La 17 ani, ieşit din închisoare

283-inchisoareLa cei 17 ani ai săi, Valentin Vasilachi ştie prea bine preţul libertăţii. A înţeles asta la penitenciarul de la Cahul, unde a stat închis timp de o lună, într-o celulă mică, cu plimbări puţine şi borşul imposibil. A fost bănuit, împreună cu alţi doi prieteni, că ar fi omorât un om. Acum e din nou liber, dar vede viaţa cu totul altfel.

Cu privirea în jos şi glasul stins, Valentin abia de încheagă câteva cuvinte despre seara care i-a schimbat viaţa.

“Noi îi spuneam să se oprească, să nu-l mai bată, că o să-l omoare, dar el (un bărbat, principalul suspect) zicea să nu ne băgăm, că asta e treaba lui.” Mama sa, Anastasia, ascultă şi intervine cu întrebări, uneori usturătoare.

“Eu doar l-am spălat de sânge”

De fiecare dată când aude despre închisoare, devine tăcut. Vorba mamei şi numele prietenei lui, care l-a aşteptat, îl readuc la realitate. Râde puţin, de parcă s-ar teme de ceva. Dar are un zâmbet frumos şi inocent.

Valentin spune că nu obişnuia să bea alcool, doar bere câteodată. În seara zilei de 15 aprilie a băut vin. Vecinul său, proaspăt revenit din închisoare, l-a poftit pe Valentin şi pe cei doi prieteni ai săi la el acasă. Au vrut să sărbătorească reîntâlnirea cu un alt prieten, şi el fost deţinut. Băieţii au luat vin în rând cu ceilalţi. Seara, când întunericul şi alcoolul au început să tulbure mintea celor doi bărbaţi, aceştia au început să se certe, apoi să se bată.

Băieţii spun că au fost martori la tot ce s-a întâmplat. Valentin are chiar şi o explicaţie pentru faptul că pe hainele lui s-ar fi găsit urme de sânge. Când a văzut că starea celui bătut se înrăutăţeşte, cei trei adolescenţi l-au ridicat pe pat şi l-au spălat de sânge. “Aşa mi-au şi găsit acele urme pe hainele mele. Că doar eu l-am spălat cu apă rece, ca să-şi vină în fire.” Când i-a spus oaspetelui că ar trebui să cheme Salvarea sau măcar pe cineva să-l vadă, agresorul ar fi zis: “Nu te teme, că aceştia nu mor”. Bărbatul nu s-a mai trezit. A murit în acea noapte, iar băieţii au fost puşi sub învinuire.

Când a ajuns pentru prima dată în izolatorul de la Comisariatul de poliţie din Cahul, a înţeles că şi-a dorit altceva pentru cei 16 ani ai săi. Îşi amintise de câte ori mama îl învăţa de bine. “Eu chiar pot să le dau un sfat la toţi băieţii, să aibă grijă ce prieteni îşi fac şi să-şi asculte părinţii.”

Anastasia îşi aminteşte de ziua când băieţii au fost eliberaţi, era chiar de Sfântul Gheorghe, în mai. “Parcă erau sălbatici, nu mai ştiau străzile, mergeau ca prin străchini.” Nu-şi închipuiau vreodată că vor dori atât de mult să-şi revadă casa…

Poezia închisorii

Băiatul Anastasiei Vasilachi a slăbit vreo câteva kilograme cât a stat la penitenciar. Chiar dacă, din spusele fiului său, condiţiile de acolo erau bune. “Noi nu avem televizor acasă, dar acolo Valentin avea în cameră, conectat la cablu.” El spune că priveau vreo 30 de programe, aveau de unde alege.

Şi somnul era mai lung la penitenciar, căci minorii nu erau treziţi de dimineaţă. Se trezeau în voie, beau ceai din pacheţele aduse de mama, cu pâinea şi untul de acolo. Apoi ieşeau la o plimbare, pe o oră, într-un “parc” de sârmă. Şi mai ieşeau o dată seara. Valentin, care iubeşte la nebunie fotbalul, era bucuros să iasă la bătut mingea. Atunci doar uita de toate.

La şcoala din penitenciar a fost doar o singură dată, deoarece băieţii nu puteau fi aduşi toţi odată, ca să nu vorbească între ei. Valentin a scris o poezie, despre casa părintească, aşa cum i-a cerut profesoara. Dar imediat ce a terminat, a întors foaia, ca nimeni să nu vadă, şi a plecat. Ruşinat parcă de faptul că a încercat să fie poet, Valentin nu mai ştie dacă cineva i-a citit versurile.

Borşul de la închisoare îl mânca, dar cu mare greu, căci avea un gust diferit faţă de cel de acasă. Felul doi nu-l luau niciodată. “Carne nu-i deloc, doar un terci fiert cu apă şi sare”, îşi aminteşte băiatul. Ceea ce acceptau era laptele, care li se dădea în fiecare seară. Primeau câte 1,5 litri la cinci băieţi. Şi peştele de la penitenciar i-a plăcut. Dar sigur că nu-i nimic ca la mama acasă, spune el. Pachetele mamei l-au scăpat şi acolo de foame.

De ziua lui, Valentin a primit, bineînţeles, un pachet de la mama. Anastasia Vasilachi zice că a plâns toată ziua, fără el acasă. Valentin, în schimb, a avut timp de gândire între cei patru pereţi ai celulei. Când a primit pachetul, a scos totul pe masă, ca să-i servească şi pe ceilalţi: “Acolo împărţim totul frăţeşte, căci nu-i frumos să stai într-un colţ şi să mănânci singur”.

Nu a primit niciun cadou când a împlinit 17 ani, dar prietenul său, care a fost închis odată cu el, i-a povestit când au revenit acasă că el i-a transmis prin gardian un săpun. Valentin nu a primit atenţia prietenului său şi nici nu prea îl mai crede acum.

Expertiza i-a dat aripi

Înainte de a fi eliberaţi, cei trei băieţi au fost duşi la o comisie de expertiză psihiatrică. Valentin spune că s-a pierdut cu firea atunci când a văzut atâţia oameni în faţa lui şi care aşteptau răspunsuri. Dar a trecut cu bine, este părerea lui, fiindcă a ştiut să răspundă care sunt ţările vecine ale Moldovei sau care sunt statele membre CSI. După ce a stat în faţa lor, un medic i-ar fi spus că el nu trebuia să ajungă aici. Parcă i-a dat aripi.

Acum vrea doar să privească înainte, spre ceva mai bun. Îşi doreşte să plece din sat. “Aici nu este nicio perspectivă pentru tineri”, spune mama lui Valentin. “Ei stau toată ziua şi beau. Chiar şi prietenii săi, care au ieşit din închisoare odată cu el, nu au ce face. Beau vin, fac scandal, se ceartă cu părinţii şi chiar îi mai bat câteodată”, se plânge femeia. Şi ea îl susţine pe băiat şi spune că va face legătura cu o rudă care munceşte în Moscova ca să-i ia băiatul acolo. Îi este frică chiar şi de momentul când tatăl lui Valentin va reveni acasă. “La noi în sat nu ai unde lucra”, spune Anastasia, care munceşte cu ziua la săteni. Sapă, prăşeşte, leagă via – tot ce este de făcut în grădină sau pe deal. “Băiatul mă ajuta mult, şi acum face treabă, dar el trebuie să uite de toţi prietenii de aici şi să-şi câştige o bucată de pâine cinstit.”

Anastasia recunoaşte că, după toată această întâmplare, îi este ruşine să iasă în sat. În primele zile după arestarea băiatului, când urca în microbuz, simţea că toţi o privesc în mod acuzator. Şi chiar a auzit bârfe prin sat despre băiat că ar fi luat urmele tatălui său, care a fost condamnat cu mai mulţi ani în urmă. Acesta a fost cel mai dureros moment, fiindcă doar ea ştie cum l-a crescut de una singură. A rămas cu doi copii acasă, Valentin, care avea patru ani, şi sora lui mai mică, care abia împlinise un anişor. Au crescut fără tată, deoarece acesta a fost condamnat la 25 de ani de puşcărie. În primii ani de detenţie, Anastasia îşi lua fiul şi mergeau la închisoare ca să stea două zile împreună cu soţul său. Locuiau toţi trei într-o cameră, simulând familia. “Nu am putut sta mai mult de o noapte. Valentin se sufoca deja. Se urca la fereastra mică, cu gratii şi plângea că vrea la aer, la libertate.” Şi mai mult nu a mers să înnopteze în închisoare, la tatăl său, niciodată.

Abia acum, când a ajuns acolo unde toată copilăria i-a fost frică să meargă, apreciază altfel viaţa, tinereţea şi libertatea. Nici nu mai iese cu prietenii în sat. Ziua munceşte la deal sau în grădinile sătenilor, cot la cot cu mama sa, pentru a mai câştiga un bănuţ. Iar seara stă la un verişor, să urmărească Campionatul Mondial de Fotbal. „Eu cred că Brazilia sau Argentina vor câştiga. Sunt preferatele mele.”

Singuri, între închisoare şi provocări

Educatorul pentru minori de la penitenciarul din Cahul este de părere că băieţii nu au simţit de fapt ce înseamnă să stai după gratii, mai ales că au avut un regim mai lejer şi au stat puţin. “Au mers la şcoală, pe rând. Tot aşa, au jucat fotbal. Aveam 12 minori şi alcătuiam grupuri care ieşeau pe rând în terenul de fotbal.”

Educatorul din Cahul confirmă că băieţii aveau în celulă televizor şi cablu, numai că, spune el, canalele de televiziune erau selectate, ca să nu se uite minorii la ceva indecent sau imoral. Astfel, condiţiile de acolo erau mai bune decât la unii acasă. Maria Gârneţ, psihologă, spune că a discutat de câteva ori cu băieţii. A fost la o întrevedere a lui Valentin cu mama sa şi spune că relaţia dintre mamă şi fiu era una deschisă, numai că Valentin nu o prea asculta.

Maria Gârneţ a încercat să discute mai serios şi mai dur cu Valentin, şi acest lucru a dat rezultate, spune ea. “Băiatul a început să înţeleagă ce a făcut. Cred că are şansa unei vieţi normale, dacă va urma în continuare un curs de consiliere psihologică.” Dar psihologa nu poate să garanteze că aceşti minori, odată eliberaţi şi întorşi în sat, nu vor mai reveni la penitenciar.

De când cei trei băieţi au revenit acasă, nici asistentul social, nici poliţistul şi nici psihologul nu a mai trecut pe la ei.
Centrul de Justiţie Comunitară din Cahul se ocupă de cei care sunt eliberaţi sau se pregătesc să părăsească penitenciarul. Juriştii de la Centru colaborează cu penitenciarele din Cahul, Leova şi Taraclia, unde în fiecare lună se organizează seminare de informare pentru toţi deţinuţii.

Directoarea Centrului pentru Justiţie Comunitară, Svetlana Bagrin, spune că mereu trimite oferte şi informaţii celor care au revenit acasă, dar că hotărăsc ei înşişi dacă vor un ajutor sau nu. “Desigur că adolescenţilor care au stat în penitenciar putem să le oferim doar cursuri de pregătire profesională sau informaţii despre şcolile de meserii, dar din experienţa anilor trecuţi ştim că nu sunt prea mulţi doritori de a învăţa.” Svetlana Bagrin explică aceasta prin faptul că cei care vor să meargă să înveţe nu au un suport material din partea familiei şi renunţă sau preferă să muncească în calitate de muncitori necalificaţi.

Directoarea Centrului mai spune că a format deja o reţea socială în Cahul şi că sunt antrenate mai multe insituţii în soluţionarea problemelor unui fost deţinut. Desigur că prima condiţie este ca persoana să vrea să fie ajutată. “Agenţia Teritoarială pentru Ocuparea Forţei de Muncă oferă cursuri de scurtă durată de calificare profesională, timp în care persoana primeşte o compensaţie de reintegrare socială, i se plăteşte drumul, dacă este din sat, şi beneficiază de ajutor la achitarea serviciilor comunale”, aceasta este oferta pentru minorii care doresc să-şi găsească un loc de muncă.

Svetlana Bagrin susţine că îl va contacta pe Valentin şi-i va propune serviciile Centrului. Va încerca, desigur, să-l convingă că plecarea la muncă peste hotare nu este unica soluţie şi că cineva mai are nevoie de el în ţara aceasta.

Natalia DABIJA



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. alisa

    Ma bucur ca sunt prezentate si astfel de situatii in ziarele noastre. Problema cea mai mare a fostilor detinuti, cred eu, este atitudinea societatii fata de ei. E bine ca lumea sa stie ca nu toti fostii detinuti sunt criminali pe viata

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *