Scenariul conflictului transnistrean a fost elaborat şi promovat de către forţe influente de la Moscova pentru menţinerea R. Moldova, cu orice preţ, în sfera de influenţă a Rusiei.

La finele anului 1990, a avut loc o întrevedere a lui Mircea Snegur cu preşedintele executiv al URSS, Mihail Gorbaciov, şi cu Anatoli Lukianov, vicepreşedinte al Sovietului Suprem al URSS. Snegur a comunicat atunci că RSSM nu va semna noul Tratat unional. Gorbaciov i-a ripostat că, dacă nu va semna Tratatul, “va avea şi republică transnistreană, şi găgăuză”. Lukianov, care era de faţă, ar fi răspuns că ei “deja au malul stâng”, confirmând astfel implicarea sa în organizarea şi susţinerea separatismului în Moldova.

Cine sunt fruntaşii separatismului?

În februarie 1990, în Sovietul Suprem al URSS, a fost creată fracţiunea “Soiuz” (“Uniunea”) pentru a evita dezmembrarea URSS. “Soiuz” a sprijinit şi Interfrontul moldovenesc. Unul dintre fondatorii şi liderii “Soiuz”-ului a fost deputatul Yuri Blohin, care oferea Tiraspolului un lobby considerabil la Moscova. Anume Blohin asigura legătura echipei lui Igor Smirnov cu preşedintele Sovietului Suprem, Anatoli Lukianov, “părintele” nerecunoscutei republici moldoveneşti nistrene.

În vara anului 1990, a avut loc o întâlnire a grupului condus de I. Smirnov cu A. Lukianov şi M. Gorbaciov. Directorul de atunci al băncii din Tiraspol, I. S. Hvorostovski, discuta, concomitent, la Moscova, despre perspectivele organizării unei bănci separate a Transnistriei. Smirnov, un simplu director de uzină, s-a mai intâlnit şi cu ministrul Apărării al URSS, D. Iazov, cu preşedintele KGB, V. Kriucikov, cu comandantul trupelor Interne, Şatalin. Ulterior, aceştia au participat la organizarea puciului din 18-19 august 1991 de la Moscova.

Peste câteva luni, Şatalin a sosit la Comrat, având sub comanda sa unităţi de trupe interne ale MAI din URSS, sub paza cărora au şi avut loc alegerile în “Republica Găgăuză”. În urma acestei politici a Moscovei, la 19 august 1990, la Comrat, a fost declarată Republica Găgăuză Sovietică Socialistă în componenţa URSS, iar la 2 septembrie 1990 la Tiraspol a fost anunţată crearea Republicii Transnistrene Moldoveneşti Sovietice Socialiste în componenta URSS. Acestea au devenit pârghii de presiune ale Sovietului Suprem al URSS asupra Chişinăului, folosite pentru forţarea conducerii RSS Moldoveneşti să semneze noul Tratat unional.

Actualmente dispunem de o serie de documente ce confirmă adresările liderilor tiraspoleni către Lukianov, cu propuneri de a crea în Transnistria un minister de interne propriu şi alte organe statale, şi de a organiza o legătură directă a structurilor administrative tiraspolene cu cele ale URSS, inclusiv de a transmite armament de la depozitele Armatei a 14-a către Tiraspol. Toate au găsit susţinerea lui A. Lukianov, prin avizele şi indicaţiile sale personale, aplicate pe aceste cereri.

Elita industrială s-a opus riscului de a-şi pierde statutul privilegiat

În aprilie 1992, anchetatorul pentru investigarea crimelor deosebit de grave din oficiul procurorului general al R. Moldova, Pavel Lutenco, actualmente avocat, deplasat oficial la Moscova, a extras un şir de documente din arhiva lui Lukianov, arestat după eşecul puciului din august 1991. Acolo a descoperit adresarea aşa-zisului soviet suprem transnistrean de a lua parte la semnarea noului Tratat unional în calitate de subiect independent. Documentul era însoţit de o rezoluţie cu semnătura lui Lukianov, care spunea: “Tov. Nisanov! E necesar de a studia chestiunea aceasta şi de a elabora o strategie de participare a Republicii Transnistrene la semnarea Tratatului unional”.

Aşa a început secesiunea regiunii transnistrene. Elita industrială din zonă de asemenea s-a opus riscului de a-şi pierde statutul privilegiat în urma subordonării autorităţilor R. Moldova şi a mimat că apără “interesele vorbitorilor de limbă rusă din RSSM”. În curând, la marile întreprinderi s-au format “Comitete muncitoreşti”, O.S.T.K., “în ajutorul miliţiei”, formaţiuni paramilitare, batalioane şi detaşamente de gardişti înarmaţi şi instruiţi de ofiţeri ai Armatei a 14-a.

Vadim Bakatin, fostul presedinte al KGB-ului din URSS, a recunoscut (într-un interviu pentru “Moskovskie Novosti”, octombrie 1993) că, de la finele anilor ’80, KGB a creat în Abhazia şi Osetia de Sud “interfronturi”, pentru a contracara mişcarea naţională a georgienilor. Mai târziu, Bakatin scria că “fronturile internaţionale” în republicile unionale au avut drept scop dezbinarea societăţii din aceste republici în două tabere adverse, generând greve şi punând la îndoială legalitatea organelor puterii alese.

De altfel, la 6 septembrie 1991, aşa-zisul soviet suprem al rmn adoptă o hotărâre care prevedea trecerea necondiţionată a organelor statale ale R. Moldova din stânga Nistrului sub jurisdicţia Tiraspolului şi formarea “gărzii republicane”. În perioada 19 septembrie – 7 decembrie 1991, sub conducerea liderilor separatişti, bandele de gardişti, organizând acte teroriste şi provocări armate, au ocupat secţiile de poliţie din Râbniţa, Camenca, Slobozia, Grigoriopol şi Tiraspol. Singurele care au rezistat multiplelor presiuni şi provocări, refuzând să accepte jurisdicţia administraţiei separatiste, au fost secţiile de poliţie din Dubăsari şi Bender. Ulterior, din Dubăsari, dar şi din satele Cocieri, Corjova, Coşniţa, Doroţcaia, din alte localităţi, dispăreau fără urmă cetăţenii care nu se conformau ordinelor ilegale ale gardiştilor, băştinaşii paşnici erau arestaţi, torturaţi şi ameninţaţi cu moartea, iar asupra acestor localităţi se organizau zilnic atacuri armate cu focuri de mitralieră, tunuri, aruncătoare de mine şi sisteme de rachete “Alazan”.

Galina Andreeva a ridicat armament de la cazarma Armatei a 14-a

De altfel, fărădelegile separatiştilor, soldate cu tot mai multe victime umane, au continuat, sporadic, până la 2 martie 1992, când au luat proporţiile unui război adevărat, în special în această zi, pentru a zădărnici admiterea Moldovei în Organizaţia Naţiunilor Unite.

La 14 martie 1992, Galina Andreeva, lidera organizaţiei separatiste “Asociaţia femeilor”, împreună cu alte 50 de persoane au ridicat din cazarma unităţii militare a Armatei a 14-a din Parcani 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale Makarov, 1 200 de grenade F-1, 15 aruncătoare de mine tip ROG 5 şi ROG 7, precum şi 30 de lansatoare de rachete, 1,5 milioane de cartuşe pentru pistoale automate şi mitraliere.

Conform datelor oferite de comandantul militar al Armatei a 14-a, colonelul Bergman, în perioada noiembrie 1991 – august 1992, formaţiunilor militare separatiste le-au fost predate, cu întocmirea actelor de primire-predare (dispunem de copiile acestor acte), de la unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate în Transnistria: 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, 14. 199 unităţi de armament şi 15.564.708 muniţii, 50 de automobile, 31 unităţi de tehnică de geniu, 281 unităţi de tehnică de telecomunicaţie, 15 unităţi de tehnică pentru transportare şi alimentare cu petrol şi altă tehnică militară.

Punctul culminant al acelor acţiuni a urmat, conform amintirilor lui Mircea Snegur, după o indicaţie nemijlocită a ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, P. Graciov, adresată, la 19 mai 1992, comandantului Armatei a 14-a, generalul I. Netkaciov, prin care s-a dispus:

“Având în vedere că Transnistria este pământ rusesc şi situaţia de acolo s-a agravat, trebuie să-l apărăm cu toate mijloacele şi pe toate căile. Pentru aceasta vi se cere:

1. Să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unităţile militare ale Armatei a 14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei;

2. Să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unităţile militare;

3. Să fie deblocate toate unităţile militare”, făcând posibilă deplasarea tehnicii de luptă.

Formaţiunile separatiste, înarmate de A. Lebed

La 19 mai 1992, Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, dislocată pe teritoriul R. Moldova, se implică direct în conflict, de partea separatiştilor, iar preşedintele Mircea Snegur adresează un mesaj şefilor de state şi guverne, comunicând despre declanşarea acţiunilor militare deschise ale Armatei Ruse împotriva R. Moldova şi solicitând ajutor.

Mai târziu, preşedintele Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov, aflându-se în vizită oficială la Chişinău (22 octombrie 2002), a recunoscut implicarea Rusiei în războiul de pe Nistru, motivând că Moscova a dorit prin aceste acţiuni să împiedice unirea R. Moldova cu ţara vecină – România.

Alt exemplu e dezvăluit, în noiembrie 2010, în revista “Исторический альманах приднестровья”. Aici, generalul-colonel în rezervă V. M. Jurbenko, locţiitorul şefului Statului Major al Armatei Ruse, aminteşte că, în timpul acţiunilor militare, A. Lebed, comandantul Armatei a 14-a, a antrenat subdiviziunile subordonate în acţiuni militare contra forţelor armate constituţionale ale R. Moldova, transmiţând armament, muniţii şi tehnică blindată formaţiunilor separatiste.

Şi în decizia CEDO pe cazul lui Ilie Ilaşcu şi ceilalţi vs Moldova şi Rusia, se spune că Rusia a fost găsită responsabilă de abuzarea drepturilor omului comisă de către autorităţile transnistrene, pentru că regiunea secesionistă, citez, “rămâne sub autoritatea efectivă, sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse”.

Valeriu CERBA,
doctor în drept, colonel de poliţie în rezervă,
prorector la Universitatea de Studii Europene din Moldova