„Veteranii războiului de pe Nistru au ajuns cerşetori celebri”
Cu flori în mână şi cu o icoană pe braţe, combatanţii au venit ieri, 17 septembrie, la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. După ce au ţinut un minut de reculegere în memoria celor căzuţi în luptele de pe Nistru, din 1992, combatanţii au pichetat sediul Parlamentului. În cărucioare sau cârje, aceştia s-au prezentat în faţa autorităţilor pentru a le cere majorarea pensiilor şi îndemnizaţiilor. După 16 ani de la conflictul transnistrean, combatanţii nu primesc decât promisiuni că vor fi asiguraţi cu pensii şi spaţii locative.
„Noi nu putem respira, iar ei nu ne pot înghiţi”
Petru Suvac, la fel ca şi ceilalţi 56 de locatari ai casei combatanţilor de pe str. Corobceanu, 1, trăieşte ilegal aici de opt ani. De când au intrat cu forţa peste trupele de poliţişti postate în faţa blocului destinat deputaţilor, n-au mai plecat de aici. „Ne-au promis apartament, mai ales că eu am lucrat 27 de ani în poliţie, dar nu ne-au dat nimic”, povesteşte Petru Suvac. Pentru că nu deţin acte de proprietate ale apartamentului, soţii Suvac nu pot face reparaţie în casă. „Ne temem să investim în apartament pentru că nu stăm legal aici. Şi aşa am dat câte o mie de lei şi am reparat acoperişul blocului”, se plânge Maria Suvac.
Despre zilele petrecute cu arma în mână, Petru Suvac nu vrea să-şi amintească. Imediat i se schimbă vocea şi revoltat găseşte doar cuvinte de ocară la adresa autorităţilor, care l-au nedreptăţit, după cum spune dânsul. „Noi suntem ca într-un butoi şi avem nevoie de o vrană mai mare ca să intre mai mult aer. Da lor le stăm ca un os în gât. Noi nu putem respira, iar ei nu ne pot înghiţi”.
În schimb, Petru Suvac îşi aminteşte cum şi-a crescut cei patru copii într-o cameră de cămin, pe parcursul a zece ani. „Fără baie, cu WC şi bucătărie comună, aşa am trăit, iar acum nici nu suntem siguri de casa pe care o avem”, povesteşte Suvac.
Fără casă, fără familie şi fără picioare
De zece ani Iurie Marian este prizonierul căruciorului. O mină, care a explodat în apropierea sa, l-a lăsat fără picioare. „M-am dus să-mi apăr pământul, dar m-am întors calic, iar acum nu am unde trăi”, spune acesta în timp ce mângâie icoana de pe genunchii săi. Credinţa în Dumnezeu este tot ce i-a mai rămas. Divorţat şi fără casă, Marian, cel care a fost întâmpinat ca un erou la sfârşitul conflictului transnistrean, trăieşte acum la Azilul republican pentru Invalizi şi Pensionari. „Nu avem nici apă, nici lumină. Am tras un cablu de la un vecin şi îi plătim lui în fiecare lună pentru tot ce consumăm”, descrie Iurie Marian condiţiile în care trăieşte.
De câte ori s-a adresat la autorităţi, a primit doar răspunsuri formale, iar în 16 ani s-a obişnuit cu ideea că nu va primi vreodată vreun ajutor. „Am luptat în două războaie, da mi-i ruşine să spun că n-am unde trăi şi că primesc doar o pensie de 600 de lei”, povesteşte acesta.
Banii îi ajung doar să nu moară de foame, iar ca să poată merge din nou are nevoie de o operaţie la coloana vertebrală care poate fi efectuată doar peste hotare, contra unei sume de circa 25 mii de euro. Iurie Marian nici nu visează la aceşti bani salvatori.
Cel mai greu e cu urcatul scărilor. Dacă nu este nimeni pe afară, e nevoit să stea şi câteva ore până intră în casă.
|
„Statul trebuie să-şi respecte eroii nu doar la nivel declarativ” Leonid Bujor, deputat, Fracţiunea Alianţa Moldova Noastr: Cred că cerinţele combatanţilor merită toată stima şi respectul societăţii. Pensiile lor sunt simbolice. Ei nu merită o astfel de atitudine. Noi am avut nişte iniţiative în Parlament, dar nu au fost promovate. Vom interveni din nou şi sper că majoritatea parlamentară să ia atitudine în acest sens. Consider că statul trebuie să-şi respecte eroii nu doar la nivel declarativ, dar ar trebui să ia măsuri concrete pentru cei care au luptat pentru integritatea şi independenţa ţării noastre. Argumente de genul că nu sunt bani nu trag la cântar. Aceasta nu e problema cetăţenilor, nu e problema veteranilor, combatanţilor, refugiaţilor şi a altor categorii aceasta este problema guvernării ei trebuie să ştie cum să împartă banii. „Guvernul ar trebui să rezolve această situaţie” Nistor Grozavu, viceprimar de Chişinău: Nu ţine de competenţa noastră să rezolvăm problema veteranilor de război. În ce priveşte pensiile, Guvernul ar trebui să rezolve această situaţie. Pentru acest an, Direcţia Locativ Comunală are în jur de 40 mil. lei. Aceşti bani sunt destinaţi pentru reparaţii, dar nu pentru a construi acum un bloc locativ pentru ei. E o tradiţie pentru protestatari, să vină în faţa fiecărei structuri şi să protesteze. Noi nu putem să le mărim pensiile şi să le acordăm spaţiu locativ. „Priorităţile combatanţilor trebuie să fie în capul mesei” Valentina Buliga, deputat, fracţiunea Partidul Democrat din Moldova Statul R. Moldova ar trebui să înţeleagă odată şi pentru totdeauna că nu are o altă bogăţie mai mare decât cetăţenii săi. Şi dacă o categorie de cetăţeni nu au protecţie şi pleacă peste hotare, este deja o problemă. Combatanţii sunt o categorie specială de cetăţeni care sunt discriminaţi prin lege deoarece primesc doar 25% din compensaţia nominativă. Cu părere de rău această problemă nu a fost încă soluţionată. Am avut nenumărate întrevederi cu ei şi cunosc problemele cu care se confruntă. Statul ar putea investi în această categorie de cetăţeni şi ar putea pune priorităţile lor în capul mesei”. „Cerem un minim de existenţă” Anatol Caraman, preşedintele Asociaţiei Participanţilor la Război, Tiras Tighin: Am venit aici să protestăm împreună cu cei care au venit răniţi acasă. În 1995 când soldaţii de rând şi invalizii de gradul I şi II aveau o pensie de 500 de lei era suficient, dar acum ce să faci cu 500 de lei? Aceşti bani nu-ţi ajung nici pentru achitarea serviciilor comunale, asta pentru cei care au unde locui. Între timp această alocaţie s-a redus la doar 135 lei. Acum un invalid fără mâini şi fără picioare primeşte o pensie de 700-900 de lei plus alocaţia de 135 de lei. Noi cerem pensii de 4000 lei pentru invalizii de gradul I şi văduvele care au la întreţinere copii minori, pentru invalizii de gradul II cerem 3000 lei. Nu cerem mult, doar un minim de existenţă. |
„Soţiile nu ne pot răbda, iar părinţii nu ne recunosc”
Pavel Burdeniuc era colaborator a poliţiei când a început conflictul de pe Nistru. Din fericire, nu este invalid. El a venit la proteste ca să-şi susţină prietenii. „Acesta nu a fost un conflict, ci un război adevărat. Nu vreau să-mi amintesc sunetul mitralierii şi frigul din tranşee”, povesteşte Burdeniuc.
Cuvintele nu au rost aici, e de părere acesta. Combatantul consideră că oamenii din cărucioare sau cu proteze şi cârje spun mai mult decât trebuie.
Pentru că soţia nu mai rezista să trăiască cu un soţ nervos, acesta a fost nevoit să plece de acasă. „De trei ani sunt pe drumuri, dorm ba la un prieten, ba la altul. Am ajuns în aşa o situaţie că soţiile nu ne pot răbda, iar părinţii nu ne recunosc şi au frică de noi”, spune Burdeniuc.
Dacă ar putea întoarce timpul, nu ar merge să lupte la Nistru, ci în faţa Preşedinţiei sau a Parlamentului. Pentru că a luptat pentru „integritatea şi suveranitatea ţării” i se acordă lunar o compensaţie nominativă în valoare de 23 de lei. Bani pe care nu i-a ridicat niciodată.
„Eu încă pot, dar alţii nu se mişcă şi trăiesc împreună cu şobolanii. Când te gândeşti că erau tineri şi apţi de muncă şi acuma trăiesc cu şoarecii. Ne-au trimis tineri să luptăm şi acum nu trebuim nimănui, infirmi şi neputincioşi”, se plânge Pavel Burdeniuc.
În trecut genist, acum invalid
Pavel Berzan este genist de profesie. Meseria i-a şi adus nenorocirea în 1992. A rămas fără ambele picioare, în timp ce scotea minele de pe câmp. Acum are două proteze uzate, care nu-l mai pot ajuta, iar pentru altele, noi, are nevoie de 20 mii de euro. Din acest motiv s-a alăturat prietenilor protestatari. „Statul nu ne ia în seamă, dar noi vrem să ne ajute ca să ne putem mişca sau să ne putem cumpăra medicamente măcar”, povesteşte Pavel Brezan, oftând din greu.
În fiecare lună are mari bătăi de cap cu cei 600 de lei pe care îi primeşte de la stat. Nu ştie cum să îi împartă, ca să poată acoperi măcar o parte din cheltuieli. De la spital, spune dânsul, li se oferă dimidrol şi analgin, pentru alte medicamente sunt nevoiţi să scoată bani din propriile buzunare. „Dacă afară e cald, ne mai descurcăm, dar dacă se răceşte, durerile sunt mai mari, iar medicamentele sunt prea scumpe. Numai pe valeriană dau 200 de lei în fiecare lună”, povesteşte Pavel Berzan.
Diana Lungu, Veronica Russu
