Un politician onest trebuie să fie şi om de sacrificiu

Interviu cu părintele Vasile Ciobanu, parohul Bisericii cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae” din com. Costeşti, Ialoveni

 

— Părinte, dacă ar fi să pornim acest dialog de la gândul că Dumnezeu ne-a învăţat că nimic mai important şi mai preţios nu este şi nu poate fi decât dăruirea de sine, sacrificiul. De ce lumea nu respectă această învăţătură, simplă la prima vedere?

— E cea mai mare şi cea mai simplă poruncă a lui Dumnezeu. Să-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus ca orice, ca şi Creator, ca izvor al vieţii, ca sursă de existenţă, şi pe aproapele tău – ca pe tine însuţi. Formula este simplă. Cum doreşti să procedeze oamenii cu tine, procedează şi tu cu ei. Din păcate, egoismul uman îl împotmoleşte pe om în diferite patimi: la unii este iubirea de stăpânire, la alţii – iubirea de arginţi, la alţii – altfel de patimi. Toate acestea deraiază personalitatea într-o direcţie egoistă, care aduce discordie, răzbunare şi invidie în societate. Nu ar fi rău să fie bine, cum se mai spune pe la noi, dar vedeţi că această dilemă nu este soluţionată de la facerea lumii încoace. Ar fi raiul pe pământ dacă lucrurile s-ar întâmpla aşa cum ne dorim noi.

— De ce, totuşi, omul nu ascultă de această învăţătură?

— Dacă e să luăm de la începuturi, ar trebui să amintim de perioada în care Lucifer a fraudat libertatea, lumea fiind aruncată în întuneric. Atunci Dumnezeu a creat altă făptură, pe care a făcut-o mai mică decât îngerii, a făcut omul, dar după chipul şi asemănarea sa, din perspectiva îndumnezeirii, doar că pe altă cale, nu prin fraudă, ci prin ascultare, prin dragoste şi iubire. Acest apogeu al îndumnezeirii omului îl descoperim atunci când  Logosul, fiul lui Dumnezeu, se întruchipează din fecioară şi se releagă cu Dumnezeu-omul într-o persoană, care este Iisus Hristos. Dacă nu ar fi libertatea, nu ar exista nici iubirea, deoarece iubirea este condiţia libertăţii. Omul a fost minţit. De atunci cade pradă „tatălui minciunii”, care este diavolul. Toate care se întâmplă au loc pentru că omul este păcălit mereu. Sufletul omului se odihneşte întru Dumnezeu, în căutarea lui Dumnezeu, în regăsirea lui Dumnezeu. Doar aşa capătă acel echilibru din care se alimentează  sufletul omenesc. Este, de cealaltă parte, şi „tatăl minciunii”, care merge mereu împotriva oamenilor. Atunci când omul este într-un trup stricăcios, care are în sine seminţa minciunii, mereu cade pradă unor amăgeli. O mică plăcere, de obicei, se transformă într-o mare tragedie. Plăcerea unei ţigări, a unei fraude, a unui furt, gândindu-se că, iată, a furat ceva şi posedă, plăcerea unui alt păcat, care, la început, pare plăcut, dar ulterior se plăteşte cu lacrimi, cu sănătate, cu viaţă.

— Dumnezeu a ales micşorarea de sine. Din ce cauză, în special, clasa politică face abstracţie de această regulă? De ce politicienii preferă preamărirea de sine, aroganţa, inocularea ideii că ei sunt atotputernici?

— Dumnezeu apreciază lucrurile în mod calitativ, nu cantitativ. Să amintim aici că lepta văduvei a cântărit mult mai mult decât sumele mai mari, donate din resturi. Cei bogaţi i-au dat resturi lui Dumnezeu, rămăşiţe, pe când văduva a dat tot ce a avut. Această jertfă a cântărit mult mai mult. Întotdeauna, cei care sunt întâi în părerea omenească sunt ultimii în faţa lui Dumnezeu. Cei smeriţi sunt primii. Chenoza aceasta, micşorarea lui Dumnezeu, a avut loc din nemărginita Lui iubire pentru oameni. Acum nu-i mai putem reproşa lui Dumnezeu că, de la înălţimea Sa, nu ar cunoaşte condiţia omenească, că nu ar şti cum e să fii izgonit, să fii flămând, cum e să fii încarcerat, îndurerat etc. Domnul le-a luat pe toate asupra Sa şi a purtat păcatele întregii omeniri, spălându-le cu sângele Său. A cunoscut condiţia umană în profunzime, a băut paharul căderii umane până la fund, cu excepţia păcatului. Dumnezeu cunoaşte condiţia umană, fiindcă S-a micşorat până la cea mai mică dintre creaturile Sale, luând trup de om şi purtând toate durerile şi necazurile omului de pe pământ, purtând pe umerii Săi tot ce a păcătuit omenirea. Această micşorare a lui Dumnezeu se numeşte iubire, dragoste, dăruire de Sine, jertfelnicie, sacrificare pentru cineva.

— Vă întrebasem de ce mai mulţi politicieni nu acceptă astfel de condiţii?

— Politicienii sunt de două categorii. Dacă respectă un ideal luminos, dacă este sincer, el trebuie să fie conştient că trebuie să facă şi sacrificii. Adică, un politician onest trebuie să fie şi om de sacrificiu, la fel ca şi preoţii, când aleg preoţia, trebuie să ştie aceste spuse ale Lui Dumnezeu: „Vă trimit pe voi ca mieluşei în mijlocul lupilor”… Dacă nu eşti gata de aşa ceva, mai bine nu te porni. Exact aşa e şi în politică: sau eşti om de sacrificiu, sau eşti om de interes. Dacă, însă, eşti om de interes, nu-l vei sluji pe Dumnezeu, ci pe Mamona. Atunci e tragică şi perspectiva ta, dar şi a celor pe care-i atragi după tine, promiţându-le lucruri despre care nici tu nu ştii de vei mai ajunge mâine să le împlineşti. Vrei – nu vrei, devii fariseu, mincinos, slujeşti „tatăl minciunii” şi iei partea diavolului. Deci, un  politician onest ar trebui să fie om de sacrificiu, dacă nu e, mai bine să nu pornească la drum.

— Aţi cunoscut astfel de politicieni?

— Om de sacrificiu a fost Ştefan cel Mare, care nici nu dormea şi unde nu căutai, acolo îl aflai. El e cel care ridicase ţara la un prestigiu pe care nu-l cunoscuse niciodată.

— Dar dintre actualii?

— Dintre actualii? Deocamdată cred că nu aş putea da un astfel de exemplu.

— Dar cetăţeanul pe cine să urmeze, o dată la patru ani, când este chemat la urne?

— Omul, chiar dacă vine la biserică, nu vine la preot sau la dascăl. El vine la Hristos, care este mereu constant, neschimbător şi-ntotdeauna. Prietenul omului cel mai constant este Dumnezeu. El  niciodată nu trădează. Doar omul promite multe, fără să ştie dacă va ajunge să le îndeplinească.

— Cum să aleagă, totuşi, politicianul pe care ar trebui să-l urmeze?

— Omul nu ar trebui să uite că împărăţia cerului este visul nostru suprem. Biserica are o istorie impresionantă, astfel încât o perioadă de 4 ani este una micronică. Apa trece, pietrele rămân. Dacă ne-am axa speranţa pe cineva care e temporar, ar trebui să ţinem cont că mizăm pe lucruri vremelnice, care se surpă, se dărâmă… În momentul în care un politician ar zice „dacă va da Dumnezeu”, „dacă va binevoi Dumnezeu să fie aşa, eu voi face cât îmi stă în putinţă, voi, oameni buni, ajutaţi-mă să fac ceea ce ne-am propus împreună”, dacă acest politician este apt de sacrificiu, atunci pe el ar trebui să-l urmeze. Toate se văd în timp. Promisiunea şi realizarea acesteia sunt noţiuni care se poate întâmpla să nu se intersecteze niciodată, între ele fiind o distanţă prea mare. Cel care zice „Doamne, ajută” este om de perspectivă, de o mai mare nădejde. Cel care se consideră pe sine autosuficient e mai greu de crezut, pentru că omul niciodată nu este autosuficient, or, însuşi duhul pe care îl poartă în el e de la Dumnezeu. Când Dumnezeu îţi ia duhul, atunci nici prietenii nu te pot ridica de la pământ, ca să te pună în sicriu. Suntem în Postul Mare şi ar trebui să fim mai liniştiţi şi să privim lucrurile din perspectiva Învierii.

— Cum ar fi posibil, în această stare de zbucium care devine una apocaliptică?

— Optimismul unui creştin este axat pe ultima frază din Crezul nostru: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”. Cât despre pământ şi cer… „Va fi pământ nou şi cer nou, pe toate le înnoiesc şi toate se vor învechi ca o haină”. Fericirea se zideşte prin relaţiile noastre de iubire, zi de zi, toate celelalte fiind bizare şi trecătoare. Vedem noi că produsele civilizaţiei sunt un băţ cu două capete, vedem ce se întâmplă cu centrala Fukushima, o centrală performantă, care acum ne aminteşte de apocalipsă. Vedem că zonele deţinătoare de petrol intră într-un dezechilibru total şi nu se mai ştie la ce preţuri se va ridica petrolul. În astfel de condiţii, planurile omeneşti se surpă. Omul nu poate miza pe astfel de repere. Ele nu sunt consistente, pentru că nu se sprijină pe Dumnezeu. „Fără mine nu puteţi face nimic”, a spus Dumnezeu, şi acesta este adevărul. Dacă dorim să-l ascultăm, e bine, dacă nu – fiecare cu libertatea sa.

— Se vorbeşte că sărăcia îl ademeneşte pe om să intre în păcat. Din cauza sărăciei, mulţi ajung să mintă, să fure… Lupta pentru existenţă deteriorează, deseori, lumea interioară, transformându-l pe om într-o fiinţă vicioasă: consumator de droguri, de alcool etc. De ce suntem atât de săraci?

— Sărăcia spirituală este mai tragică însutit decât sărăcia materială. Omul sărac şi curat îşi poate găsi un echilibru, o stare de fericire, el poate dormi liniştit. Un om sărac se odihneşte mult mai bine decât cel bogat, care are foarte multe griji. El doarme cu paza de corp alături, cu pistolul sub pernă, dar nu scapă de frică. Un sărac, însă, are grijă doar de ceea ce a agonisit. Moldova ar putea întreţine vreo 20 de milioane de oameni, dar, din păcate, nu întreţine nici 4 milioane. Şi acest lucru nu se întâmplă din cauza că Dumnezeu nu ne-ar fi dat pământ bun. Suntem săraci din sărăcie spirituală, din lăcomie, din invidia vecinului pentru vecin. Sărăcia spirituală aduce după sine toate necazurile. Cât îi trebuie omului pe acest pământ? El are nevoie să-şi vadă copiii sănătoşi, să aibă unde-şi pune capul, să aibă o bucăţică de pâine, apă, căldură şi, mai mult, iubire de la cei din jur… Unii spun că au fost fericiţi şi în captivitate, în închisori. Aşa a fost Luca Voino-Iasenetki, marele chirurg, au fost şi alţii, care au lăsat mărturii că în închisori s-au simţit fericiţi. Vă amintiţi de „Jurnalul Fericirii”, scris de Nicolae Steinhardt în închisoare? Nu avea nimic acolo, era doar cu zdrenţele de pe el, dar era fericit. Sunt exemple care confirmă că fericirea nu constă în bogăţie materială. Deseori lumea se alungă după lucruri bizare şi, până la urmă, fericirea îi scapă din mâini.

— Despre taxele bisericeşti se spune că sunt foarte mari în aceste condiţii şi că, din această cauză, creştinii se îndepărtează de biserică. Cine decide valoarea acestor taxe?

— În Vechiul Testament, de până la creştinism, era prevăzut obligatoriu ca oricine să dea la Templu a 10-a parte din veniturile sale. Acest fenomen se numea zeciuială. Era lege, iar legea e ca o cămaşă de forţă care, oricum ar fi, te obligă să o respecţi. Creştinismul vine cu alte măsuri: „Lege nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul”. În creştinism nu mai este zeciuială, deşi unii protestanţi o practică, ea fiind un fel de cotizaţie, ca într-un partid… În creştinism apare noţiunea de jertfă, care înseamnă atât cât poate da omul din dragostea sa faţă de cel decedat, faţă de cel botezat sau faţă de cei cununaţi. Jertfa este măsura iubirii – atât cât poate da omul din sufletul său. Cel care primeşte ar trebui să primească jertfa ca atare. Dacă zeciuiala era obligativitate, jertfa este libertate. Ca duhovnic ales al Protopopiatului de Ialoveni am subliniat acest lucru în repetate rânduri în faţa preoţilor – să nu întrebuinţăm nici măcar expresia de taxă, preţ sau tarif. Noi nu suntem contabili şi nu putem duce o contabilitate în relaţia cu Dumnezeu. Am zis să folosim noţiunea de jertfă. Preţ poate exista la obiecte, dar nu şi la cele sfinte. Atunci când e vorba de taina sfintei cununii, taina sfântului botez, taina sfântului maslu sau de oricare altă trebuinţă religioasă, acestea nu mai pot fi măsurate în taxe. De fapt, scriptura spune direct: „Apostolii care cer bani, alungaţi-i”. Dacă, însă, preotul este întrebat cât costă, el ar trebui să răspundă: „Cât poţi”, dacă poţi, dacă nu – să fie primit. „În dar aţi luat, în dar să daţi”, porunceşte Dumnezeu apostolilor Săi. La Costeşti încercăm să utilizăm ideea de jertfă liberă. Cât poate omul, câtă dragoste are, atâta jertfeşte. La nivel de protopopiat nu am reuşit să ajungem la un numitor comun şi am pus nişte măsuri pentru botez, pentru cununie sau înmormântare. Dacă omul doreşte să pună mai mult – ferice de el, va fi pomenit veşnic în această biserică, dacă nu are – poate să dea un leu, dacă nu are niciun leu, i se va face totul fără bani. Avem astfel de înmormântări, botezuri ale unor copii săraci… În biserica de la Costeşti nu vei fi respins niciodată dacă nu ai bani.

— Care sunt cele mai severe probleme ale omului astăzi?

— Foarte multe, pe lângă cele economice, pe care dăm vina mereu. Invocând sărăcia, oamenii îşi ucid copiii. Ei uită că la casa de omenie încap şi o mie, la casa de nebunie, nici doi nu încap. În ultimii 10 ani, am umblat prin satele Moldovei. Am avut peste 500 de întâlniri cu tinerii. În 1999, erau câte 30 de elevi în clase, acum sunt câte 10. Poporul moare. Acest lucru, de altfel, se întâmplă peste tot în lumea modernă. De obicei, lumea  nu mai doreşte să aibă copii. Vor distracţie, carieră şi doar după asta, poate, cumva… Dar femeia se mântuieşte prin naştere de prunci. Aşa a binecuvântat Dumnezeu. Se fac multe avorturi, chiar dacă avortul în sine nu este altceva decât un omor premeditat. Se plăteşte la killer, aşa-numitul doctor, care rupe în bucăţi copilul de viu, la cererea tatălui şi a mamei. Complici la această ucidere sunt doctorul, asistentul şi legiuitorii care au legiferat omorul… Să nu uităm că de la prima secundă de viaţă omul este integral, unic, programat de Dumnezeu. Dacă îl atingi, distrugi un microcosmos care nu se mai repetă. Nici amprenta, nici retina ochiului nu se repetă la cele 6 miliarde de oameni de pe Pământ. Dacă îl atingi, vei răspunde în faţa Domnului, căci sângele lui cere răzbunare. Milioane de copii sunt omorâţi. Nu degeaba sângerează şi icoanele, iar noi căutăm să fim fericiţi. Omul fără frică de Dumnezeu este agresiv, este un potenţial infractor. Cei cu frică de păcat nu au nevoie de poliţişti lângă ei. Am început să ne împărţim în partide, să ne urâm în familie. Satele toate sunt împărţite în partide şi sunt gata să se pornească cu furcile unul împotriva altuia. O societate nu va prospera dacă oamenii nu vor înţelege să se împace cu Dumnezeu.

— Conştiinţa carnalităţii şi a instinctelor capătă tot mai mult teren în locaşurile sfinte. Cum explicaţi acest fenomen?

— Aţi atins o strună vulnerabilă, un nerv al vieţii bisericeşti… Am fost, în 1994, într-o mănăstire, la Frăsinei, în munţii Carpaţi, lângă Râmnicu-Vâlcea, o mănăstire binecuvântată de Sfântul Ierarh Calinic. Te ridici în munte, la vreo 2 km, unde este o biserică în care călugării coboară şi citesc rugăciuni pentru femei. Mai departe reprezentantele genului feminin nu trec. Este regim Atos. Nu pentru discriminare, pentru că femeia este cea mai emancipată în creştinism. Noi ne închinăm femeii, Născătoare de Dumnezeu, şi o preamărim ca pe Împărăteasa cerului. Femeile nu pătrund acolo pentru liniştea rugăciunii. Vă închipuiţi, atunci când în biserică intră Maria cu coafură, Ion nu se mai uită la icoană, iar dacă Maria are năframă, Ion se uită la icoană. Cam acesta ar fi răspunsul la întrebarea de ce călugării se izolează de lume. Am stat la acea mănăstire trei zile şi am observat următorul lucru: 30 de monahi, de la 16 ani, ascultători tineri, până la 80, reuşeau să facă în trei schimburi rugăciune neîntreruptă în biserică, să facă ascultare la fermă, la stână, la stupi şi să mai hrănească 150 de bărbaţi, pe gratis, de 3 ori pe zi. Mănăstirea trebuie să fie un loc în care omul se izolează pentru încălzirea şi tămăduirea sufletelor. Deloc întâmplător mulţi scriitori clasici se retrăgeau la mănăstiri, unde erau deosebit de prolifici în creaţie. Monahul dă votul sărăciei, ascultării şi castităţii. Asta este monahismul. Acolo am văzut o mănăstire model.

— La noi, aţi cunoscut astfel de mănăstiri?

— Nu am prea fost pe la mănăstirile de la noi. Am văzut frumuseţea arhitectonică de la Căpriana, de la Curchi, dar acestea sunt lucruri exterioare. Trăirea monahală ca atare presupune sărăcie, castitate şi ascultare. Cred că sunt şi la noi mănăstiri-focare de rugăciune şi de reculegere, de meditaţie şi de contemplare. Modalitatea de vieţuire a monahilor este „Ora et labora”, ceea ce înseamnă dă lucru mâinilor şi rugăciune minţii. Monahul, cu mintea sa, se roagă pentru lumea întreagă. Cetăţile noastre spirituale sunt mănăstirile. Monahul, în închipuirea unui mirean, este un postitor, un om abstinent, un om al tăcerii, al echilibrului, al rugăciunii, mai apropiat de cele sfinte, mai aproape de îngeri. Aşa îi vedem noi pe monahi… Cât despre conştiinţa carnalităţii, se pare că Eminescu a răspuns cel mai bine la acest subiect. „Când aud vreodată un rotund egumen,/ Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,/ Povestind că viaţa e calea durerii/ Şi că pocăinţa urmează plăcerii,/ Mă întreb: ,,Acesta poate ca să ştie/ Cum este viaţa, cum cată să fie?“ Până la urmă, fiecare cu conştiinţa sa. E bine să nu judecăm, ca să nu fim judecaţi.

— Vă întrebasem şi de conştiinţa instinctelor, vie în mănăstiri. Ultimul scandal de la Mănăstirea Tabăra fiind un exemplu în acest sens…

— E un caz cutremurător. Fără să fac referinţă la persoană, pentru că unul Dumnezeu ştie vina fiecăruia, cea adevărată, până la urmă, dar, dacă asemenea lucruri se întâmplă în biserică, în rândul slujitorilor altarului, atunci cazul este mult mai grav, chiar şi decât paradele publice ale sodomiţilor. Dacă cineva a îndrăznit să se apropie de Sfântul Jertfelnic fiind încărcat de păcate, încurcând direcţia vieţii sale, atunci cazul este mult mai tragic şi mai cumplit, deşi cei care organizează astfel de parade şi astfel de preoţi sunt un fel de fraţi între ei. Doar că unii au pătruns în biserică, şi aici vreau să amintesc despre strategiile ateiste, care presupuneau că, dacă nu am putut lua biserica din exterior, trebuie să o luăm din interior. Biserica ar trebui să fie acel copac sănătos, care a crescut viguros în toate secolele… Sunt, însă, ciuperci otrăvitoare, care se alipesc de tulpină şi sorb din seva copacului. Cred că şi asemenea cazuri sunt nişte încercări ale unora de a parazita pe harul Duhului Sfânt, în biserica lui Hristos. Noi, la Sfânta Liturghie, ne rugăm şi pentru cinstita preoţime, cea întru Hristos diaconime, pentru tot Clerul şi poporul. Subliniez – pentru cinstita preoţime, preoţimea cu frică de Dumnezeu. Dar preoţimea nu este căzută de pe lună, preoţii sunt oameni din rândul poporului, crescuţi în popor. Cum au crescut, aşa au ajuns. Sunt, cu siguranţă, preoţi cu frică de Dumnezeu, sunt preoţi care au suportat pistolul la tâmplă şi au străbătut Siberia, sau dintre cei cu conştiinţa că pot fi arestaţi în orice zi. Încă în sec. IV, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Mulţi se îmbulzesc în jurul sfintelor altare, făcându-şi căpătuire”. Ferească Dumnezeu de aşa ceva!

— Pedofilia e o altă temă scandaloasă, discutată în ultimul timp în R. Moldova…

— Acest fapt ne face să fim şi mai atenţi cu legea promovată în Parlament, în care există sintagma „orientare sexuală”, aceasta fiind o mină, o bombă cu efect întârziat, este cutia pandorei deschisă. Noi am respectat întotdeauna, nu am discriminat în bază de gen, religie, rasă, naţionalitate, dar această noţiune de „orientare sexuală” include, volens-nolens, şi pedofilia, şi zoofilia, şi toate alte -filii. De ce acestea ar trebui promovate prin lege, când pentru creştini, ca lege, este familia dată de Dumnezeu? Familia promovează şi generează genul uman, dă naştere oamenilor.

— Dar dacă aceşti oameni sunt cum sunt de la Dumnezeu?

— Orice boală se vindecă, dacă vrei. Inclusiv prin abstinenţă. Noi ştim ce este păcat şi ce nu este păcat. Familia, care generează viaţă, nu este un păcat, ceea ce este contrar firii umane şi care nu generează viaţă, este păcat. Tot ce este păcat – e împotriva lui Dumnezeu şi în detrimentul omului. Libertate şi libertinaj… Libertate este de a alege între bine şi rău, iar libertinaj este un desfrâu total, când omul apasă pe acceleratorul patimilor sale, uitând de frâne. Înţelepciunea la om este garantată de frica de Dumnezeu. Să nu uităm că avem valorile noastre, care ne-au ţinut verticali. Biserica şi credinţa sunt coloana noastră vertebrală, care nu s-a frânt pe parcurs de milenii. Ce lucru a fost la noi şi nu s-a răsturnat? Întreagă şi verticală a fost doar credinţa.

— Nu-mi amintesc ca biserica să iniţieze vreo campanie împotriva unor vicii, cum ar fi corupţia… Din contra, sunt cunoscute cazuri când biserica a susţinut politicieni corupţi, ajutându-i să ajungă la putere. De ce această preocupare selectivă a bisericii faţă de subiecte importante din viaţa noastră?

— Probabil i-a susţinut în nişte fapte creştine, negând alte fapte. Pe om îl cunoşti după fapte şi nu înainte de comiterea lor. Oamenii se spovedesc la biserică şi fac acest lucru atât cât le este conştiinţa. Biserica nu este o instituţie care promovează revoluţii, răscoale, răzmeriţe sau lovituri de stat. Biserica vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi, din toate partidele. Dacă unii preoţi simpatizează cu un partid sau altul, ei greşesc. Dacă omul a intrat în biserică, el trebuie să uite din ce partid face parte. De când e pe pământ, biserica a luptat împotriva violenţei în familie, împotriva beţiei, a fumatului, împotriva altor vicii. Nu este slujbă în care nu s-ar vorbi despre virtuţi şi patimi. Biserica a făcut asistenţă socială, cu excepţia perioadei ateiste, când asemenea acţiuni au fost interzise. Biserica este poporul. Toţi cei botezaţi sunt în biserică. Şi parlamentarii, şi guvernanţii, toţi sunt membri ai bisericii. Fiecare va da seama pentru sine.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu