Principală  —  Investigatii  —  Ancheta   —   7 aprilie: viaţa de după…

7 aprilie: viaţa de după noaptea de coşmar

Nicolae Bairactari, din Leova, a cunoscut furia şi sălbăticia poliţiştilor de la noi anul trecut, la 7 aprilie, o zi a terorii pentru mulţi tineri. Astăzi spune că pe el l-a adus în faţa morţii curiozitatea.

S-a pornit de la Leova pe la ora 18.00. Auzise că la Chişinău sunt proteste, dar nu ştia că sunt violente. S-a urcat într-un microbuz şi, într-o oră şi jumătate, era la Chişinău. De la ora 20.00 până pe la ora 24.00 stătea şi privea: „Eram lângă Arcul de Triumf, mă uitam cum trece lumea şi se minunează că tinerii îşi manifestă protestul faţă de regimul comunist…”.

A văzut când poliţia a deblocat bulevardul Ştefan cel Mare, făcând loc maşinilor. „În acel moment, circa 40 de tineri, aparent în stare de ebrietate, devastau automobilele, spărgându-le geamurile.”

Începutul coşmarului

Avea de gând să rămână la Chişinău, la un prieten, dar, la miezul nopţii, s-a întâlnit cu nişte cunoscuţi de la Cahul şi s-a gândit să plece acasă. „Am urcat de la intersecţia străzii Bucureşti cu Bănulescu-Bodoni. Am mers câteva străzi, apoi doi bărbaţi îmbrăcaţi în civil au oprit autocarul. Nu s-au prezentat, au spus doar să deconectăm telefoanele mobile şi că, dacă vom riposta, vor trage în noi, deoarece au arme cu gloanţe de foc”. Unul dintre ei a şi îndreptat arma spre tineri, altul stătea cu pistolul la capul şoferului. I-a ordonat să meargă după maşina lor. După câteva minute, au ajuns la Comisariatul General de Poliţie de pe strada Tighina nr. 6. „Când coboram din autobuz, ne loveau cu bastoanele, apoi ne-au ţinut cu mâinile pe perete cam două ore. Crăpau mâinile de frig, fiindcă peretele era foarte rece. Strigau la noi să scoatem toate bunurile pe care le aveam şi să le punem jos.” Între timp, poliţiştii mergeau printre ei, lovindu-i în zona rinichilor, şi urlau ca lupii: „Aţi vrut libertate, aţi ieşit la protest?!”. „Băteau în noi ca în animale.”

Coridorul morţii

„Înainte de Coridorul morţii era un perete de vreo 15 metri. Intra câte un tânăr în acest coridor, eram din ce în ce mai aproape de el. Iniţial, credeam că-i interoghează, dar cu cât ajungeai mai aproape, îţi dădeai seama că acolo e un calvar, fiindcă băieţii strigau ca din gură de şarpe. Din momentul în care s-a deschis uşa, am auzit: „Altul, de la Cahul”. Aici a văzut multe persoane în civil, dar mascate. Erau şi în echipament de poliţist. A ridicat mâinile deasupra capului, să nu îl lovească. A trecut prin zigzag, lovindu-l toţi care erau acolo. În capătul acelui coridor, era o namilă de om, cu masca până la ochi, cu mustăţi stufoase, care avea, potrivit lui Nicolae, şi un baston deosebit, de culoare albă. Lângă el era altul, tot cu baston în mână. Urmă aceeaşi procedură: „Câte unul, mergeam apoi pe un alt coridor, mai mic. Nu mai aveam puteri…” I-au forţat să se dezbrace şi să facă aşezări.

Celula morţii

Când abia se mai mişcau, au fost duşi într-o celulă. Acolo erau cam 10-12 persoane. Pe cineva îl scoteau, pe altcineva îl aduceau. Camera era foarte mică, cu o gaură ce servea drept WC, cu un geam mic, format din două rânduri de sticlă şi de tablă. Au adus aşa-numita supă, o spălătură de care nu s-a atins nimeni. „Ne-au dat o singură cană cu apă caldă, dar băieţii au observat că la fundul ei era praf nedizolvat şi am aruncat-o.”

Transfuzie ucigătoare

Din celulă au fost scoşi de câteva ori. Prima dată li s-a luat sânge din venă. Era o doamnă cu mască. „Când urmam eu, seringa era numai sânge, iar ea, ciudat, îşi continua lucrul fără să o schimbe. Pesemne ne lua sânge la toţi cu aceeaşi seringă. Cu toată frica, fiindcă erau poliţişti lângă mine, i-am făcut observaţie. Am întrebat-o dacă realizează ce face. Am fost lovit de câteva ori şi dus în celulă.”

A doua oară când l-au scos, l-au dus într-o cameră unde l-au fotografiat. Apoi iar în celulă. A stat acolo mult timp. Nu mai ştia dacă e dimineaţă sau amiază. Pierduse noţiunea timpului.

Avocatul Diavolului

După două zile, a venit un anchetator şi l-a luat cu el. S-a prezentat ca avocat din oficiu, pe nume Grigore Gargotov. „Îmi spunea că voi fi eliberat dacă voi recunoaşte tot ce am făcut. I-am răspuns că nu am participat la proteste, că nu am vandalizat. Avocatul a spus să las poveştile şi să spun adevărul, că doar aşa nu voi lua mulţi ani.”

I-au dat foarte multe foi să semneze. Le-a spus că vrea să le citească. Răspunsul anchetatorilor a fost: „Sunt mulţi alde tine. Nu avem timp să ne jucăm”. L-au ameninţat că, dacă nu semnează, va fi bătut. Până la urmă, a semnat.

„M-au dus în alt oficiu, unde erau, după cum s-au prezentat, judecătorul, procurorul, avocatul şi grefierul. Procurorul a citit învinuirea. Primul meu proces de judecată a durat 10 minute.”

L-au dus în celulă şi i s-a adus o foaie cu cele incriminate. La miezul nopţii, a fost transferat la Penitenciarul nr. 13. „Când urcam şi coboram din maşină, eram bătuţi încontinuu.”

Comportament omenesc

„La penitenciar, o doamnă, pesemne asistentă medicală, ne-a întrebat dacă avem leziuni corporale. Era o femeie cumsecade. Stăteam la dubii, dacă nu joacă teatru. De frică, i-am spus că n-am, deşi nu-mi simţeam spatele de durere. Când m-am dezbrăcat, spatele meu era cu vânătăi, iar alţi colegi erau şi mai îngrozitori. Un băiat era cu spatele negru, de aceea nu l-au primit acolo.”

Doamna i-a liniştit că aici nu vor fi trataţi ca în izolator. Aşa a şi fost. Au fost conduşi într-o cameră de carantină. Pe o masă erau 20 de pâini şi două farfurii mari cu terci. Cincisprezece suflete moarte de foame au înfulecat totul în două minute. „Nu credeam că voi ajunge să trăiesc astfel de zile”, spune Nicolae. Pâinea i se părea singura bucurie a vieţii în acel moment.

„Peste câteva ore, am fost dus într-o celulă. Acolo erau cinci persoane, deţinute pentru diferite infracţiuni. S-au purtat frumos cu mine. Am stat acolo cinci zile. Am fost judecaţi, aplicându-ni-se arest la domiciliu pe un termen de 10 zile.”

Banii sau copilul

„Avocatul din oficiu mi-a spus că toată procedura de eliberare este gratis, seara însă le-a telefonat părinţilor şi le-a spus să aducă cinci mii de lei, ca să fiu eliberat. Zicea că au probe că am vandalizat în acea seară.” Părinţii i-au transmis banii prin nişte prieteni, dar l-au atenţionat că doresc mai întâi să îl vadă.

„Cât au stat prietenii mei acolo, vedeau avocaţi luând bani de la părinţi cu promisiunea că le vor elibera copiii. Luau banii şi duşi erau. Rămâneau părinţii cu lacrimi şi cu durere.”

După eliberare

A urmat un tratament la Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”. Acest centru medical a prestat servicii gratuite pentru cei maltrataţi în urma evenimentelor din aprilie. A rămas cu sechele pe viaţă. I-au fost traumatizaţi rinichii. Nicolae a depus o plângere în legătură cu cele întâmplate, dar nici până acum nu s-a rezolvat nimic.

Este student la Facultatea de Drept. Vrea să îşi facă dreptate. Se întreabă mereu: „De ce durează atât de mult, dacă este cunoscut locul şi timpul când au fost schingiuţi?”.

Liliana ZAHARIA, ŞSAJ