Principală  —  Interviuri   —   Troleibuzul şi fiscul

Troleibuzul şi fiscul

Am decis să povestim cum e o zi din viaţa ZdG, care seamănă foarte mult cu o zi din viaţa oricărui agent economic mic din R.Moldova. Noi credem că e ceva de schimbat. Dar Dvs.? Deci, era joi, 24 februarie 2011. În redacţia ZdG a sunat telefonul.

— Alo, de la Inspectoratul Fiscal vă sună. V-am trimis citaţie, trebuia să veniţi până ieri, de ce nu aţi venit? Veniţi azi imediat!

— Dar ce s-a întâmplat? Nu am primit citaţia, nu ştim despre ce e vorba.

— Cum nu aţi primit citaţia?! Eu am dovadă, am trimis pe adresa exactă!

— Dar pe ce adresă?

— Strada XXXX nr. 2-33.

— Dar noi nu stăm pe strada XXXX, şi nu am stat niciodată acolo, e o încurcătură, noi suntem pe strada YYYY nr. 2-33

— Aaaa, înseamnă că mai aveţi şi alte adrese şi nu le-aţi declarat!

— Noi am declarat adresa YYYY nr. 2-33.

— Toţi aşa spun, ca să nu se prezinte. Trebuie să vă prezentaţi imediat!

— Bine, dar vă rog să corectaţi adresa, în cazul în care ne mai trimiteţi vreo citaţie, să fim siguri că ajunge.

— Asta nu la mine! Trebuie să veniţi la Fisc la etajul 4 ca să schimbaţi adresa, iar la mine, la etajul 3 – cu alte chestiuni.

— Bine, spuneţi, vă rog, de ce suntem chemaţi la Dvs.?

— Pentru că aveţi panouri publicitare prin oraş şi nu plătiţi impozite!

În sfârşit, după 6 minute de dialog tensionat, am răsuflat uşurată. Ştiam că nu avem panouri publicitare nicăieri în lume, deci nu urmează nici să plătim impozite la acest capitol. Într-o fracţiune de secundă gândurile m-au purtat peste tot: poate e o idee să avem nişte panouri publicitare, poate aşa am putea face vreun ban, inclusiv pentru impozite suplimentare? Dar poate deja cineva a instalat în oraş panouri publicitare cu logoul ZdG fără ştirea noastră? Că auzisem că unii se duc pe la Procuratură sau pe la Poliţie, prin judecătorii şi spun că sunt de la ZdG ca să îşi rezolve problemele. Cu acest mănunchi de gânduri , îi zic persoanei de la receptor:

— Noi nu avem niciun fel de panouri publicitare în oraş, e vreo confuzie.

— Cum n-aveţi? La mine aici e scris – panou publicitar pe troleibuz! Şi nu aţi declarat la Inspectoratul Fiscal că aveţi această subdiviziune, nu aţi plătit impozite, nu aţi prezentat rapoartele şi nici alte acte necesare.

— A-a, pe un troleibuz, da, avem lipit un mesaj social. Oamenii ne sună şi ne scriu despre cazurile de corupţie pe care le întâlnesc, pentru că au înţeles în acest mod unde pot să se adreseze.

— Dar nu aţi declarat la fisc această subdiviziune!

— Dar troleibuzul nu e subdiviziunea noastră. E al municipalităţii. Noi am cerut şi am primit autorizarea de a plasa un mesaj social, am achitat reparaţia unităţii de transport, am achitat vopseaua şi acceptăm şi plângerile oamenilor, totul din contul nostru.

— Subdiviziunea de publicitate pe exteriorul troleibuzului nu aţi înregistrat-o şi trebuie să veniţi urgent să aduceţi actele şi să faceţi înregistrarea. Veniţi azi, că vă blochez conturile!

— Daţi-ne voie să venim mâine, ca să adunăm actele necesare, să înţelegem de ce e nevoie.

Am lăsat deoparte alte rapoarte, contractele despre hârtie, despre abonări, scrierea de articole, investigaţiile, convorbirile etc. Din receptorul de la fisc parcă ieşise un nor negru şi ameninţător – evaziune, ascunderea veniturilor publicitare, blocarea conturilor, paralizarea activităţii ziarului, dificultăţi cu abonaţii, ruşine naţională. Toate eforturile noastre au fost imediat îndreptate spre adunarea de acte şi dovezi că nu suntem de vină.

Este adevărat. În toamna anului 2010 am decis să extindem una dintre campaniile noastre de combatere a corupţiei prin intenţia de a plasa un mesaj social pe un troleibuz. Pentru că în 6 ani de existenţă în acest ziar au fost publicate câteva mii de articole de investigaţie, de scrisori, de sondaje de opinie, de editoriale – despre corupţie. Pentru că în fiecare an, de când există ZdG, reporterii din această echipă au primit premii pentru jurnalism de investigaţie de calitate şi pentru combaterea corupţiei. Pentru că în toţi aceşti ani, Ambasada SUA, AED, Fundaţia Est-Europeană şi alţii au finanţat şi au încurajat în ZdG campanii anticorupţie. Deci, acestea au fost argumentele când am cerut Primăriei Chişinău permisiunea de a aplica pe un troleibuz (iniţial am cerut chiar pe trei, dar pe urmă am redus tot efortul la unul) un mesaj social care ar încuraja oamenii să observe corupţia şi să comunice despre cazurile pe care le-au cunoscut, despre furturi din averea publică, trafic de influenţă, nepotism, uz de mijloace publice în interes personal.
Mesajul pe care am decis să îl afişăm pe troleibuz este foarte simplu: „Corupţia lor=Sărăcia ta. Spune adevărul. Ziarul de Gardă”. Cu o cerere şi cu acest mesaj – am bătut multe praguri  preţ de câteva săptămâni. Am obţinut, totuşi, autorizarea Direcţiei Generale Arhitectură şi Urbanism, după ce am avut aprobarea Centrului Naţional de Terminologie, după avizul cu ştampilă şi semnătură al Direcţiei Poliţiei Rutiere, după ce a fost avizat Paşaportul amplasării inscripţiilor exterioare, după ce am semnat un Contract cu regia Transport Electric, după ce am achitat taxele solicitate de aceste instituţii pentru coordonarea acestei cereri, după ce am achitat toate cele necesare pentru aducerea în ordine a unui troleibuz, inclusiv vopsirea lui integrală, după ce am identificat o firmă căreia i-am plătit să producă şi să lipească inscripţia. După toate acestea, a trebuit să mai aşteptăm câteva zile – căci atunci când se ducea omul să lipească „Corupţia lor” pe troleibuz, acesta era plecat pe rută, dar în vreo 10 zile a fost posibil ca literele să se întâlnească cu troleibuzul şi să mulţumim Providenţei că totul a sfârşit cu bine, şi ce bine că am lipit pe un singur troleibuz (decizia de a reduce totul la 1 a venit în momentul în care am văzut că taxele, reparaţia şi lipiciul ne costă mai mult decât putem).

Deci, joi, am răscolit toată mapa cu autorizări, chitanţe de plată a taxelor, cereri cu ştampile, şi am împrospătat în memorie istoria „Cum a apărut troleibuzul cu corupţia”. Le-am adunat pe toate şi ni s-a părut stupid de tot ca pentru asta să fim datori să plătim acum mii de lei taxe pe venituri din reclamă şi amenzi pentru evaziune. Am decis să ne consultăm, să căutăm dreptate.

Am deschis pagina electronică a Serviciului Fiscal de Stat, să căutăm o Linie Fierbinte. Am găsit un banner cu inscripţia „Secţia Asistenţă a Contribuabililor. 080001525”. Da, noi suntem contribuabili, cu 6 ani în urmă, noi, un grup de jurnalişti, am lansat un ziar ca să muncim, ca să scriem, ca să facem jurnalism în interes public, ca să deschidem câteva locuri de muncă, ca să plătim impozite.

Am format numărul cu pricina. M-am mirat că mi s-a răspuns imediat şi nici măcar nu mi-a fost adresată întrebarea tradiţională pe care o aud când sun la Linii Fierbinţi: „Unde sunaţi?”. Aici am fost doar avertizată că, în scopul transparenţei, convorbirea va fi înregistrată, fapt de care m-am bucurat. Persoana care a răspuns nu s-a prezentat, dar am adresat pe loc întrebarea: „Suntem de la o redacţie. Am plasat pe un troleibuz un mesaj social şi acum vrem să ştim dacă trebuie să deschidem subdiviziune pe peretele troleibuzului, să plătim impozite pe fiecare metru lipit de troleibuz, să facem rapoarte trimestriale?”.

Mi s-a răspuns să aştept la telefon şi mi s-a pus muzică, după care o altă voce a întrerupt melodia cu: „Vă ascult”, fără să se prezinte. Am repetat: „Suntem de la o redacţie. Am plasat pe un troleibuz un mesaj social şi acum vrem să ştim dacă trebuie să deschidem subdiviziune pe peretele troleibuzului”. Mi s-a spus iar să aştept, iar mi s-a pus muzică, şi o a treia voce de la Linia Contribuabilului mi-a zis, fără să se prezinte: „Vă ascult”.

Era să apreciez modul în care mă înveseleau respondenţii de la fisc, dacă nu îmi suna în urechi altă voce, cu expresia „Vă blochez conturile”, de aceea am întrebat: „Spuneţi, Vă rog, cum vă cheamă?”. Am aflat numele domnului Roşca, care a ascultat, ca şi precedenţii, întrebarea despre subdiviziunea de pe peretele troleibuzului.  A spus că are nevoie să verifice nişte acte, şi să revin în 20 de minute. M-am uitat la ceas şi am întrebat: „Chiar veţi fi la birou peste 20 de minute?”. Omul s-a uitat şi el, se vede, la ceas şi a spus cu o sinceritate demnă: „Ooo, da, e târziu, nu voi mai fi, puteţi să reveniţi mâine dimineaţă?”. Era ora 16.45. Mâine dimineaţă, la prima oră, trebuie să fiu la Inspectoratul Fiscal de sector, ca să previn blocarea conturilor şi paralizarea ziarului. Dar nu am alegere, funcţionarul, pe contul contribuabilului, lucrează până la ora 17 fix.


 
Vineri-dimineaţă, la prima oră, am fost la uşa doamnei Elena. Coridoarele – pline de contribuabili, toţi stau în picioare pe la uşi şi se şuşotesc. Nu există nicio bancă, niciun suport pe care să pui o mapă, să îţi aranjezi nişte hârtii. În birou, doamna Elena tocmai se confrunta cu o problemă, era un defect la calculator, de care se ocupa Iura, un tânăr abilitat să repare.

— De la Ziarul de Gardă sunt, vorbisem ieri despre panoul de pe troleibuz.

— Aha, de ce nu aţi venit când v-am trimis citaţie?

— Păi nu am primit citaţia, e ceva cu adresa, am spus şi ieri la telefon.

— Toţi spun aşa ca să nu se prezinte. Eu am confirmare că v-am trimis citaţia şi nu v-aţi prezentat.

— Eu vă cred că aţi trimis-o, doar că pe altă adresă probabil.

— Asta e adresa pe care aţi dat-o, de ce nu aţi anunţat că v-aţi schimbat adresa?

— Dar nu ne-am schimbat adresa.

— Nu-i de ajuns că aveţi probleme cu adresa, dar nici subdiviziunea nu aţi înregistrat-o, nu aţi prezentat rapoartele, eu am totul aici la control.

— Vroiam să vă spun că e vorba de publicitate socială, e un mesaj social, referitor la combaterea corupţiei, lumea se informează din ziarul nostru, apoi ne semnalează alte cazuri. Poftiţi, în cererea de eliberare a autorizaţiei am scris că e vorba de un mesaj social, şi în alte acte e stipulat asta.

— Ia arătaţi-mi fotografia cu troleibuzul! Păi ce fel de mesaj social e acesta? Iura (inginerul care repara calculatorul – n.r.), ia spune, când te uiţi la acest troleibuz, ce înţelegi tu?

— Un troleibuz pe care scrie Ziarul de Gardă, spune Iura.

— Vedeţi? Iura nu înţelege că aici e publicitate socială.

— Dar nu putem da aşa calificări. Cred că există vreo instanţă abilitată, vreo expertiză. Iura nu e vinovat.

— Păi puteţi să lămuriţi la Primărie în continuare, dar acuma, ca să nu vă blochez conturile, trebuie să deschideţi subdiviziune în troleibuz.Urcaţi la etajul 4, în biroul pentru deschiderea subdiviziunilor. Pe urmă reveniţi la mine.

La etajul 4 tot lume pe coridorul îngust, toţi în paltoane, cu fulare groase, transpiraţi, înşirând foile pe jos, stresaţi de o posibilă blocare a conturilor.

Aştept la rând. Bat la uşă, întreb dacă se poate, după aprobare, privesc în sec la un scaun liber, dar nu mi s-a propus să şed. În birou e cald, larg, cu flori. Simt că paltonul devine şi mai călduros, dar nu e despre confortul meu de contribuabil. Spun că „am venit să deschid subdiviziune pe peretele unui troleibuz unde am plasat un mesaj social”. Privirea pe care am primit-o de la doamna Angela a fost cam fierbinte. Poate pentru că eram în palton, într-un birou încălzit.

— Eu nu înregistrez troleibuze. Aici se deschid subdiviziuni doar pe panouri, care au adrese fixe.

— Eu nu insist. Doamna Elena de la etajul 3 mi-a zis să vin aici.

— Alo, Lena! Eu nu înregistrez aici publicitatea pe microbuze, troleibuze, autobuze. Niciodată nu am făcut asta. Eu cum să verific troleibuzul dacă are sau nu publicitate? Să alerg prin oraş după el? Şi după alte microbuze?

După acest dialog în contradictoriu, doamna Angela a încuiat şi a pornit prin alte birouri pentru consultări. În final, a revenit, ca să reia consultările la telefon, cu Inspectoratul Central. După câteva dialoguri telefonice, situaţia era clar de confuză.

— Eu nu cred că putem deschide aşa subdiviziune. Eu, când o înregistrez, trebuie să şi pot verifica, dacă există panoul X cu conţinutul Y pe strada exactă, la kilometrul cutare. Altfel, cum să ies eu la control şi să identific troleibuzul nr.1? Unde să îl găsesc? Şi dacă nu este, puteţi fi amendaţi pentru declaraţii false şi lipsa publicităţii. Trebuie de scris o interpelare oficială la Inspectoratul Central, ca să fie un răspuns în scris. Duceţi-vă la doamna Elena şi spuneţi-i să scrie o interpelare oficială.

— Nu e posibil să îi sugeraţi la telefon?

— Nu, că e ocupat telefonul.

— Vroiam să vă mai rog să verificaţi adresa noastră, pentru că o citaţie s-ar fi dus pe o adresă greşită, XXXX 2-33.

— Iată, în baza de date aveţi două adrese: cea juridică pe str. YYYY 2-33, şi oficiul de pe strada Puşkin nr. 22.

— Dar XXXX 2-33? Vă rog să o ştergeţi, căci aceasta nu e adresa noastră.

— Nu pot să şterg, pentru că aşa adresă – XXXX 2-33 – nu figurează pentru Ziarul de Gardă.

Împaltonată, cobor din nou la etajul 3, la doamna Elena, cu 2 mesaje: să îi transmit de la etajul 4 că trebuie să scrie o interpelare la Inspectoratul Central şi să înţeleg ce e totuşi cu adresa fantomă a Ziarului de Gardă de pe str. XXXX 2-33.
— Nu trebuie de scris la Inspectoratul Central. Au să vină şefii de la adunare şi am să consult cu ei.

— Dar cu adresa ce facem? Doamna Angela spune că adresa XXXX 2-33 nu figurează în baza de date a Ziarului de Gardă. Dar dvs. ne acuzaţi că ignorăm scrisorile pe care ni le trimiteţi. Cu ce suntem de vină?

— Cum nu figurează? De ce vă pare că eu am ceva cu dvs.? Mie toată lumea îmi spune mesaje de mulţumire, sunteţi prima care crede astfel despre mine, că aş avea ceva!

Doamna Elena, vădit deranjată, deschide şi ea o bază de date şi îmi arată alb pe albastru, în calculator, că eu, administratoarea Ziarului de Gardă, am adresa XXXX 2-33, în loc de YYYY 2-33. Cele două străzi au de fapt primele 5 litere exact aceleaşi, dar din cauza terminaţiei, sunt de fapt străzi total diferite, situate chiar departe una de alta. Probabil cineva, căruia îi era somn, lene, nu vedea bine, nu ştia a scrie la calculator, nu pricepea în străzi, sau dintr-o eroare umană, a pus în dreptul numelui meu o adresă pe care nu am stat niciodată, şi nici măcar nu cred că există.  Doamna Elena a scos şi la printer o foaie cu aceste adrese. Totuşi, mai aveam o singură întrebare:

— Văd că aveţi totuşi două adrese ale Ziarului de Gardă: YYYY 2-33 şi Puşkin 22. De ce nu aţi trimis această citaţie pe adresele redacţiei, de ce aţi decis să mi-o trimiteţi personal, la „domiciliu”? De ce ar trebui să primesc corespondenţa de serviciu acasă?

— Pentru că aşa e indicaţia. Eu sunt controlată pentru tot ce fac şi fac exact aşa cum trebuie. Duceţi-vă la doamna Angela la etajul 4 să vă schimbe adresa.

Am pornit iar pe coridoare, apoi pe trepte, apoi – iar pe coridoare, pline de oameni de zăpadă, cărând o mie de gânduri încurcate despre rostul contribuabilului în R. Moldova. La uşa doamnei Angela erau alţi oameni în paltoane, fulare, căciuli, cizme. Aburi de stres şi încălzire globală absorbeau oxigenul fiscului. Oamenii stăteau transpiraţi şi ursuzi, atenţi doar la deschiderea uşii, care ne înghiţea pe câte unul, apoi ne scuipa, şi mai înfierbântaţi. Mi-a venit şi mie rândul.

— Doamnă Angela, iată doamna Elena mi-a dat un document pe care se vede că această adresă, care e în fond greşită, este scrisă în dosarul Ziarului de Gardă.

— Aceste schimbări nu le fac eu. Eu fac schimbări doar la adresele instituţiilor, nu şi ale administratorilor. Aici e adresa dvs. ca persoană fizică, eu nu schimb asta.

Paltonul, cizmele, bronşita mea de săptămâna trecută, viaţa mea de administrator, de contribuabil, de jurnalist deveniseră atât de grele, imposibil de cărat. Mă întrebam în van: de ce vreau să fac lucruri mari, dacă nu reuşesc să rezolv lucruri atât de mărunte? Prin ceaţă, auzeam cum discutau la telefon doamna Angela de la etajul 4 cu doamna Elena de la etajul 3: „De ce îi trimiteţi scrisori pe adresa fizică, de ce nu îi scrieţi pe adresa juridică?”. Când a închis, doamna Angela mi-a dat o ultimă explicaţie, căci mai multe nu aş mai fi putut consuma.

— Trebuie să vă duceţi la o subdiviziune a Ministerului de Interne să vă corectaţi adresa, căci aceste adrese ne vin doar de la poliţie şi doar ei sunt în drept să facă schimbări.

Se vede că un poliţist o fi scris greşit adresa mea de acasă, şi eu acuma ar trebui să îl caut, ca să îl rog să introducă datele corecte, că de altfel fiscul îmi va trimite scrisori acasă şi eu nu le voi primi, şi pentru asta Ziarului de Gardă îi vor fi blocate conturile. Nu am mai putut să ajung la poliţie în acea zi.  Am revenit la birou, cu speranţa că poate domnul Roşca de la Linia Fierbinte a contribuabilului are un mesaj diferit. Am format iar 080001525. Ceea ce ne-a spus domnul Roşca a fost ca un final al unei fabule de Donici.

— Nu trebuie să deschideţi subdiviziune pe troleibuz, nu există aşa prevederi. Articolul 295 din Codul Fiscal prevede clar acest lucru.

După asta, nu am mai putut face nimic. Nu m-am putut ocupa de rapoarte, de contracte, de dezvoltarea ziarului, de această afacere „profitabilă”. M-am pus pe scris, dar nu despre corupţie şi despre cazurile pe care ni le semnalează oamenii care văd mesajul nostru pe troleibuz. Am scris această istorie, şi acum, când m-am apropiat de final, e vineri seara şi afară amurgeşte. Suntem aşteptaţi la ziua de naştere a lui Luca, băieţelul unei colaboratoare, care aproape că l-a născut pe treptele Casei Presei, pentru că mama a fost o „contribuabilă activă” până în ziua travaliului şi în fiecare zi după. Mama lui Luca a venit de fapt cu ideea afişării unui mesaj pe troleibuz, tot ea a colectat zecile de semnături pentru autorizare, să-i spunem oare în această zi că nu are rost să faci nimic?

Acest articol nu a fost scris în baza vreunui proiect al unei fundaţii care a oferit calculatoare, softuri, traininguri şi alte bunuri pentru dezvoltarea unui fisc prietenos contribuabilului. Dar voi remite personal, din proprie iniţiativă, acest articol tuturor celor care investesc în ţara în care funcţionarii absorb banii contribuabililor şi ai donatorilor, ca să ne ofere în schimb frământări şi frică.

Elena, Iura şi Angela sunt dintr-un inspectorat fiscal anume, dar nu am dat numele inspectoratului, pentru că şi în celelalte inspectorate lucrurile se desfăşoară exact aşa. Ele s-au comportat, de fapt, cum le cere sistemul, au excelat chiar. Doar că niciodată nimeni de la fisc nu ne-a întrebat pe noi, contribuabilii, de ce stăm în paltoane pe coridoare, când există calculatoare donate de organizaţii străine, când există internet achitat de noi, contribuabilii, şi când am fi putut primi o scrisoare electronică, la care am fi răspuns electronic, în câte 10 minute fiecare. Şi ce ar trebui să doneze SUA şi UE fiscului, ca să nu fim ameninţaţi cu blocarea înainte de a fi informaţi, explicaţi, încurajaţi?

Alina RADU