Ura interetnică – o bombă cu efect întârziat

Interviu cu Anatol MORARU, scriitor, profesor universitar, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

 

—  Sunteţi filolog, profesor, scriitor… Aş putea continua lista. Cum preferaţi să vi se spună?

—  Sincer vorbind, sunt surprins să mă aflu în câmpul de atenţie al ZdG şi vă mulţumesc pentru această atitudine. Cât priveşte “problemele cu identitatea”, mi-ar plăcea, dacă tot s-ar osteni cineva, să mă definească drept profesor şi scriitor sau invers, or, sunt două dimensiuni pe care mă străduiesc să le îmbrăţişez cu tot mai multă voluptate fiinţială.

—  În calitate de profesor, aţi putea să ne spuneţi care sunt cele mai mari lacune din programele şcolare?

— Observ că sunteţi tentată să mă întrebaţi tranşant chestii globale. Un profesor care activează în liceu sau în gimnaziu şi se confruntă zilnic la ore cu lacunele din curriculum ar putea răspunde cu mai multă precizie la această întrebare. Fireşte, cunosc pe dinafară structura, componentele şi obiectivele curriculumului gimnazial şi liceal, am în vedere versiunea modernizată, şi consider că, în esenţă, sunt “programe, cum le definiţi d-voastră, valide, cu finalitate bine gândită, formativă. Am putea amenda suprasolicitarea capacităţilor de receptare, de analiză a elevilor. Anul trecut, am fost membru al Comisiei Naţionale de recenzare a manualelor pentru învăţământul preuniversitar. Am remarcat că manualele propun un volum de sarcini prea mare (uneori câte 32 pe o singură pagină), care pot fi realizate în cadrul unei ore doar dacă profesorul şi elevii săi s-ar produce supersonic.

Problema însă e mult mai complexă. După mine, sistemul de învăţământ preuniversitar e de două decenii într-un fel de derivă, într-o luptă cu inerţia. Să ne amintim că sistemul educaţional sovietic avea misiunea să cultive un om multilateral dezvoltat, ca să le demonstreze capitaliştilor superioritatea. Elevii trebuiau să studieze cu aceeaşi intensitate materii diverse, care trebuiau doar învăţate şi reproduse, aspectul practic şi pragmatic lipsind aproape cu desăvârşire. Conectarea învăţământului din R. Moldova la sistemul Bologna a solicitat orientarea spre specializarea concretă, creşterea ponderii exerciţiilor aplicative etc.

Astfel că, posibil să nu am dreptate, la noi se mai încearcă sudarea acestor două elemente: cel cu omul multilateral dezvoltat şi cel cu formarea unei personalităţi pragmatice, cu abilităţi creative… Şi aceste schimbări radicale trebuie să le facă realitate un corpus de profesori, mulţi dintre care sunt captivii vechilor scheme şi tipare.

În plus, statul investeşte insuficient, comparativ cu ţările performante. Sistemul nostru de învăţământ are nevoie de o competiţie a valorilor şi modelelor.

—  Din ce cauză elevi cărora li se oferă la ore informaţie multă şi vastă, care au foarte multe sarcini şi teme pentru acasă obţin rezultate atât de proaste la BAC?

— E o problemă foarte complexă, de mare importanţă şi care necesită o dezbatere amplă la care să participe toate părţile implicate: funcţionarii ministerului, profesorii, liceenii şi părinţii acestora. E o problemă latentă, care a erupt abia în actuala sesiune de BAC. Rezultatele proaste, pe care unii înspăimântaţi le-au calificat drept o catastrofă, s-au datorat ministrului Şleahtiţchi şi echipei sale de reformatori, care, de fapt, şi-au propus să facă ordine în organizarea acestui exerciţiu naţional. Să ne amintim că doar cu 3 ani în urmă aveam cele mai multe note de 10 pe cap de absolvent de liceu din Europa. Astfel că rezultatele proaste din acest an sunt doar vârful icebergului. De ce se întâmplă aşa, ştie toată lumea. Cum notele înalte de la BAC înseamnă automat accederea într-o facultate prestigioasă şi, mai ales, înmatricularea la buget, operaţia în sine a devenit un business profitabil. Unii profesori nu se mai ostenesc să-şi pregătească discipolii de examenul fundamental, ci preferă să le rezolve contra cost testele de la BAC. Şi nu sunt ei singurii membri ai “uniunii scriitorilor testelor de BAC”, de unde, cu rare excepţii, membrii Comisiei Republicane de Examinare notează lucrări realizate, în fapt, de alţi profesori.

—  Ce viitor au copiii în R. Moldova?

— Într-o perspectivă îndelungată – un viitor european. În genere, prognozele în acest domeniu sunt mai întotdeauna optimiste, or, viitorul înseamnă devenirea, şansa lor înseamnă posibilitatea schimbării. Viitorul blând sau trist al copiilor din R. Moldova va fi condiţionat/determinat, neîndoielnic, de evoluţia sau involuţia social-economică şi politică a statului, de contextul geopolitic al întregii regiuni. Altfel spus, de înţelepciunea iubiţilor noştri conducători de azi şi de mâine.

—  Aveţi doi copii. Le-aţi planificat deja viitorul sau le permiteţi lor să o facă? Vă vedeţi fiicele prosperând în R. Moldova sau, totuşi, peste hotare?

— Fiica cea mai mare, Daniela, e studentă în anul III la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu. Nu a fost vorba de o neîncredere în calitatea învăţământului din R. Moldova şi de la Universitatea de Stat “A. Russo” din Bălţi în special, a fost opţiunea ei şi noi i-am respectat-o. Cea mai mică, Doina, a absolvit curent ciclul gimnazial şi îşi va urma studiile la Liceul “Ion Creangă” din Bălţi. Nu am planificat, deocamdată, nimic în cazul ei, dar îi vom respecta, simetric, doleanţele. Fireşte, îmi doresc foarte mult ca fiicele mele să locuiască în R. Moldova şi să contribuie la viitorul acestui stat. Nu ştiu, însă, dacă voi avea forţa să mă opun unor alte scenarii, poate mai fericite.

—  Ce fel de schimbări ar trebui să întreprindă Ministerul Educaţiei pentru ca tinerii să nu mai fugă de aici?

— Mă tem că eforturile Ministerului Educaţiei ar fi insuficiente. Mai multe instituţii ale statului ar trebui să se implice pentru ca tinerii să obţină studii de calitate, competitive în plan european şi, numaidecât, să le ofere perspective clare de evoluţie. Dar, din câte putem observa, statul are alte priorităţi acum. Cât priveşte nemijlocit Ministerul Educaţiei, reformele pe care şi le-a asumat urmau, în consecinţă, să schimbe radical starea de lucruri în domeniu, să reajusteze sistemul educaţional, să-l facă mai performant. Sper ca angajaţii instituţiei să mizeze pe o continuitate, chiar dacă ministrul Mihail Şleahtiţchi a demisionat.

Fiind un personaj care activează de mai mulţi ani în sistem, vreau să spun, şi îmi asum  afirmaţia, că, deşi studenţii, prin taxele pe care le plătesc direct şi alte sume aferente nu mai puţin consistente, sunt un fel de “salvatori” ai statului, în care nu prea merge nici economia, nici agricultura, nu se bucură de un tratament adecvat. Mai cred că toate instituţiile de învăţământ superior de la noi, private sau de stat, trebuie să susţină un examen serios al acreditării, urmând ca cele necompetitive să dispară, cu tot regretul. Am putea stopa, într-un asemenea mod, inflaţia de specialişti mediocri. Cui foloseşte faptul că, în R. Moldova, practic nu avem tineri care să nu-şi facă studiile la vreo facultate? Atunci când ţăranul gândeşte în felul următor: “Îl dau la şcoală, indiferent la care şi indiferent dacă va avea sau nu ulterior un serviciu, numai ca să nu rămână în sat şi să se înhăiteze cu cei răi”, e bine şi nu e bine, totodată.

—  Ce ar trebui să întreprindă prioritar noul ministru al Educaţiei ca să se simtă schimbarea?

— Cred că nu sunt în drept să dau sfaturi ministrului Educaţiei. Pe de altă parte, e limpede că acesta ar trebui să asigure o continuitate a reformelor iniţiate de Mihail Şleahtiţchi, poate făcându-se corecţiile de rigoare, asigurându-se astfel schimbarea. Or, vorba vine, dacă echipele ministeriale suportă mai uşor schimbările de direcţie, de politici şi strategii survenite în urma schimbării (dese) a miniştrilor, profesorii nu prea acceptă modificările frecvente ale regulilor jocului. Apoi, ce-ar fi să organizeze anual examene de titularizare, ca în România. Aşa vom putea descoperi repede una dintre cauzele eşecului liceenilor la examenele de bacalaureat şi a somnolenţei sistemului în genere.

—  Aţi putea numi o carte sau un autor care ar fi pus bazele creaţiei dvs. în calitate de scriitor?

— Aici ar trebui să mă inflamez şi să vocalizez sinistru: “Pot dicta liste întregi!” Fără ifose şi poză însă: Hemingway şi Borges. Cartea care continuă să mă fascineze, ori de câte ori o recitesc, se numeşte “Maestrul şi Margareta”. Lecturile textelor “nemuritorilor” constituie, se ştie, suportul necesar pentru a deveni un autor la vedere. Celelalte componente: vocaţia, inspiraţia, truda etc., se adaugă cu îndemânare în creuzet.

—  Care este cartea (semnată de dvs.) cu care vă mândriţi?

—  Mi se pare cam tare sintagma “cartea cu care vă mândriţi”. De regulă, scriitorii afirmă, mai mult sau mai puţin sincer: cărţile sunt ca şi copiii, pe care îi iubeşti fără rezerve şi fără să faci distincţie. Mi se pare un lucru adevărat, şi totuşi romanul “Turnătorul de medalii” este cartea la care ţin cel mai mult, deocamdată. Poate pentru că a fost una dintre cele mai captivante experienţe scriptice trăite de mine, poate şi pentru că m-a făcut să înţeleg că sunt, metaforic glăsuind, un alergător de distanţe scurte şi, în acest sens, ar putea rămâne unicul. Mă văd confiscat tot mai mult de proza scurtă.

—  De unde şi cum vă inspiraţi?

— Realitatea, cotidianul oferă zilnic inimaginabil de multe subiecte demne de a fi transformate în acte artistice. Au spus-o autori foarte mari că lumea e un teatru, viaţa e o scenă, pe care se joacă zilnic tragedii, comedii, drame, farse, tragicomedii cu actori nativi, care nu au obsesia sau frica de camera de luat vederi sau de ochiul versat al spectatorului. Aceste elemente fruste, stabilite în stihia lor, pot deveni texte. Apoi, lecturile pot oferi destule idei. Am ureche atentă şi lentile bune la/pentru tot ce se întâmplă în jurul meu, cu mine sau cu ceilalţi. E deosebit de captivant şi terapeutic chiar să priveşti/vezi lumea, lucrurile, oamenii ca pe virtuale subiecte şi personaje literare.

—  Cine sunt, totuşi, personajele cărţilor dvs.?

— Doriţi cu tot dinadinsul să vă divulg numele, prenumele şi adresele prototipurilor, dacă am înţeles corect, pentru că personajele sunt cele care locuiesc, şi sper să aibă o viaţă literară cât mai lungă, în paginile cărţilor. Cât priveşte cine devine/poate deveni personaj… În conştiinţa mea, orice om făcut după chipul şi asemănarea Lui e demn să ajungă actorul unei proze, chiar dacă nu e autorul unui destin spectaculos sau nu a participat la un eveniment epocal. Şi dacă tot insistaţi: studenţii mei, colegii mei, rudele şi prietenii mei, vecinii de bloc şi din curte, lumea din campus, din urbea în care stau, din republica al cărei cetăţean mă consider: toate sunt/pot deveni personaje literare.

—  Când nu aveţi inspiraţie sau dorinţă de a scrie, ce faceţi?

— Exerciţii agricole şi lecturi, fotbal. Mai fac şi alte lucruri utile. Mai nou, am aflat o reţetă de la poetul Radu Vancu, care invoca exemplul lui Ivănescu. Acesta, când se afla în blocaj, tocmai scria despre cum nu are dorinţă să scrie…

—  Ce simţiţi atunci când scrieţi?

— Asta ar însemna să vă deschid larg de tot uşa “laboratorului de creaţie”. Dar, dacă e să vorbim la modul serios, atunci sigur că sunt capabil să trăiesc, ca tot omul care “pică uneori în transă”, stări diverse: şi frenezia începutului, şi siguranţa peniţei, şi satisfacţia împlinirii. E ceva fascinant, chiar ai impresia că poţi construi din cuvinte un univers care îţi aparţine întru totul, pentru care semnezi.

—  Astăzi, au mai rămas cititori de carte printre noi? Cine sunt ei, ce fel de cărţi preferă?

— Sigur că au rămas, că doar nu vorbim de dinozauri. De altfel, nu sunteţi primii care vă preocupaţi de această problemă de maximă stringenţă. Am mai spus-o: e timpul să realizăm şi nişte sondaje sociologice serioase pe acest subiect. Nu e plauzibil să tot invocăm criza economică globală, invazia Internetului sau spusa lui Cantemir, uzată de atâta abuz, că “moldovenii nu se prea trag la carte”. Fireşte, mă bucură că unele instituţii depun eforturi pentru a îndrepta starea deplorabilă de lucruri. Biblioteca Municipală “B. P. Haşdeu” şi Primăria mun. Chişinău au lansat programul “Chişinăul citeşte o carte”, unele edituri, “Cartier” de exemplu, au programe de promovare a cărţilor editate.  Trebuie să cunoaştem bine sociologia loisirului şi sociologia bestsellerului, poate atunci lucrurile vor merge bine. Ce mai poţi comenta când nu se epuizează o carte apărută într-un tiraj de 1000 de exemplare într-o republică cu peste 4 milioane de cetăţeni? Când vom obţine datele necesare, se vor putea elabora strategii şi tactici eficiente de susţinere a exerciţiului lecturii. Cei care mai citesc sunt liceenii, o fac din obligaţie, precum şi ceilalţi, mulţi, mai puţini, dar care cred că nu vor lăsa ca literatura să devină “religia unei secte”.

—  Pentru cine scrieţi, de fapt?

— Nu pot afirma cu certitudine că îmi cunosc bine cititorii. Şi totuşi… în primul rând, liceenii şi studenţii, care le şi cumpără, uneori din dragoste, alteori din obligaţie, apoi, colegii, rudele, prietenii, cunoscuţii, alţii, dar chiar nu aş putea spune, repet, că îi cunosc bine. De fapt, pentru ei, tinerii, şi scriu, visând în taină să le pot trezi apetitul pentru lectură.

—  Ce credeţi despre noua situaţie de la Bălţi – extinderea autonomiei municipiului?

— În sfârşit, cum să crezi că trăim într-o lume normală, când o singură decizie aiurită a Consiliului Municipal, constituit majoritar din comunişti, a trezit interesul general faţă de Bălţi? Sincer vorbind, nu mă prea bucură faptul şi vă explic de ce. Locuiesc în acest oraş din 1980 şi cunosc destule lucruri ca să-mi permit să fiu categoric. Actualmente, urbea e o rezervaţie, chiar dacă nu se compară cu Tiraspolul, a comunismului. Vorbitorii de limbă rusă se află într-un confort lingvistic, economic şi, de ce nu, existenţial, asigurat de la ’89 încoace de mai toate administraţiile comuniste, care s-au perindat cu regularitate. În fruntea întreprinderilor care mai activează în municipiu au fost instalaţi comunişti sau simpatizanţi ai acestora, majoritatea vorbitori de limbă rusă. La rândul lor, ei au selectat angajaţii pe aceleaşi principii. De unde şi impresia de dominare exclusivă a comuniştilor. Rusofonii răspund cu reciprocitate “grijii extreme” a edililor oraşului şi votează disciplinat şi masiv, asigurând victoria comuniştilor. Teamă mi-e că această extindere a autonomiei va provoca, dă Doamne să greşesc, o şi mai mare poftă de separatism, le va cultiva încrederea că sunt de neînvins.

—  Cum ar putea influenţa acest fapt politica din Bălţi, dar şi din R. Moldova?

— Cred că va influenţa vizibil. Primăria se află de ceva vreme într-un regim de ostilităţi cu Guvernul şi acum va încerca, deja în limitele legalităţii, să ignore politica Chişinăului şi să facă şi mai avan jocul PCRM. S-ar putea întâmpla, să mă dau şi eu analist politic, ca Bălţiul să devină principalul punct de rezistenţă al comuniştilor, un punct nevralgic, o şi mai mare bătaie de cap pentru Chişinău decât este Comratul. Nu cred că ideea absurdă de a declara Bălţiul o autonomie administrativă cu drepturi multe va părăsi creierii comuniştilor din municipiu, dacă Chişinăul nu va reacţiona prompt.
De altfel, ceea ce s-a întâmplat duminică (5 august, n.r.) la Bălţi e un exemplu elocvent în acest sens. A fost vizibil că e vorba de o isterie colectivă, de o ură etnică bine organizată şi dirijată. Se vede că comuniştii din Bălţi nu cunosc ce-i aceea democraţie sau o tratează după bunul lor plac. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt: s-ar auzi urlete şi ţipete până la cer, dacă bătrânii bolşevici, purtători de medalii şi de cârje, ar fi atacaţi cu ouă şi pietre când sărbătoresc “Den’ osvobojdenia Belţ ot faşistko-rumânskih zahvatcikov” sau “Den’ pobedî”. Oficial, în zilele “liniştite”, această ură interetnică nu este reliefată, dar o simţi tectonic, e o bombă cu efect întârziat.

—  Care este statutul limbii române în municipiul Bălţi?

— Cel de orfană. Aparent, lucrurile merg normal, adică actele, rapoartele, documentele oficiale, care pleacă spre Chişinău, sunt în limba română, dar în instituţiile de stat, în transportul comun, în magazine, în pieţe se vorbeşte în rusă. Singurele oaze de românism sunt USB “Alecu Russo”, Liceele Teoretice “Mihai Eminescu”, “George Coşbuc”, “Lucian Blaga”, “B. P. Hasdeu”, “Vasile Alecsandri” etc. şi câteva colegii şi şcoli polivalente.

—  Oraşul Bălţi ar putea cere ca rusa să devină a doua limbă a municipiului?

— Nu văd de ce ar face-o. Neoficial, ea este prima limbă utilizată în municipiu.

—  Se vehiculează ideea precum că în Bălţi sunt mai mulţi ruşi decât moldoveni, iar ultimii oricum preferă să vorbească rusa, şi nu româna. Cât de adevărată este această afirmaţie şi cum ar putea fi schimbată situaţia creată?

— Populaţia vorbitoare de limbă română e majoritară, în proporţie de aproape 60%. Sigur, anume ea poartă o mare parte de vină pentru situaţia anormală existentă. Moldovenii din Bălţi nu sunt perseverenţi, acceptă să fie dominaţi, dacă li se răspunde în rusă, nu insistă, vorbesc şi ei în rusă. Mai mult, poţi contabiliza foarte multe cazuri hazlii, dacă n-ar fi triste, când doi moldoveni se ceartă o vreme într-o rusă aproximativă, ca să realizeze, în final, că de fapt sunt urmaşii lui Ştefan, dar Bălţiul nu-i al lor şi, se prea poate, nici al nepoţilor… Chiar nu ştiu cum ar putea fi redresată rapid situaţia. Ştiu doar că, în anii nouăzeci, când urma să fie aplicată legislaţia lingvistică, conform căreia nimeni nu putea avansa dacă nu cunoştea limba de stat, foarte mulţi ruşi au început să înveţe româna. Dar au venit cretinii ceia de agrarieni şi, mai departe, ştiţi povestea urâtă de tot. În cazul când/dacă Parlamentul va adopta o lege cuvenită, poate vor exista pârghii, deşi chiar nu pot să vă spun prin ce fel de lege poţi schimba mentalitatea de serv a moldovenilor din Bălţi.

—  De ce, totuşi, aţi ales să rămâneţi în acest oraş, în timp ce tot beau monde-ul se ţine de Chişinău?

— Poate, cândva, la adânci bătrâneţi, dacă voi trăi şi nu voi muri, voi scrie o carte duioasă de tot despre mine şi despre Bălţi. Pentru moment, însă, vă pot spune doar că am ales să rămân aici când eram tânăr şi frumos şi Chişinăul sau Parisul mi se păreau la o azvârlitură de băţ. Acum, nu pot să-l las, aşa cum nu poţi părăsi o femeie cu care ai trăit 32 de ani.

Pentru conformitate, Olga BULAT