sovieticilor. E altă lume. Mă gândesc să deschid acolo o şcoală de muzică, pentru copii de la 7 la 19 ani, adică cu 12 ani de studii.

— Cine vă mai solicită muzica acum?

— Nimeni, absolut nimeni.

— Aveţi acasă un pian?

— Da, l-am avut întotdeauna.

— Cine sunt prietenii dvs.?

— Nu am prieteni. Vieru a fost cel mai bun prieten al meu, dar a plecat, nu mai este.

— Dar cum era Vieru ca prieten?

— Era excepţional.

— Vă telefona?

— Da, deseori, venea pe la mine acasă, îl vizitam şi eu. La despărţire, îmi punea în buzunar o bancnotă, să am ceva bani de cheltuială, de ţigări. El mă ajuta. Când am ieşit ultima dată de la el, am găsit în buzunar o sută de lei.

— De ce nu se mai interesează nimeni de muzica dvs.?

— Întrebaţi-i pe ei, pe guvernanţi.

— Când aţi vorbit ultima dată cu un ministru al Culturii de la Chişinău?

— Dacă nu greşesc, cu ministrul Ungureanu. Am fost la el în audienţă, i-am spus că plec. A zis – nu se poate! De atunci nu am mai vorbit cu niciun ministru, deşi am încercat să ajung la unul, la ministrul Cozma, am rupt telefonul, dar secretara mi-a tot spus că e ocupat, că e plecat, că nu mai ştiu ce… Nu i-a fost de mine. Ţin minte, Grigore Vieru zicea că suntem un neam «anapoda». Eminescu, pe care îl caut, a zis că suntem un neam al «nevoilor». Apropo, Eminescu a fost cel care a scos la vânzare un costum de-al lui Slavici şi l-a vândut, chefuind până dimineaţă pe acei bani. Când l-au întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns: păi, Slavici avea două costume, noi – câte unul. Am crezut că şi lui îi ajunge un singur costum.

— Cine vă ajută astăzi?

— Biserica. În primul rând, Sf. Nicolae, unde a slujit fostul meu socru, răposatul părinte Vasile Petrache, şi Sf. Dumitru, unde slujeşte fostul meu cumnat, părintele Pavel Borşevschi. Mă ajută şi fiica mea Irina. Ştiţi ce înseamnă acest nume din vechea greacă? Irina înseamnă pace.

— Ce vă mai amintiţi din zilele dvs. bune?

— La ce bun? Nu-mi plac amintirile.

A repetat de câteva ori acelaşi mesaj, «nu-mi plac amintirile!», şi a traversat bd Ştefan cel Mare, plecând spre strada Pârcălab, unde locuieşte acum.

Aneta GROSU

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Gimi

    Aneta, salut! a fost o surpriza sa citesc abia acum acest interviu. Ion, D-zeu sa-l ierte, a fost bun priten cu Mihai, fratele, ne-a vizitat pe timpuri la Cahul, s-a scaldat in Lacul Sarat, tin minte ne tot bombarda cu intrebarea, daca Druta pentru noi este Da sau Nu? Fiind la lac, ne-a parasit pe neasteptate, parca il luase un vifor. Iata asa era Ion…
    Aneta, la 28 noiembrie se implinesc 10 ani de la asasinarea regretatului Ion Gheorghita, ati putea scrie ceva la tema? De asemenea s-a cunoscut de aproape cu Mihai, mentine legatura cu sotia lui, Lucia, poate va ofera careva marturisiri, fapte…
    Curaj si succes in continuare. G.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *