Principală  —  Interviuri   —   "Trăim într-o lume cu două…

„Trăim într-o lume cu două istorii paralele…”

Interviu cu Alexandrina Cernov, profesor la Universitatea din Cernăuţi, membru de onoare al Academiei Române

— De la 1990 încoace, în Ucraina s-au perindat mai mulţi preşedinţi, parlamente, şefi de guverne – mai pro-estici, mai pro-vestici. Ce s-a întâmplat în viaţa românilor din Ucraina, odată cu aceste schimbări?

— S-au întâmplat foarte multe, cancanele politice, însă, au rămas aceleaşi. Toţi ne-au împărţit în români şi moldoveni, limba – în română şi moldovenească, istoria la fel, ţara de origine – împărţită şi ea. Discriminare la tot pasul, chiar dacă legislaţia internă şi tratatele internaţionale, la care a subscris Ucraina, spun altceva. Carta limbilor regionale şi minoritare rămâne în aer, şcolile româneşti se închid ori sunt transformate în mixte, părinţii sunt manipulaţi să-şi dea copiii în clase şi şcoli cu predare în ucraineană… Li se spune că nu pot avea perspectivă în Ucraina dacă vor învăţa în şcoli româneşti. Deci, nici pe timpul sovieticilor (aşa cum erau timpurile şi politicile atunci) nu era o problemă să înveţi în română, acum – iată că Kievul face din asta problemă. E o problemă, într-adevăr, dar nu pentru Ucraina, ci pentru românii din Ucraina, care s-au pomenit, la ei acasă, exact ca în lagărele de concentrare… S-a mers prea departe. Kievul a politizat lucrurile până la absurd.

— Perioada Iuşcenko a fost cumva altfel, pentru că era considerat un lider pro-european?

— Şi în perioada Iuşcenko românii au păţit acelaşi lucru ca şi în perioada Frontului Popular din Ucraina. Ne-am asociat cu ei pentru a construi o societate democratică, pentru drepturi conforme democraţiilor europene. Înţelegerile, însă, au ţinut atât cât a durat şi campania electorală… Demagogie. Aşteptările noastre nu s-au adeverit cu nicio guvernare de până acum.

— Deci, Kievul nu a renunţat la conceptul iniţial — Ucraina fără minorităţi?

— Spre asta se merge. La ultimele alegeri prezidenţiale, Uniunea Interregională a Românilor din Ucraina, alături de reprezentanţii comunităţilor rusă şi maghiară, a semnat un Acord cu candidatul de atunci, V. Ianukovici, care se obliga, în schimbul sprijinului electoral, să facă mai multe pentru noi, inclusiv acordarea statutului de limbă regională pentru limba română. Nu s-a schimbat, însă, nimic în bine. Dimpotrivă, cenzură în presă, cenzură la cuvânt, numărul şcolilor mixte creşte, istoria şi geografia se predau în ucraineană, se testează varianta ca 50% dintre discipline să fie predate în ucraineană şi, treptat, acest procent să crească… Nimeni nu se gândeşte cum le este copiilor care trebuie să înveţe, concomitent,  în două limbi, într-un mediu tradiţional românofon. Calculul este doar politic. Autorităţile caută tot felul de soluţii pentru deznaţionalizare. Părinţilor li se insuflă mereu că copiii lor nu-şi vor putea găsi un loc de muncă dacă nu vor învăţa în ucraineană. Bine, dar parcă cei care învaţă în şcolile ucraineşti nu au şi ei aceleaşi probleme cu locurile de muncă? Sunt foarte mulţi şomeri pe piaţa muncii, indiferent de naţionalitate. Şi explicaţile trebuie căutate în altă parte, nu în originea etnică a populaţiei.

— Există în Ucraina minorităţi favorizate?

— Cred că minoritatea rusă, dar şi aici Ianukovici promovează o politică dublă: ba se declară în favoarea limbii ruse, ba dă înapoi. E favorizată şi etnia maghiară. Faţă de maghiari Kievul este mai prudent.

— Poate că Budapesta pune altfel problema maghiarilor din Ucraina?

— Budapesta a fost mai activă chiar şi în perioada sovietică. Atunci, printr-un acord cu Moscova, la Ujgorod a fost fondat Institutul de Ungarologie, pe lângă catedra de filologie ungară, care a funcţionat şi cu susţinere financiară de la Budapesta. Acum, la Ujgorod, la facultatea de pedagogie, se predau în limba maghiară toate disciplinele care se studiază în şcolile maghiare, nu doar limba. În regiunea transcarpatică, la Beregovo, este şi un institut pedagogic în care se studiază în maghiară. Situaţia lor e mult mai bună decât a noastră, chiar dacă, numeric, sunt mai puţini decât noi.

— Românii din Ucraina sunt recunoscuţi ca şi comunitate istorică?

— Ucrainenii recunosc că suntem o populaţie istorică, dar spun că noi am fi agresori, că am cucerit acest teritoriu, care ar fi fost unul străvechi ucrainean… Aici istoria este falsificată până în pânzele albe. Nu ai dreptul să scrii nimic, să afirmi nimic. Noi trăim în acest teritoriu fiecare cu istoria sa. Sunt două istorii paralele – una a românilor, alta a ucrainenilor…

— La Cernăuţi, în tot oraşul, nu am văzut nimic în limba română, nicio denumire sau inscripţie elementară, măcar de dragul diversităţii lingvistice, că e vorba, totuşi, de Cernăuţi. Cum îi este Limbii Române aici?

— Voi răspunde cu un catren dintr-un cântec de Ion şi Doina Aldea-Teodorovici:  “Dumnezeu prima oară / Când a plâns printre astre / El a plâns peste ţară / Cu lacrima limbii noastre”. Limba Română este în Bucovina, dar şi în Basarabia, la fel, în cea mai tragică situaţie. N-am mai întâlnit o altă limbă asupra căreia a putut să plângă Dumnezeu.

— Ce se întâmplă în Bucovina cu copiii şcolarizaţi în România?

— Lumea nu se întoarce înapoi. Ucraina a ajuns să se teamă de propriii cetăţeni. Nu le recunoaşte diplomele de studii şi ei rămân acolo. Pentru că aici nu au viitor.

— Dar există acorduri de colaborare în domeniul învăţământului, semnate de Kiev cu Chişinăul şi cu Bucureştiul. Care-i rostul acestor acorduri dacă ele sunt lipsite de finalitate?

— Trebuie să-i inrebaţi pe cei care au semnat şi ar trebui să monitorizeze ceea ce au semnat.

— Dacă copiii nu ar pleca la studii în România sau în R. Moldova, Ucraina le-ar asigura o altă perspectivă?

— Formal, da. Ucraina a creat la Universitatea din Cernăuţi grupe pentru absolvenţii şcolilor de limbă română şi ceva, aproximativ, la Ismail. Dar copiii susţin admiterea în ucraineană şi studiile – la fel. Sunt grupe româneşti de limbă ucraineană. Cam sucit sună, dar asta e. Sunt lucruri făcute mai mult de formă, Kievul încearcă, astfel, să demonstreze Bucureştiului că are grupe româneşti la nivel universitar, iar România nu face acelaşi lucru pentru ucraineni. Joc. Teatru. Nimic mai mult.

— Spuneţi-ne, Vă rog, ce s-a întâmplat cu şcolile româneşti după substituirea Literaturii Române cu cea integrată? Vă întreb pentru că Chişinăul a fost şi el atras în această cursă, numai că e vorba de o altă disciplină – Istoria Românilor.

— Copiii nu cunosc nici literatura universală şi nici literatura română, aşa după cum ar trebui s-o cunoască, pentru că cele două ore săptămânale de literatură universală, care existau iniţial, au fost lichidate şi copiii învaţă literatura universală din contul orelor de română. Am urmărit întotdeauna programele de studii şi întrebările la examenele de literatură universală. Deci, elevii şcolilor româneşti nu cunosc nici o treime din ceea ce cunosc elevii din şcolile ucrainene. Şi lucrurile acestea se fac special pentru a demonstra că nivelul de cunoştinţe în şcolile româneşti cedează celui din şcolile ucrainene. Observaţi încotro se bate? De fapt, se încalcă drepturile copilului alolingv de a avea cunoştinţe egale cu semenii săi din şcoala ucraineană…Copiii sunt furaţi şi la un obiect, şi la altul.

— Situaţia este similară şi pentru şcolile de alte limbi sau doar pentru cele româneşti?

— Şi pentru cele de limbă rusă, numai că aceste şcoli nu le respectă. Şi pentru şcolile de limbă maghiară, care de asemenea nu le respectă.

— Şi cum explicaţi situaţia “pilduitoare” din şcolile româneşti?

— Simplu: servilismul directorilor de şcoli şi a societăţii civile româneşti din Ucraina, care acceptă această situaţie. Paradoxal, poate, dar în funcţii este intenţionat promovată foarte multă lume analfabetă. De ce? Pentru că nu are opinii, e servilă. În sistemul de administrare a învăţământului din regiunea Cernăuţi, jumătate dintre responsabili nu au lucrat nicio jumătate de oră în învăţământ, au lucrat fie în comsomol, fie în altă parte. Poftim şi explicaţiile.

— Nu sunt prea multe problemele pentru o comunitate care deţine în Ucraina locul trei în clasamentul etnic? Deşi, drepturile unei comunităţi nu trebuie condiţionate de clasament…

— Da, dar oficial nu se recunoaşte că noi suntem pe locul trei. Pentru că, împărţindu-ne în moldoveni şi români, autorităţile ucrainene ne trec pe locul opt… E o poveste mai veche. Ucraina politizează şi aici lucrurile.

— Locul trei vine din mai multe recensăminte, ultimul fiind cel din 1989. Sovieticii tratau şi ei diferenţiat problema românilor din Ucraina, divizându-i în români şi moldoveni, şi, cu toate acestea, românii deţineau locul trei. Deportări, după 1990, nu s-au făcut, foamete nu a fost, execuţii în masă, tot nu. E prea categorică diferenţa dintre locul trei şi locul opt, sau aşa convine Kievului?

— Ucraina ne-ar trata la fel, chiar dacă am fi, în locul ruşilor, pe locul doi.

— Ruşii sunt în altă situaţie?

— Într-un raport de monitorizare a minorităţilor naţionale găseam menţionat faptul că, în 1990, şcolile ruseşti din Ucraina au fost transformate în şcoli ucrainene, fără să existe vreo cerere de la părinţi că vor să treacă la ucraineană. La Cernăuţi, există o singură şcoală rusă. Tot atâtea câte şi româneşti, deşi, până la 1991, toate erau ruseşti. Ce-i drept, minoritatea rusă este neînsemnată la Cernăuţi.

— Comisiile parlamentare sau interguvernamentale de monitorizare din partea României sau CE au fost, cu siguranţă, şi la Cernăuţi. Cu ce s-au soldat aceste vizite?

— Cu nimic. În primul rând, noi nu avem acces la aceste comisii. Zic despre cei care au o altă părere decât cea oficială. Există lume “specială”, din rândul comunităţii, care este invitată de oficialităţi cu aceste ocazii. Aşa a fost şi în cazul ultimei vizite de documentare a echipei de la Bucureşti. “Incomozii” am fost ţinuţi în coridor, iar “comozii” au dezinformat comisia.

— Bine, dar România mai are Ambasadă la Kiev şi Consulat General la Cernăuţi. Nu circulă informaţia spre România şi pe alte canale decât cele practicate de “speciali”?

— Circulă, dar oficialii operează cu date oficiale. Şi este foarte important ca toate comisiile de monitorizare să se informeze din primă sursă, de la cei care au nevoie şi aşteaptă schimbări de pe urma acestor vizite. Cât priveşte Ambasada sau Consulatul, angajaţii acestor instituţii sunt taxaţi în cazul în care îşi permit întâlniri cu noi, aceste întâlniri fiind catalogate ca “amestec în treburile interne” ale Ucrainei. La Consulatul României din Cernăuţi există deja două cazuri de expulzare din aceste considerente.

— Şi în cazul monitorizărilor din partea Consiliului Europei situaţia este aceeaşi?

— Am fost într-o comisie de acest gen, împreună cu deputatul Ion Popescu şi Aurica Bojescu de la Uniunea Românilor din Ucraina. Am avut 8 dosare complexe. Şi nu era vorba doar de comunităţile româneşti, ci de toate comunităţile din regiune, însă atunci când am ajuns la şedinţa finală, delegaţiei europene i s-a interzis accesul la aceste dosare, motiv din care membrii delegaţiei, în semn de protest, nu s-au prezentat la şedinţă. Ce a fost mai departe nu ştiu, dar situaţia a rămas pe vechi. Aşa că Kievul încurcă lucrurile nu numai pe relaţia cu Bucureştiul.

— Foarte multă lume în Bucovina, dar şi la Sud, acuză Bucureştiul pentru Tratatul politic semnat în 1997 cu Ucraina. Până la semnarea Tratatului, Kievul a fost altfel?

— Da, a fost. Tratatul a complicat lucrurile. Ucraina nu-şi onorează angajamentele asumate prin Tratat şi este foarte reticentă la tot ce ţine de drepturile noastre. Şi nu e vorba doar de drepturi politice, ci, elementar, de drepturi etno-culturale. Vă dau un exemplu: ne-am dorit foarte mult să avem la Cernăuţi o filială a Institutului Cultural Român. Kievul nu a acceptat. Refuz. După ce a fost constituită Euroregiunea “Prutul Superior” s-au activizat relaţiile în zona limitrofă, în special cu Ipoteştii, Botoşanii, cu Suceava pe linie scriitoricească şi pe cea ştiinţifică între Universităţi. Sunt invitaţi profesori de ucraineană la Suceava, la Cernăuţi însă nu a fost invitat încă nimeni de dincolo. A existat un început frumos în primii ani de după 1990, dar acum nu mai este invitat nimeni. Aşa că nici în relaţiile transfrontaliere nu există prea multă deschidere spre România. La alt nivel, păstrăm relaţiile cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni şi cu Institutul Cultural Român, cu care edităm revista trimestrială “Glasul Bucovinei”.

— Relaţiile cu Chişinăul: ce se întâmplă în acest sens?

— S-au pierdut… Întălniri de ocazie, cam atât. Membrii Uniunii Scriitorilor din Chişinău mai vin la un eveniment cultural sau altul ori suntem invitaţi noi, dar o relaţie statornică nu mai există de mult.

— În Acordul semnat la începutul anilor ‘90 între Ministerele Culturii de la Chişinău şi Kiev figura obligaţia părţii ucrainene de reînfiinţare a unei trupe româneşti la Teatrul din Cernăuţi. S-a întâmplat, nu?

— Nu ştiam despre acest acord, dar, oricum, nu există, deşi am pus şi noi această problemă de mai multe ori, inclusiv pe linia Societăţii Culturale “M. Eminescu”. În perioada sovietică, cel puţin ne venea în fiecare toamnă la Cernăuţi, pentru o săptămână, Teatrul “V. Alecsandri” din Bălţi. Nu mai vine. Acum ne vine Teatrul din Iaşi, dar acest lucru se întâmplă o dată la 2-3 ani.

— La începutul anilor ‘90, aţi avut preşedinţia la Societatea Culturală “M. Eminescu”. Nu era singura, dar era nervul mişcării de renaştere naţională în Bucovina. Era şi prima linie, dar şi spatele frontului pentru comunitatea românească de aici.

— Existenţa Societăţii s-a făcur resimţită nu doar la Cernăuţi, ci şi în regiunea Odesa şi în Transcarpatia. Tot ce s-a obţinut ca drept pentru comunitatea românească, atunci s-a obţinut. Însă, cu trecerea timpului, s-a făcut tot posibilul (şi trebuie să recunosc că s-a reuşit) ca din activul Societăţii să fie înlăturată elita intelectuală. Nucleele la “M. Eminescu” s-au schimbat, mai ales după venirea la conducerea Societăţii a lui Arcadie Opaiţ, care a deturnat politica Societăţii. De la manifestări şi acţiuni de masă, revendicări, demersuri care vizau drepturile şi libertăţile noastre fundamentale, Societatea a ajuns doar să cânte şi să joace de sărbători. Şi nu e vorba doar de Societatea “M. Eminescu”. E vorba şi de ACDR, care nu mai este, dar care a avut o contribuţie serioasă la semnarea tratatului politic dintre România şi Ucraina, tratat care a adus mari daune şi comunităţii româneşti din Ucraina, şi României. Azi avem mai multe organizaţii, dar la modul serios nu mai avem niciuna pe prima linie, pe baricade, deşi situaţia românilor a degradat enorm faţă de 1990. Ceea ce avem sunt mai degrabă preşedinţi cu ştampile în buzunar, decât organizaţii propriu-zise. Singura care îşi continuă tenace activităţile este “Golgota”, care se ocupă de problema celor supuşi represiunilor şi se ocupă la modul serios. Au ridicat prin sate, cu sprijinul populaţiei şi primăriilor locale, mai multe monumente în memoria victimelor represiunilor, au ridicat la cimitirul din Cernăuţi un monument în memoria soldaţilor români căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial, însă ei nu ies în afara cercului lor de problme. În ultima vreme lucrurile au început să se mişte şi la “M. Eminescu”, după ce preşedinţia organizaţiei a fost preluată de Vasile Bâcu. Societatea a intrat pe o relaţie bună cu Suceava, are programe culturale comune pe segmentul transfrontalier de cooperare: lansări de carte, expoziţii de pictură, de fotografii… E bine, nu zic, dar Societatea s-a detaşat de problemele-cheie ale comunităţii, ea trebuie să-i apere drepturile, să-i asigure supravieţuirea şi existenţa.

— Şi atunci cine se ocupă astăzi la modul serios de problemele românilor din Ucraina?

— Greu de spus. Probabil că deputatul Ion Popescu şi consilierul său, Aurica Bojescu. Dl Popescu este preşedintele Uniunii Interregionale “Comunitatea Românilor din Ucraina”, iar dna Bojescu – secretar responsabil.

— Ce s-a schimbat în cei trei ani de activitate a Uniunii?

— Nu s-a schimbat nimic. Procesul este acelaşi. Uniunea nu a reuşit să consolideze mişcările comunitare româneşti, după cum se aştepta, lucrurile nu au mers mai departe de formulă. Este, ca şi toate celelalte, o organizaţie neguvernamentală. Şi mai este o problemă: Popescu este departe de noi. El este mai mult la Kiev, la Strasbourg, iar problemele noastre sunt prea multe şi prea serioase, ca să aştepte. Noi ne confruntăm zilnic cu o politică oficială de etnocid, care ucide identitatea din noi, care este împotriva firii şi a dreptului nostru la existenţă.

— Ponderea populaţiei româneşti în regiune este de 20%, dacă e să credem datelor recensământului din 2001, a cărui corectitudine a fost din start contestată. De ce Cernăuţii nu preiau modelul maghiar din România şi nu fondează un partid al românilor din Ucraina?

— Da, suspiciunile au fost şi rămân. Şi problema e că noi, într-adevăr, nu avem datele acestui recensământ pe localităţi, ca să putem verifica dacă ceea ce au anunţat oficialităţile e aşa sau nu. Situaţia se aşteaptă să fie şi mai confuză, ba chiar dramatică, după recensământul preconizat pentru 2012. Kievul vrea să scoată la recensământ întrebarea despre “limba de comunicare”. Riscul e că o parte din populaţie va declara ca limbă de comunicare nu limba maternă, ci aceea pe care o foloseşte la serviciu, la şcoală, în stradă etc. În 1880, austriecii au făcut un recensământ similar, cu întrebarea care este limba de conversaţie, iar peste doi ani au publicat o broşură în care naţionalitatea populaţiei a fost determinată după această “limba de conversaţie”. Cât priveşte modelul maghiar din România, noi nu putem prelua acest model. În Ucraina nu este admisă înregistrarea partidelor pe criteriu etnic.

— Cât de mult se face resimţită lipsa unui lider al românilor în Ucraina?

— Enorm de mult… enorm.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Petru Grozavu