Buncăre sovietice în pădurile R. Moldova

Urma să devină ultimul strigăt al tehnicii şi aparatajului militar. Un centru de comandă pentru Statul-Major din RSSM. Este vorba de o bază militară amplasată într-o pădure din nord-estul R. Moldova, în preajma s. Olişcani, r. Şoldăneşti. Însă planurile conducerii URSS nu au ajuns să fie realizate. După “perestroika” lui M. Gorbaciov, unitatea a fost abandonată, iar sătenii din localităţile apropiate au cărat de acolo tot ce au putut. Erau anii ‘90, primii ani de independenţă.

În prezent, ceea ce urma să devină “mândria” armatei sovietice arată jalnic. Doar câteva blocuri în proces de demontare, un labirint de drumuri, numeroase şanţuri, o groază de plăci de beton “aruncate” de-a valma şi două bunchăre ruginite, parţial inundate, mai amintesc că pe cele circa 20 ha de pădure trebuia să funcţioneze o bază militară.

Pe pistă

Ora 8.20. Autogara de nord. Ruta “Chişinău-Pecişte”. Exact la oră, autocarul porneşte cu vreo 15 oameni în salon, adică, practic, gol. La Orhei, mai urcă vreo 10 persoane. Atmosfera din autobuz se dezgheaţă. Din spate se aud frânturi de discuţii, din care prinzi “proteste”, “au arborat drapelul pe Preşedinţie”, “Heroina”, “Papuc”.

Autocarul pufăie din greu pe drumul spre Rezina, aflat în proces de reparaţie “din Bugetul de Stat”, precum anunţă afişele de pe marginea şoselei. La Şoldăneşti autobuzul devine arhiplin. La sugestia şoferului, cobor “în deal la Olişcani”, la intrarea în sat. A fost nevoie de 3 ore ca autobuzul să parcurgă circa 120 de kilometri.

La intersecţie stă o femeie. Îi spun ce caut. “Eeee…! Târziu aţi venit. Să fi venit atunci, la început, când se fura totul”, reacţionează ea, spunând că acolo ar fi trebuit să se facă vreun sanatoriu, după ce soldaţii au abandonat baza. „Dar aşa… Ei, moldoveni…”, încheie aceasta pe un ton de dispreţ.

Merg pe direcţia indicată de femeie – drumul din partea de la deal a satului. În stânga, Olişcaniul se vede ca în palmă. După câteva sute de metri ajung în dreptul unei staţii. Un băiat de vreo 8 ani îmi spune că nu-i din sat şi că nu ştie nimic de baza militară. Merg înainte. Băiatul mă strigă din urmă şi mă întreabă dacă mă duc în pădure. Îi răspund afirmativ. “Ia seama, că sunt lupi!”, mă atenţionează acesta. Ulterior, aveam să aflu că nici pomină de lupi prin zonă. Doar mistreţi şi căprioare.

“La voieşi”

După o habă de drum se zăreşte capătul satului. Ceva mai departe, din pădure, se iţeşte o clădire şi un hogeag din cărămidă. Un bărbat ce venea cu căruţa în întâmpinare mi-a confirmat: “Aceea e fosta bază, de fapt, ce a mai rămas din ea”. Şi el crede că baza ar fi trebuit transformată în sanatoriu. „”Au furat toţi ce au putut”, mai spune cu regret băiatul. La final, se prezintă: “Mihai, profesor de cultură fizică la şcoala din sat”.

La sfatul acestuia, ca să nu înconjor, cobor în vale pe lângă fosta fermă. Mă apropii de un bărbat care fuma lângă o movilă de pământ în două cu baligă. Parcă speriat de faptul că sunt jurnalist, îmi spune că şi el e Mihai. Zice că nu ştie nimic de fosta bază militară şi că nu a fost niciodată acolo. Menţionează că, timp de un an de când a început construcţia acesteia, nimeni din sat nu a ştiut ce va fi acolo. Între timp, observ în spatele movilei alţi câţiva bărbaţi. Săpau un canal.

Merg la vale pe lângă ultimele case din sat, gunoişti şi cote. Pe Radu, un tânăr de vreo 20 de ani, îl găsesc ascuţind araci pentru butucii de vie. De la el aflu că sătenii numesc zona în care se află fosta bază militară “la voieşi”. Tot Radu îmi explică că denumirea provine de la cuvântul rusesc “voennîi”, adică militar.

“Ce trebuia să fie aici…”

Plec în deal, printre două rânduri de copaci, apoi cotesc la dreapta. În faţă se întind zeci de cote. În stânga, printre copaci, zăresc baza. Sub geana pădurii, trei persoane seamănă pământul cu ajutorul unei semănători mici, la care e înhămat un cal. Cel mai în vârstă dintre ei, moş Nicolae, oftează când îl întreb de locul de la o aruncătură de băţ. „Of, Doamne… Ce trebuia să fie aici şi, iaca, nu-i nimic”, zice el. Acesta îmi mai spune, pe ton conspirativ, că baza militară are legătură subterană cu Gara Cobâlea, situată la 7 km distanţă. Ca să fie mai convingător, spune că soţia sa a lucrat la ospătăria unităţii respective.

Intru în pădure. Pe ici-colo se văd plăci din beton care, cândva, formau gardul bazei militare. Picioarele calcă peste un adevărat covor persan din iarbă uscată, de sub care răsare alta, proaspătă. Se pare că iarba nu a mai simţit de mult tăişul coasei. În scurt timp, descopăr rămăşiţele unor construcţii în paragină. Potrivit lui moş Nicolae, aici a fost cantina, iar bucăţile foştilor pereţi, acoperiţi cu gresie, par să confirme acest lucru.

Ajung la hogeagul din cărămidă. E mult mai mare decât pare de departe. Să aibă vreo 20 de metri. Parc-ar fi un obelisc plasat la intersecţia a două drumuri înguste, alături de care se înalţă stâlpi din beton, aranjaţi în formă de dreptunghi.

Şantier de proporţii

Văd şi două clădiri cu cinci etaje, fără uşi şi fără ferestre. Alături de una, parţial demolată, se înalţă o macara. De jur împrejur – plăci de beton. În faţa altei clădiri, găsesc paznicul. Ilarion, aşa s-a prezentat, spune că e din Chişinău şi că lucrează aici de jumătate de an. De la el aflu că în cele două clădiri au locuit ofiţerii unităţii militare. Tot el spune că, atunci când militarii au abandonat baza, au lăsat totul baltă. “Un cunoscut din sat mi se lăuda că a luat de aici un camion cu frigidere”, zice paznicul. Întrebat de buncăre, strânge din umeri. “De când lucrez, niciodată nu am fost la ele”, zice el. Un scurt apel telefonic, adresat unui oarecare Anatol, de la firma care efectuează lucrările de demontare, dezleagă “misterul”.

Paznicul s-a oferit să mă însoţească. Intrăm în adâncul pădurii. Oriunde îţi arunci ochii, vezi construcţii nefinalizate sau demontate; plăci de beton “aruncate”, din care, pe la colţuri, iese armătura, înălţându-se ca nişte antene; multe şanţuri de diferite adâncimi, toate – năpădite de iarbă. Cu toate acestea, senzaţia de măreţie persistă. Doar după cantitatea betonului rămas baza ar putea “concura” cu cele mai mari şantiere de construcţie din Chişinău.

Pe bulevardul unităţii

Ajungem la un loc deschis. “Aici au fost cazărmile”, spune paznicul, arătând la câţiva stâlpi care mai rămâneau în picioare. Alături – un teren asfaltat, căruia bărbatul îi zice “plaţdarm”, adică locul în care soldaţii făceau exerciţii fizice. Nici terenul nu a scăpat neatins de mâna omului. Într-un colţ, asfaltul e stricat, iar piatra albă de sub el, care forma un strat de circa 30 cm, este sustrasă.

Cotim şi ajungem la “drumul din beton”. I se spune astfel pentru că e din plăci de beton. Pare un fel de bulevard pe teritoriul fostei baze militare. De la el porneşte ramificaţia celorlalte drumuri, la capătul cărora se află sau trebuia să se afle alte construcţii. Pe multe dintre ele iarba îţi ajunge la glezne.

Mergem la deal pe drumul de beton, doar că beton nu mai avem sub picioare. Plăcile din ultimii circa 600 m de şosea sunt furate. La capătul drumului se şi găsesc cele două buncăre. Aparent, ambele sunt în formă de cerc. Asta din cauza “învelişului” lor, făcut din fier şi trei (!) rânduri de plăci de beton de circa 80 cm grosime fiecare, aranjate în cerc. Buncărele în sine au forma unui pătrat din fier, care coboară în străfunduri.

Uşa-tunel

Ambele buncăre au circa 20m în diametru. Unul are un “capac” de beton de circa 1,5 m grosime, din care ies numeroase ţevi cilindrice şi pătrate. Pare a fi un sistem de ventilare. Asta e singura legătură cu exteriorul. Nicio trapă, nicio uşă.

În cazul celui de-al dolilea buncăr, situaţia e mult mai simplă. Acesta nu are “capac”, ci doar un pod, la 1 m sub nivelul pământului. Marginile acestuia se văd cu uşurinţă. În spaţiul dintre buncărul propriu-zis şi „învelişul” din fier şi beton sunt scările care duc de la un nivel la altul, de doar câteva trepte. Urmărindu-le coborârea, privirile se pierd undeva, în jos, în întuneric, unde cu greu observi apa acumulată la vreo 15 m sub nivelul pământului, pe care mai plutesc câteva bucăţi din gheaţa de astă-iarnă. E straniu că, de la nivelul de sus spre cel de jos – nicio scară.

Într-o parte, buncărul e “dezvelit” şi, coborând în groapă, te pomeneşti la nivelul etajului de sus. Şi în dreapta şi în stânga, în malurile gropii, sunt două tuneluri din fier, “învelite” într-un strat de beton de 1 m grosime. După ce “merg” vreo 10 m înainte, ambele se ramifică în direcţii opuse, formând un “T”. Se pare că astfel de tuneluri urmau să devină sungurele căi de acces în interiorul buncărului.

Ca în filmele de groază

Structura nivelului de sus e cât se poate de stranie. După prima “uşă” urmează alta, la o distanţă de mai puţin de 1 m. De aici urmează alte uşi. Odăile sunt destul de mici. Cea mai mare să aibă vreo 12 m.p. Ai senzaţia că fierul te “apasă”. Ca să te deplasezi, intri dintr-o cameră în altă. Multe au câte două uşi, una fiind spre altă cameră, care duce mai departe, cealaltă fiind pentru o odaie de circa 5 m. p. fără ferestre. Prin pereţii odăilor, la diferite înălţimi, numeroase găuri de diferite mărimi şi forme.

Din cameră în cameră, ajung într-un coridor care taie buncărul în jumătate. Spre cealaltă jumătate nu se vede nicio uşă. În colţurile de jos ale culoarului se văd, cam de o şchioapă, ţevi pătrate, de felul celor care ieşeau deasupra celuilalt buncăr. În ambele capete ale acestuia sunt spaţii pentru ferestre. Dacă cel din spate dă spre locul unde se află scările, cel din faţă dă spre o altă construcţie metalică, situată la câţiva metri distanţă. Aşa cum la suprafaţă nu e nicio construcţie, iar distanţa dintre cele două buncăre este acoperită de un strat de beton, se pare că la mijloc se mai află o construcţie care trebuia să asigure legătura dintre cele două.

Baza – punct de comandă

Oamenii din zonă au păreri diferite despre destinaţia unităţii militare. Unii spun că urma să fie o bază de rachete, alţii – un loc de refugiu pentru comandanţii forţelor armate din regiune, în caz de război. Toţi au dreptate, într-o măsură.
Potrivit lui Ion Costaş, primul ministru al Apărării al R. Moldova, baza militară de la Olişcani urma să fie un punct de comandă de rezervă pentru Statul-Major al direcţiei sud-vest a Statului-Major al Forţelor Armate ale URSS. Acesta avea în subordine trei districte militare – armata sovietică dislocată în Ungaria, armata sovietică dislocată în Odesa (Ucraina) şi armata sovietică dislocată în Kiev (Ucraina).

“Statul-Major trebuia, conform strategiei militare, să aibă un punct de comandă de rezervă sub pământ, de unde, în caz de război, să coordoneze acţiunile militare”, explică Costaş de ce în pădurea de la Olişcani începuse construcţia bazei, “aprovizionată, din toate punctele de vedere, cu ultimul răcnet al tehnologiei”. Potrivit aceleiaşi surse, baza trebuia să fie dotată, suplimentar, cu rachete de tip aer-sol, pentru protejarea unităţii.

Informaţii despre importanţa pe care URSS a acordat-o RSSM găsim şi în “Analiza unui faliment (geo)politic – Moldova – istoricul mizei militare”, publicată pe pagina NATO din România. În aceasta se menţionează că centrul de comandă din RSSM, încă de la începutul anilor ‘80, era orientat către principalul duşman al URSS – statele membre ale blocului NATO. Astfel, la ordinul Biroului Politic al CC al PCUS, la Chişinău a fost amplasat complexul Statului-Major al direcţiei de sud-vest. Nu s-a ales Kievul sau Odesa, unde exista atât ieşire la Marea Neagră, cât şi acces la porturile Mării Negre, ci Chişinăul, datorită posibilităţilor sporite de executare a spionajului radioelectronic. De pe teritoriul R. Moldova se putea „asculta” cea mai mare parte a continentului european. În urma reorganizării efectuate de Marele Stat-Major al Forţelor Armate ale URSS, Statul-Major al direcţiei de sud-vest, pentru care baza militară de la Olişcani trebuia să fie punct de comandă de rezervă, a ajuns să aibă în subordine forţe militare ce reprezentau 37 de divizii, mai mult de 2 000 de avioane, 800 de elicoptere, o armată aparte antiaeriană şi multă altă tehnică militară, ceea ce însemnă că puteau începe ofensiva pe 3 fronturi: nord, vest şi sud.

La final

După retragerea trupelor sovietice, baza a fost abandonată, iar în 1991, prin decret prezidenţial, tot armamentul, muniţiile, tehnica militară, bazele militare şi celelalte bunuri care aparţineau unităţilor militare ale armatei sovietice dislocate pe teritoriul republicii au fost declarate patrimoniu naţional. Respectiv, acestea, inclusiv baza de la Olişcani, au trecut în gestiunea Armatei Naţionale, aflată în proces de formare.

Ion Costaş, ex-ministru al Apărării, spune că pe când era la conducerea instituţiei (februarie-iunie 1992), baza militară în cauză a fost conservată în starea în care o lăsaseră sovieticii. “După ce am plecat, a venit Pavel Creangă (ministru în perioada 1992-1997 – n.r.), de acolo a fost furat şi vândut totul, iar ceea ce rămăsese a fost dat agrarienilor. Cu asta s-a terminat”, relatează fostul ministru despre soarta unităţii militare din Olişcani.

Fostul demnitar mai spune că baza respectivă nu a fost utilizată niciodată conform destinaţiei. “Cine s-o folosească? Ce, R. Moldva are armată? Să fim serioşi. Noi avem o gardă de corp a lui Voronin şi cu asta s-a terminat. Asta e toată Armata Naţională”, zice Costaş, parcă supărat pe situaţia actuală din domeniu.

Şi Viorel Cibotaru, fost angajat al MA, ne-a confirmat faptul că unitatea militară din Olişcani nu a ajuns să “servească” Armata Naţională. “MA nu a folosit-o niciodată conform destinaţiei. Ea nu era construită până la capăt şi mai erau acolo nişte chestii… Nu-mi mai aduc aminte care a fost soarta ei”, ne-a declarat Cibotaru.

Vitalie Vrabie, ministrul Apărării în exerciţiu, ne-a spus că nu ştie nimic despre fosta bază militară din r. Şoldăneşti. Şi Anatolie Popuşoi, directorul general al Agenţiei pentru Silvicultură “Moldsilva” şi preşedinte al Partidului Agrar din Moldova, fostul Partid Democrat Agrar din Moldova, ne-a zis că aude pentru prima dată despre obiectivul amplasat în pădurea de lângă s. Olişcani.

Firma care în prezent efectuează lucrările de demontare a blocurilor de pe teritoriul fostei unităţi militare este “Anevas Grup” SRL, din or. Ialoveni. Vasile Chiţâniuc, directorul firmei, ne-a declarat că organizaţia pe care o conduce este şi proprietara fostei unităţi militare. Acesta a mai adăugat că activează la baza respectivă “deja de prin ’97, sub programa Guvernului”. Alte detalii Vasile Chiţâniuc a refuzat să ne ofere la telefon, preferând o întrevedere. Dar pentru că a invocat lipsa acută de timp, întâlnirea a fost planificată pentru zilele de după 10 mai, urmând ca acesta să ne contacteze preventiv.

Nicolae CUŞCHEVICI

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

4 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *