54 de ani de GULAG ai lui Sergiu Petrov

În memorabila vară 1942, în plin război, mă ambiţionasem să-mi ajung din urmă foştii colegi, refugiaţi peste Prut în 1940—1941 şi, susţinând extern examenele de clasa IV-a şi admiterea la “A.Russo” (liceu “al elitelor”), am revenit la iubitul, democratul, “ţărănescul” Haşdeu, într-a V-a “A”, căpătuindu-mă cu noi colegi: Sergiu Rădăuţanu, Victor Chicerman, Boris Cutureanu, Adrian Paţica, Vasile Sârbu – alte viitoare somităţi de pe ambele maluri ale Prutului. Printre ei şi Sergiu Petrov, din Măcăreşti, un băiat năltuţ, blond, cu un “ce” aparte de frondă, dandism, snobism, împrejurare ce ne-a făcut să-l războtezăm Petronius, după personajul romanului “Quo vadis?”, de Sienkiewicz.

Martie 1944 ne-a răzleţit. Majoritatea în refugiu, peste Prut, mai puţini – rămaşi la vatră ori reveniţi din refugiu la părinţi şi casa părintească (inclusiv subsemnatul), aşa încât, după a doua “eliberare”, rămăsesem aici, în spaţiul basarabean, număraţi: pomenitul, Sergiu Rădăuţanu, viitor savant de talie mondială, Chicerman, Tetradov, Moraru – viitorul Esculapi, Cutureanu, Şt. Guţu, subsemnatul – viitori pedagogi. Despre Petronius nu aveam ştire. Presupuneam că era şi el refugiat. Abia în vara anului 1990, inimosul şi prietenosul Sergiu Efimov îmi dădu un telefon şi o adresă din regiunea Irkutsk, unde ajunsese după acel nefast 6 iulie 1949. Reluam atunci firul după o pauză de 46 ani şi o distanţă de vreo 8000 km. Nenumărate răvaşe ne-au reunit sufletele în care anii de camaraderie liceală ne turnaseră sete de oameni, de comuniune sufletească. Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, foştii haşdeişti, eram legaţi ca fraţii de cruce, deşi nu făcuserăm jurăminte. Nespusă fericire am trăit regăsindu-i, după “sejurul” meu siberian, în timpul vizitelor la sora, la Bucureşti, pe dragii, neuitaţii M. Jemăneanu, A. Cireş, V. Sârbu, pe H. Galupa; la Iaşi – pe Nil Barbăroşie, V.Decuş, Vlad Bejan, S.Mânăscurtă; la Cluj – pe A. Paţica; la Ocna, Mureş – pe Vasile Mânăscurtă…

Să revenim, însă, la protagonist. Figura-i morală, umană, politică se conturează mai plenar din scrisul lui. Purtând un nume de familie rusesc, pur-sânge, mai trăindu-şi trei pătrate din viaţă printre ruşi, îşi păstrase duioasa, iubita, cântătoarea limbă română nealterată, îmbogăţită prin lecturi, o neîntreruptă lucrare a sufletului. Epistolele-i mustesc de citate din Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Topârceanu. Bufon, reluându-i pe antici, afirma axiomatic “Stilul este însuşi omul”. Or, stilul lui Sergiu, pe alocuri duios, melancolic, mai adesea ironico-sarcastic, caustic, denota zbuciumul cotidian al minţii şi al sufletului. Îmi povestea din Targhiz, fost lagăr al prizonierilor japonezi, despre primele săptămâni ale aflării sale acolo a deportaţilor basarabeni. Fetele, femeile i-au dezbrăcat pe bărbaţi de pantaloni, indispensabili…Cu norii de ţânţari şi tăuni nu era de glumă. Trebuia să te protejezi sigur, de vroiai să munceşti, mai mult sau mai puţin în voie, la coasă ori la tăiat pădure. Din propria experienţă ştiu, pentru că şi în Tiumeni, Kurgan nu era altfel: tăunii răzbăteau cu trompa lor nu doar prin cămaşă, te ajungeau chiar prin haina pardosită. Doar pufoaica îţi oferea o protecţie mai sigură.

Primind ziare şi reviste chişinăuene, mă rugase să-l abonez, era la curent cu evenimentele de aici. Despre hotărârea Parlamentului agrarian din august 1994, privind sărbătorirea “eliberării” din 1944, comenta: “Vasăzică, a fost, totuşi, eliberare, nu ocupaţie… Cred că dacă nu se sărbătorea atât de pompos invazia din iunie 1940, nu se sărbătorea nici cealaltă aniversare. Dar, dacă a fost eliberarea din 1944, apoi a fost şi cea din 1940. Şi cine ştie cum să numeşti ce a fost în 1949? Poate tot o eliberare şi va fi sărbătorită în 1999? Cred că şi Marile Adunări Naţionale vor fi doar în poveştile bătrânilor, şi Imnul de Stat va începe cu “dormi, dormi/ori cu “somnoroase păsărele”.

În legătură cu războiul de pe Nistru, mă înştiinţa: “Au adus şi aici, la Ciuna (centru raional din reg. Irkutsk, n.a.) trei în sicrie de zink. Să fi văzut ce schelălău s-a ridicat. De parcă regimentele de basarabeni ar fi ajuns la Baical, nu kazacii lefegii ar fi venit la Nistru să-şi apere compatrioţii de primejdia limbii române”.

Om de o verticalitate impecabilă, după vizita la Măcăreşti (1967), când supervigilenţii cerberi locali, prozeliţi ai sovietismului şi ai ideologiei comuniste, l-au lămurit că nu are ce căuta la baştină (casa părintească era dărâmată), s-a reîntors la Targhiz, decis să nu se mai umilească. În unul dintre ultimele răvaşe îmi scria: “Despre mine ştiu una: aici o să-mi croncănească corbul pe cruce”. Despre modus vivendi al localnicilor îmi scria: “În ce priveşte stilul (nou-vechi n.a.), în Siberia Crăciunul începe de cum dau gerurile. Primul semn al Crăciunului era cândva tăiatul porcului. Aici, cum dau gerurile, oamenii taie porcii, bouţii, cocoşii şi pun carnea la îngheţat, aşa că e un stil supernou. Postul Mare începe când se termină carnea şi trecem la cartofi şi varză. Da Paştile e odată cu cel al calului”. În vara anului 2000, bolnav, suferind, îmi scria: “Aş vrea să păşesc măcar câteva zile, săptămâni, în sec. XXI şi în mileniul trei”. Mă înştiinţa, la 20 februarie 2001, “Dac-oi muri şi nu vei primi veşti de la mine, apoi din toată cohorta de copii şi nepoţi, ţi-a răspunde numai Nastea – ea e mai disciplinată”.

Aşa a şi fost : la început de iunie 2003, primesc micul ei răvaş: “Proşu proşcenie za stoli pozdnee soobşcenie. Toliko seiceas u menea podnealasi ruca napisati, cito deduşki bolişe net… Mne ego oceni ne hvataet. U menea dve sestrî, mati, oteţ, a ia vseo rovno ciuvstvuiu sebea slovno ia odna na vsem svete”. (Scuzaţi-mi întârzierea comunicării. Doar acum am fost în stare să iau condeiul în mână şi să vă scriu că bunicul nu mai este. Nu mă pot obişnui cu lipsa lui. Am două surori, mamă, tată, dar totuna mă simt de parcă aş fi singură în toată lumea”. Şi, mai departe, în încheiere: “A murit pe mâinile mele. Ultimele-i cuvinte, ultima sa poruncă a fost: “Întoarceţi-mă cu faţa spre Moldova”.

Constantin Bobeică, fost deportat politic

P.S. Rândurile de mai sus le vreau o panahidă, un parastas întru pioasa pomenire a zecilor de mii de basarabeni, răpuşi de regimul comunist sângeros pe întinsurile îngheţate ale Siberiei, în alte locuri de caznă, supliciu şi moarte.

Şi întru pomenirea mamei mele, Eugenia, mormântul căreia, de îngeri doar tămâiat şi prohodit, stă stingher în cimitirul de lângă biserica din Şadrinsk (Kurgan).

P.P.S. Cu înţeleasă tristeţe judec: s-au înălţat atâtea monumente “eliberatorilor”… Peste un an vom marca (unii) 60 de ani de la operaţia “IUG”, soldată cu atâtia noi morminte şi destine schilodite. Oare tot nu vom avea unde ne aduina să aprindem o lumânare întru pomenirea mucenicilor hulpavei Siberii?


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *