Votarea e un act de demnitate

219-bicec1

Interviu cu Lilia Bicec, jurnalistă emigrată în Italia


— Ai plecat în Italia după vreo zece ani de muncă redacţională. De ce ar decide un jurnalist să plece în străinătate?
— Da, făcusem 11 ani de ziaristică. Am lucrat la Căinari, apoi, dorind să fiu mai aproape de ai mei, am trecut să muncesc la Glodeni. Am muncit ani în şir pentru “Lunca Prutului”, apoi, când s-a născut ideea primului ziar independent din zonă, am fost foarte bucuroasă şi m-am implicat pe cât am putut. Aşa s-a născut “Accent Provincial” la Glodeni. Tocmai participasem la un concurs pentru jurnalişti şi obţinusem posibilitatea unui stagiu în Statele Unite, pentru a vedea cum se face presă independentă acolo. Am revenit acasă plină de entuziasm, cu o mulţime de idei pentru promovarea ziarului. Realitatea, însă, a fost împotriva noastră. Cei care doreau să citească un asemenea ziar nu aveau bani pentru o pâine, iar cei cu bani credeau că ne pot cumpăra şi pe noi. Eforturile echipei au fost nenumărate, dar totul se risipea înainte ca să reuşim să construim. În acelaşi timp, cei doi copii ai mei aveau nevoie de multe pentru educaţie, şi nu puteam să le acopăr. Aşa am ajuns, în momentul când eram suficient de calificată pentru orice muncă jurnalistică, să iau decizia să plec.

— Îţi aminteşti care a fost ultima picătură, momentul care te-a determinat cu siguranţă să pleci?

— Credeţi că mi-i ruşine să spun că uneori nu aveam ce mânca? Nu. Ce face o mamă care munceşte la două locuri de muncă (apropo, am lucrat în paralel şi pentru postul de radio raional) şi, venind acasă, nu poate să cumpere de ziua de naştere a fiului măcar un tort? Credeţi că stă şi aşteaptă ca Guvernul să creeze condiţii mai bune pentru ea şi copiii ei, sau ca Parlamentul să adopte legi care să protejeze mamele şi copiii de sărăcie şi de despărţire? Nu, bietele mame din Moldova au încercat să facă orice. Câte sunt ca mine, care au încuiat în sertar diploma universitară, aspiraţiile profesionale, patriotismul şi au plecat imediat, ca să îşi salveze familiile de sărăcie…

— Cine te-a ajutat să pleci?

— Un an de zile am tot umblat pe la uşile agenţiilor turistice. Până la urmă, la preţul de 1400 de dolari (era în anul 2000), mi-au deschis viză pentru Cehia. Din Cehia, de lângă hotar, ne-a luat o călăuză care trebuia să ne ducă prin pădure până în Germania. Dar am fost prinse. Eram trei femei. Ne-am trezit într-o închisoare din Germania. La interogatoriu, când neamţul a ajuns la întrebarea: “Ce profesie ai?”, am răspuns: “Ziaristă”. Şi-a scos ochelarii şi a repetat iar întrebarea.

— De la ce porneşte un emigrant ajuns în Italia?

— Odiseea emigraţiei nu se termină odată cu intrarea într-o ţară străină, ci abia începe şi, cu siguranţă, continuă mereu. În Moldova am încercat să-mi fac un rost al vieţii: studii, familie, casă. Ajunsesem la un moment când mi se părea că sunt în urcuş. Dar cele mai importante lucruri din viaţă erau acolo echivalate cu zero: profesia, familia, aspiraţiile. Astfel, urcuşul meu s-a transformat într-o cădere bruscă. Am plecat ca să o iau de la zero.

De la ce am pornit? Averea mea era o geantă cu strictul necesar şi atât. Dar am început cu instruirea. Mai întâi a trebuit să învăţ limba. Din moment ce am căpătat acte, am căutat să fac studii. Cu doi ani în urmă am absolvit Academia Europeană, facultatea de turism şi gestionarea hotelurilor. A trebuit să muncesc în paralel. Cei de acasă nu aveau vreo ştire despre nopţile mele nedormite, despre frământările şi disperarea mea.

Mulţi cred că în Italia ne aşteaptă râuri de lapte şi că noi am găsit pomul doldora de bani şi când nu ne e lene îl culegem. Aici trebuie să munceşti fără cruţare, fără să pierzi timpul de muncă pe suferinţe de dor de casă. Pentru asta există scurtele ore de noapte.

— Câte procente din veniturile unui emigrant sunt trimise acasă?

— Nu aş minţi dacă aş spune că sută la sută din salariu e trimis acasă. De obicei, o femeie care munceşte aici la fix, are un salariu stabil şi câteva ore sau o zi liberă pe săptămână. Ştiţi ce face în acel timp liber? Face curat pe undeva, iar banii câştigaţi din aceste ore sunt ai ei. Aşa că salariul de 800 de euro e trimis acasă, iar pentru sine are vreo 50 de euro, care să îi ajungă pentru cartelă telefonică, ceva din strictul necesar, iar dacă mai rămâne şi din această sumă ceva – mai trimite şi nişte pachete acasă. O prietenă de a mea doi ani de zile se deplasa de la o muncă la alta, mergând pe jos. Când am întrebat-o de ce nu ia autobuzul, mi-a răspuns că-i scump să plătească un euro. Iar în acest timp a cumpărat 2 maşini, una pentru fecior şi alta pentru soţul ei din Moldova.

— Ce este cel mai greu să suporţi în Italia?

— Neînţelegerea celor rămaşi acasă. Tocmai de la ei aşteptăm să înţeleagă cât de chinuitoare este viaţa printre străini. Am cunoscut multe cazuri când femeile din Moldova, la chinul pe care îl au aici, mai au o durere – să explice celor de acasă că aici nu e loc pentru distracţii, ci oboseală şi durerea despărţirii. Aici duminica este ziua noastră de plâns, de mângâiat pozele copiilor rămaşi acasă, de trimis pachete – cu bunătăţi al căror gust mamele de aici nu îl cunosc măcar.

— Ai simţit, după 8 ani, că Moldova are nevoie de tine acasă?

— Eu plătesc, probabil, un tribut al istoriei pe care l-au plătit părinţii şi buneii mei. Din păcate, jertfa lor nu a fost suficientă. Vin dintr-o familie de deportaţi. Am ascuns ani de zile istoria adevărată a părinţilor mei, căci societatea te pedepsea atunci doar pentru faptul că te-ai născut într-o familie de ţărani muncitori, şi nu în una de trădători cu carnet de partid.

Când Moldova şi-a obţinut independenţa, am răsuflat uşurată, gândindu-mă că a venit timpul să nu mă mai tem că părinţii şi buneii mei, pentru o bucată de pământ şi un mic magazin, au fost deportaţi în Siberia. Ai mei s-au întors, crezând că Moldova are nevoie încă de ei, dar au regretat… Regimurile şi-au schimbat doar numele, dar esenţa – nu. Emigraţia din prezent e absolut similară cu deportările, căci exodul actual este tot impus. Populaţia nu mai poate suporta birocraţia, fărădelegile şi pleacă. Numai că nu mai pleacă gratis, ci plăteşte firmelor turistice, conduse de demnitari. Acasă, în Moldova, omul onest se descurcă cu mult greu.

— În ce condiţii ai reveni acasă?

— Inima şi sufletul meu au prins deja rădăcini pe pământul italian. Plecând din Moldova, m-am simţit mult timp ca un copil abandonat de mamă. Italia m-a adoptat, dându-mi ceea ce nu am reuşit să obţin în Moldova. În sufletul meu va fi mereu loc pentru două ţări: pentru cea în care m-am născut şi cea care m-a primit, oferindu-mi un loc de muncă şi posibilitatea să am un trai decent cu copiii mei. Dar nu toţi emigranţii vor alege calea mea. Mulţi se vor întoarce acasă, acolo unde le-au rămas rădăcinile. La copiii şi familiile lor.

— De ce cetăţenii Moldovei preferă să plece în Italia?

— Poporul italian a gustat din plin, anterior, pâinea amară a înstrăinării. Aşa au devenit toleranţi, primitori şi cu un mare sentiment de caritate. I-au primit pe toţi. Le-au dat locuri de muncă şi permise de şedere. Cu părere de rău, unii “oaspeţi” uită la ce au venit. Dacă ar veni italianul să-ţi fure bicicleta de la poartă, cum l-ai privi?

— Când ai revenit pentru prima dată acasă şi cum a fost?

— Timp de trei ani de zile nu am ştiut când voi ajunge acasă. Îmi era dor de tot ce mişca în Moldova. Reîntâlnirea, însă, a fost foarte dură. Ajunsă la aeroportul din Chişinău, bărbatul care controla actele, luându-mi paşaportul şi permisul de şedere pentru Italia, mi-a zis cu un ton mieros: “Aveţi interdicţie în Cehia şi vreţi să intraţi aşa în Moldova?” I-am răspuns că mă întorc în ţara mea, că nici Italia nu s-a temut de mine. Mi s-a dat de înţeles că trebuie să tac şi să dau mită ca să pot reintra în casa mea.

— Cum sunt Ambasada şi Consulatele din Italia? Vă simţiţi protejaţi?

— Mai bine să nu ajungi la ei. Ca să obţii răspuns la o întrebare, trebuie să stai o noapte la porţile Ambasadei sau să telefonezi încontinuu la o linie care nu se deschide.

— Cine mai ajută cetăţenii R.Moldova în Italia? Crucea Roşie, Caritasul?

— Dacă ai contract de muncă, nu ai nevoie nici de Crucea Roşie, nici de Caritas. De exemplu, eu am suportat o intervenţie chirurgicală în Italia. Cât credeţi că am plătit? Nimic. Şi dacă vă spun că la prânz au venit să mă întrebe ce aleg pentru masă din cele trei meniuri? Mai rău e pentru cei fără permis de şedere. În caz de boală, Urgenţa le acordă primul ajutor, dar mai departe trebuie să plătească. Atunci e nevoie de Crucea Roşie şi de Caritas, care oferă mese uneori şi paturi.

Cel mai rău le este imigranţilor clandestini. Ei nu sunt acceptaţi la muncă cu contract, de aceea acceptând să muncească la negru, îşi asumă o mulţime de riscuri: să fie plătiţi inferior, să aibă o teamă permanentă de poliţie, să se descurce fără ajutor în cazul unor probleme de sănătate. Angajatorii lor ştiu asta şi procedează deseori urât. S-a întâmplat cel mai des cu bărbaţii, care după o lună de muncă pe şantiere primesc salarii de 2—3 ori mai mici ca cele promise, şi nici nu au unde se plânge. La sindicatele italiene nu te poţi adresa, la Ambasadă nici atâta. Un clandestin în Italia e privat de orice drept, el este ca şi inexistent pentru sistemul social, e bun doar de exploatat.

— Există vreun post de radio, vreun ziar pentru emigranţii din Moldova?

— Suntem unicul popor emigrat care nu are în Italia un ziar. La ghişeele din centrele cele mai populate de moldoveni: Milano, Brescia, Verona găseşti ziare în toate limbile etniilor aflate pe teritoriul Italiei, din Moldova nici unul. Noi trebuie să le mulţumim ziariştilor italieni, care mai scriu din când în când despre noi.

— Fiica ta se deosebeşte de adolescenţii italieni? Ce au câştigat şi ce au pierdut copiii care au imigrat în Italia?

— În Italia există aşa-numitul “Oratoriu” care activează pe lângă biserică. În timpul verii copiii de vârstă preşcolară şi chiar unii până la 16—17 ani îl frecventează cu mare plăcere. Aici se organizează jocuri, competiţii, excursii. În primul an de şedere în Italia şi fiica mea a frecventat aceste activităţi. De la început vorbea cu copiii în engleză, dar comunicarea cu copiii a ajutat-o atât de mult, încât la trei luni vorbea cursiv italiana. De la copii am putea învăţa să fim maturii ideali. Ei nu diferenţiază oamenii după culoare sau etnie.

Duminica trecută am întâlnit o familie de moldoveni. Copilul lor este născut în Italia. L-am întrebat pe micuţul de 4 ani ceva în română şi nu mi-a răspuns. Taică-său mi-a zis să-l întreb în italiană. L-am întrebat pe taică-său: “Nu vorbiţi cu copilul româneşte?” Mi-a zis: “Ba da, dar ne răspunde oricum în italiană.” Sper că fiică-mea nu va uita niciodată româna.

În general, copiii transferaţi din Moldova în Italia câştigă prin acccesul la cultura nemaipomenit de vastă a acestei ţări. Ei văd ce înseamnă o ţară cu istorie, ei văd că fiecare om poate participa la apărarea şi crearea istoriei, ei devin dezinvolţi, au curajul să înfrunte obstacolele, deprind capacitatea de a gândi şi a studia într-o limbă nouă.

— Ce impact ar avea vizitele în Italia ale unor candidaţi la alegerile parlamentare?

— Cei din clasa veche de Guvernare nu cred că au curajul să se întâlnească cu imigranţii de aici, cu noi toţi, aşa cum suntem. Poate au unele întâlniri selective prin ambasade. Am auzit că în Moldova au apărut partide noi, care ar dori cu adevărat să cunoască viaţa noastră de aici. Mai este timp până la 5 aprilie, poate că apar într-o zi?
Dacă cineva dintre politicieni ar dori să vină, pot să le dau un sfat. Nu e nevoie de săli de şedinţe. Veniţi sâmbăta şi duminica în locurile de unde trimit moldovenii pachete şi bani acasă. Să vedeţi ce se face acolo. Câte o mică Moldovă, încărcând pachete cu bucurii pentru cei dragi, înghiţind noduri de tristeţe că nu pot şi ei pleca împreună cu coletele.

— Câţiva candidaţi ai PCRM şi-au făcut campanie în străinătate. I-ai văzut? Crezi că ei vă caută?

— Glumiţi? Poate vin aici să facă băi de soare ca să nu mai poată roşi în campania electorală? Să ne caute? Eu ştiu că ei ne-au alungat. Din toţi moldovenii care se află aici, cred că i-ai număra pe simpatizanţii comuniştilor pe degetele de la o singură mână.

— Cât de credibile sunt partidele din R.M. în cercurile celor plecaţi?

— Majoritatea dintre cetăţenii R. Moldova ajunşi aici reprezintă intelectualitatea noastră, învăţători, medici, ingineri, care niciodată nu vor uita drumul spre casă. Lor le pasă de Moldova şi ar vrea să facă mai multe decât să-şi trimită doar banii acasă, care sunt prost gestionaţi. Ei vor să vadă în Moldova locuri de muncă şi condiţii normale pentru mici afaceri. Partidele care au guvernat până acum nu au făcut asta pentru cei emigraţi.

— Ce mesaj ai pentru oamenii din localitatea ta, Glodeni?

— Mesajul meu poate să pară electoral, dar de fapt ţine de felul în care se iau deciziile toată viaţa. Haideţi să nu ne mai facem iluzii deşarte, să nu mai credem în minciuni, în fantome comuniste. Votarea nu este numai un drept constituţional, dar şi un act de demnitate umană. Votând cu demnitate, nu veţi alege pe cineva care să vă calce viitorul în picioare.

Pentru conformitate, Alina RADU


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

6 comentarii

  1. Lidia Dascalu

    Adevarata dragoste de Patrie o manifesta numai acei carei duc dorul.Problema moldovenilor ca nici odata nau fost uniti.Sufera in singuratate dar nici de cum sa se uneasca.Un artiol super.

  2. cleo

    inca o dovada ca au plecat cei mai inteligenti din Moldova, iar cei care au ramas, suporta consecintele votului cu stomacul…

  3. Ludmila

    Bravo Lilia,ai descris exact toate laturile vietii in strainatate !Se intelege imediat ca esti o persoana de clasa superioara,inteligenta,cu sens critic si capacitati analitice.Ar trebui multi din Parlament sa invete de la tine!Avem nevoie de astfel de oameni la Guvern si parlament !

  4. Eugen

    Ma inchin intelepciunii si rabdarii Liliei Bicec, si a tuturor MAMELOR nevoite sa plece…Dumnezeu sa va pazeasca!

  5. karol

    ce va fi totusi cu posibilitatea de votare a cetatenilor nostri din strainatate? vor fi deschise sectii suplimentare?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *