Teatrul Absurdului La Chişinău

288-ungureanu— Dle Ungureanu, care e situaţia teatrelor noastre la momentul actual?

— Desigur, noi nu ne putem raporta la marile culturi, pentru că poziţia oficială a acestui stat este jalnică. Noi am început cu actori care dădeau la porci şi cu scene incredibile, jucate pe scena teatrului nostru. Am pornit de la lucruri ruşinoase, dar asta era situaţia. Altceva era inadmisibil.

În scurt timp, însă, la acelaşi teatru, “Luceafărul”, am ajuns la Shakespeare, Cehov, Euripide. Aceste realizări au intrat în circuitul valorilor din URSS, care era o mare putere teatrală, pentru că avea tradiţii. Noi ne luam de piept cu cele mai mari teatre din URSS. Mai mult, fiind forţat să plec la Moscova, în scurt timp, m-am afirmat acolo, o spun ei, ca unul dintre cei mai mari regizori ai URSS. Când? Atunci când intrasem la institut aveam 20 de ani şi nici nu auzisem de Stanislavski, de Shakespeare, ca în timp de 10 ani să devin conducător artistic al Teatrului “Luceafărul” şi, după aceea, unul dintre cei mai importanţi regizori din URSS. În acest caz, eu sunt un argument. Există un potenţial de creaţie nemaipomenit pe această bucată de pământ.

— Cum poate fi valorificat acest potenţial?

— Era o criză teatrală nemaipomenită în 1990, când am revenit în Moldova.Teatrul Naţional era închis, teatrul din Bălţi era fără sediu, iar celelalte teatre erau într-un hal fără de hal… Când am ajuns în fruntea Ministerului Culturii, am pornit refacerea Teatrului Naţional. Timp de 4 ani, a fost reconstruit capital, fiind reînnoită şi trupa. În 1994, când am plecat din funcţie, am lăsat un teatru renovat, modernizat, cu o trupă tânără. Foştii mei studenţi, pe care i-am instruit la Moscova, înfiinţaseră Teatrul “Eugene Ionesco”. Teatrul din Bălţi fusese inaugurat, deşi ne confruntam cu numeroase probleme economice la acea vreme. Şi Teatrul municipal “Satiricus” a fost deschis tot atunci, şi Teatrul “Ginta Latină”. La 4-5 ani după plecarea mea, R. Moldova se confrunta cu o nouă criză teatrală. Mă doare inima că se întâmplă aşa. Este cert: ori avem o politică de stat bine definită, ori nu ar trebui să ne aşteptăm la miracole.

— Ce ar trebui să conţină o strategie de stat care ar corespunde realităţilor şi ar răspunde necesităţilor?

— În primul rând, respect faţă de valori, şi nu faţă de conjuncturi. Când lumea constată că eşti promovat nu pentru că ai valoare, ci pentru că faci parte dintr-o conjunctură, are loc o decădere a moravurilor, iar criteriile autentice încep să dispară. Atâta timp cât nu vom înlocui servilismul şi lipsa de har cu personalităţi, care sunt incomode de multe ori, nu vom avea vreo perspectivă.

— Dacă aţi fi numit ministru al Culturii astăzi, de la ce aţi începe?

— Nu-mi adresaţi această întrebare. S-au produs prea multe schimbări ca să mă gândesc că aş putea intra din nou în aceeaşi apă. Am o experienţă prea amară ca să cred că aş mai vrea să fiu în această funcţie. Să se descurce cum vor. Un singur lucru i-aş sfătui: dacă nu au dragoste faţă de artă, să stea acasă. Fără dragoste, nimic nu e. Fiind ministru al Culturii şi Cultelor, am introdus, din proprie iniţiativă, un capitol de finanţare pentru refacerea bisericilor, care lipsea în perioada sovietică. Am decis că statul trebuie să pună umărul la refacerea a ceea ce tot statul a distrus. M-am adresat lui Valeriu Muravschi, care era ministru al Finanţelor pe atunci. El a spus: “Facem tot posibilul, găsim argumente”. La Ministerul Culturii şi Cultelor veneau pe atunci enoriaşi de prin sate, ca la o instanţă superioară, şi primeau bani pentru refacerea sau pentru construcţia bisericilor. Iniţiativele apar atunci când ai scopuri bine definite.

— De 8 ani deja, comuniştii investesc bani în renovarea bisericilor şi a mănăstirilor. Ce să însemne acest lucru?

— Să ţinem cont că banii se bagă în bisericile de orientare promoscovită, în bisericile din cadrul Mitropoliei Moldovei, aflată în subordinea Patriarhiei Moscovei, şi nu a Patriarhiei Române. Pe când eram ministru al Culturii, ne străduiam să revenim la normalitate. Cum spunea apostolul Pavel: “Fiecare neam cu biserica sa”. Fiecare se prezintă cu neamul său în faţa lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi. Nu ne putem prezenta cu alte seminţii, că se încurcă lucrurile, şi atunci noi cu cine ne prezentăm, cu ruşii, chiar dacă suntem români? Ar fi fost o chestie normală să revenim la firesc. Comuniştii dau bani pentru reconstrucţia bisericilor şi a mănăstirilor pentru a-i înrobi pe oameni prin intermediul bisericii. E un mare păcat, pentru că biserica înseamnă eliberare, nu înrobire.

— De ce aţi decis să reveniţi la Chişinău, în 1989?

— Eram doar formal plecat de aici, după ce am fost silit să abandonez Moldova. După ce mi se închisese toate uşile, am avut un fel de interdicţie de a pleca. Când am fost invitat la Moscova, nici acolo nu mi se permitea să fac ceea ce puteam face, fiindu-mi interzise spectacole, 3 la rând. Şi la Moscova, când am fost invitat să montez piesa lui Druţă, mi-au închis orizontul. Nu mai vorbesc de faptul că nu aveam viză de ieşire din URSS. Eram “nevîezdnoi”, fiind tratat ca un element periculos. Acolo, de fapt, mă ocupam mai mult de Moldova decât dacă rămâneam aici, unde trebuia să plec capul şi să tac, pentru a-mi câştiga o bucată de pâine. Am spus “nu”. Mor de foame, dar nu plec capul.

— De ce eraţi interzis?

— Pentru că, în permanenţă, în spectacolele montate de mine, abordam tema rezistenţei. Încercam să explic faptul că omul are valoare proprie şi că el trebuie să reziste, fără a ceda din principii.

— În 1978, înainte de a pleca la Moscova, aţi fost acuzat de naţionalism şi de alte lucruri, inclusiv de grave greşeli în educaţia tineretului. De curând, guvernarea de la Chişinău a făcut acuzaţii similare la adresa pedagogilor. Ce au în comun aceste două situaţii, produse la o diferenţă de 30 de ani?

— Şi atunci erau comuniştii la putere, şi acum tot ei sunt. Lupul nici nu-şi schimbă măcar părul. Nu pot exista diferenţe între o ideologie bazată pe minciună şi fals şi aceeaşi ideologie aleasă în mod democratic, dar bazată tot pe minciună şi fals. Dacă a dispărut un asemenea colos, URSS, bazat pe această ideologie, nu se gândesc ei că fărâma aceasta de comunism, de aici, va dispărea de la sine într-o bună zi, topită de soarele libertăţii şi al raţiunii? Mersul istoriei este impetuos. Oricât de îngheţat ar fi râul, când vine primăvara, îl rupe.

— În perioada studenţiei, la Moscova, savuraţi limba română literară ascultând Radio Bucureşti. Aţi cumpărat aparate de radio şi, noaptea târziu, împreună cu colegii, luaţi lecţii de rostire de la spectacole transmise de Radio Bucureşti. Noi, care vorbim o română stâlcită, ce trebuie să facem, unde să mergem ca să o învăţăm?

— În primul rând, trebuie să ne orientăm corect, spre adevărul istoric, spre adevărul ştiinţific. Aici sunt rădăcinile noastre. Dacă minţim la acest capitol, ne retragem la începuturile acestei republicuţe-fantomă, creată la Malta, apoi la Tiraspol. Dacă vrea cineva să afle cum vom arăta noi, dacă nu ne trezim, să se uite ce se întâmplă cu moldovenii din Transnistria, care sunt lipsiţi de cultură, de adevăr, de viitor. Asimilaţi, dispăruţi şi prefăcuţi în ceea ce se cheamă masă biologică.

— Are rost să mai aşteptăm rezolvarea problemelor din afară?

— Nu, pentru că ceea ce ţi se dă pe degeaba nu valorează nimic. Numai ceea ce câştigi tu, prin propria sudoare, prin luptă, prin caracter, prin poziţie, prin răbdare, prin perseverenţă, numai aceasta valorează.

— Cum putem scăpa de comunism?

— Comunismul este în noi. E partea cea mai întunecată din fiinţa noastră, şi noi i-am dat voie să ne conducă. Cancerul există în fiecare fiinţă şi organismul trăieşte bine, merci, dar la un moment dat se creează o situaţie când se reactivează celulele canceroase inactive. Din cauza acelei situaţii malefice, ele prind viaţă şi devin ucigătoare pentru organism. El nu vine din afară, nu-i molipsitor. Aşa e şi cu comunismul. El este în noi. Dacă îi vom crea condiţii, el ne va distruge.

— Cum calificaţi astăzi condiţia omului de cultură?

— Ne aflăm într-o grea perioadă economică. Am ajuns cei mai săraci din Europa, iar unde-i sărăcie, e greu de vorbit despre cultură. Avem, însă, o tradiţie şi ar fi bine să nu uităm de ea. Îmi spunea marele nostru Grigore Vieru: “Oricâtă sărăcie exista prin sate, mai ales după foamete, mama mea, când venea Paştele, Dumnezeu ştie de unde, găsea un pumn de făină, un ou şi noi întâlneam Paştele ca toată lumea”. E în noi o sete de frumos – salvarea noastră. Oricât de săraci am fi, să nu uităm de legea frumosului. Nu întâmplător se spune “sărac, dar curat”. Curăţenia, mai ales cea sufletească, depinde de noi. Când pierdem această calitate, suntem pierduţi. Salvarea e în noi. Să nu lăsăm ca urâtul să fie numit frumos, să nu permitem ca frumosul să fie declarat urât, să nu admitem ca Dumnezeu să fie înlocuit de altceva. Ţin minte, când jucam spectacolul “Intrigă şi iubire”, în care eu eram preşedinte, era o scenă în care personajul îl ameninţa pe un muzicant, a cărui soţie, în disperare, se aruncă la picioarele lui, rugându-l să-i cruţe. Muzicantul, care era liber, spune: “În genunchi, în faţa Domnului, nu în faţa ticăloşilor”. Sala era scăldată de aplauze. Îngenunchind în faţa lui Dumnezeu, ne înălţăm. Îngenunchind în faţa securităţii, a unor vremelnici ai lumii, ne înjosim.

— De ce nu sunt respectaţi, onoraţi oamenii de cultură? De ce majoritatea dintre ei trăiesc şi sfârşesc în sărăcie?

— Motive sunt multe. Voi fi dur, dar trebuie să spun şi acest lucru. Aş spune că e un fel de modă de a ne plânge. Ţin minte, vorbeam cu o ziaristă despre cetăţenia română. La un moment, îmi spune: “Ce folos că o am, dacă tot în sărăcie trăiesc?”. “Domnişoară, de dumneata depinde să o foloseşti”, i-am răspuns. E ca şi cum i-ai spune lui Dumnezeu: “Ce folos că mi-ai dat viaţă?”, dar ţi-a dat cel mai important lucru, viaţă, de tine depinde, omule, cum te realizezi. Oricât de grele ar fi situaţiile în care nimerim, de noi depind multe.

— Ce demonstrează alegerile din aprilie 2009?

— Ceea ce s-a întâmplat în această primăvară e o mare speranţă. Mă refer la explozia tineretului, dar nu la actele de vandalism. E un moment pe care cel mai bine ar trebui să-l înţeleagă comuniştii. Ei ne-au învăţat în istorie: “Ce bine când ţăranii se răsculau şi dădeau foc la conacele boiereşti”. Dragii mei, acesta-i conacul vostru. Din Parlament aţi făcut un conac boieresc. Nu-i al lor, al acestei generaţii. Conducerea actuală nu le reprezintă interesele. Ei s-au revoltat şi au dat foc aşa cum dădeau ţăranii foc în timpul răscoalelor ţărăneşti. De ce pe aceia îi înţelegeţi şi îi lăudaţi, de ce îi înţelegeţi pe decembrişti, care au ieşit împotriva ţarului, dar pe aceştia nu? Avem o mare speranţă în acest tineret, care a spus: “Nu mai vrem o asemenea realitate, ne înăbuşim”.

— Care au fost consecinţele acestor nemulţumiri?

— Ne dăm seama că, între timp, comuniştii nu au stat degeaba. Ei au creat un aparat represiv monstruos. Miliţia din 1990 era alcătuită din mulţi străini şi puţini moldoveni, iar poliţia de acum doar din moldoveni, şi iată ce au făcut din ei. I-au determinat să se ridice cu bestialitate contra propriului popor. În loc să avem o poliţie care ar fi alături de idealurile noastre, ei lovesc cu ură în fraţii lor. Arma principală care funcţiona în URSS era frica, băgată în oase atât de adânc, încât lumea nu mai îndrăznea să facă nimic. Până la urmă, frica a intrat şi în oasele călăilor, fiindcă şi-au dat seama că frica e o boală care îi macină şi pe ei, pentru că ei înşişi deveneau victime ale propriului sistem. Cred că, dacă s-a dus URSS-ul, cu atât mai mult se va duce această anecdotă păcătoasă, care se cheamă conducerea comunistă a Basarabiei.

— Cum vedeţi evoluţia R. Moldova, în condiţiile în care autorităţile fac eforturi să rupă orice relaţii cu România?

— De când au fost aleşi comuniştii, noi am pornit-o pe calea reîncorporării în aşa-zisa ex-URSS, chiar dacă ea nu există. Astfel, avem o singură perspectivă, dezastruoasă, de a redeveni gubernie rusească, dacă nu ne trezim.

— Mulţi tineri consideră drept o soluţie plecarea din R. Moldova. Ce credeţi despre aceste decizii?

— Avem de a face cu nişte părinţi alcoolizaţi ideologic, care nu se gândesc la copiii copiilor lor, atunci când votează comuniştii. Ce aşteptaţi, dragilor, vă părăsesc copiii! Aceşti copii au spus: “Până aici, ne-am săturat”. Asta îmi aminteşte de o scenă din Brecht, din piesa despre Galileo Galilei. Părinţii îi spun copilului care se duce să-l ajute pe Galileo: “Ia seama, el are instrumente diavoleşti, tu să nu te uiţi, să-ţi faci treaba. Atâta tot”. Într-o seară, Galileo îl invită pe băiat pe acoperiş, unde era instalat un telescop. El a zis: “Nu am voie, părinţii mi-au spus să nu mă uit”. “Uite ce frumuseţe-i în cer, copile, ce are asta cu interdicţia părinţilor?”, i-a spus Galileo. Lumea lui Dumnezeu e atât de frumoasă, că acest copil a rămas fascinat. I s-a deschis altă lume. Aceştia sunt tinerii noştri. Ei au crescut ca nişte pui de găină în coteţul acesta, fără să iasă, dar, ca nişte pui de vultur, care s-au ridicat din coteţ şi au văzut că lumea e mare şi nu are capăt, nu mai pot intra înapoi. Eu nu mă tem, decât dacă vor veni alte seminţii peste noi.

— Ce aţi făcut la 6 mai, când s-au împlinit 19 ani de la Podul de Flori?

— În iureşul evenimentelor şi al grijilor pe care le am, uitasem de această zi. Mi-a amintit Valeriu Saharneanu, de la Vocea Basarabiei, invitându-mă la o emisiune. A fost un eveniment de vârf, până acum, din păcate, neînţeles şi neconştientizat de noi. E ca un vis frumos, de neuitat. Podul de flori a fost spargerea betonului armat al URSS cu nişte buchete de flori. Arătaţi-mi un alt popor în stare de aşa ceva. Aceste manifestări ale noastre, de a trece prin zidurile istoriei cu un buchet de flori în mâini, sunt un miracol. Trebuie să-l studiem şi să vedem ce propunem. O lume fără violenţă, fără grăniceri, fără armate. În fond, ceea ce a realizat UE acum noi am făcut atunci, şi era atât de frumos. Faptul că de la podurile de flori am ajuns la un stat comunist este o palmă, nu doar la adresa noastră, deşi purtăm vina, dar şi la adresa clasei politice din România, şi la adresa Europei, care a admis ca, în centrul său, să reapară această cangrenă comunistă, tratată, de altfel, cu respect de UE. Toate se plătesc, pentru că lumea e făcută aşa: cine a admis o nedreptate, le admite pe toate, cine a admis o discriminare, va admite şi altele.

— Ce reprezintă pentru dvs. titlul Doctor Honoris Causa?

— M-a mirat această propunere a Academiei. Cred că a jucat un rol foarte important o atmosferă care s-a creat în jurul meu personal, ca rezultat al unor aplecări mai atente la ceea ce am făcut şi fac. Iniţial au venit cu propunerea să devin academician, dar nu era posibil pentru că am trecut vârsta. Atunci ce facem? s-au gândit ei, pentru că am pus umărul la crearea Teatrului “Luceafărul”, am promovat valorile noastre naţionale la cel mai înalt nivel, şi au decis să-mi acorde DHC, lucru susţinut de Preşedintele AŞM, Gheorghe Duca. A fost luată decizia, a fost publicată şi a fost stabilită o zi când urmau să-mi fie înmânate aceste însemne şi urma să aibă loc conferinţa ştiinţifică. Din motive neelucidate, conducerea nu a putut asista la eveniment şi a avut loc doar conferinţa, după părerea mea, de o mare valoare. Ceea ce este important în această acţiune este că arta teatrală, în sfârşit, a ajuns în vizorul AŞM. Ea era ca o Cenuşăreasă, era socotită… “este şi arta teatrală”, iar ca rezultat al acestei conferinţe, al comunicărilor care s-au făcut, s-a văzut că acesta este un întreg compartiment al ştiinţei, este una dintre cele mai importante direcţii în cultură. Pentru mine, asta a fost important, că la masa boierilor, cum spun eu, a fost admisă arta teatrală, şi am pus şi eu umărul ca să se întâmple lucrul acesta. Fără violenţă să spargi un zid. Mai dihai decât nemţii.

— Aţi pretins la acest titlu?

— E ceva pe lumea aceasta care nu m-a interesat niciodată, titlurile. Nu întâmplător, primul titlu care mi s-a acordat a fost abia după 30 de ani de activitate, şi el înmânat în cel mai neobişnuit cadru, de ziua lui Eminescu, în 1989, faţă de o mulţime imensă, şi eu am citit un fragment din “Scrisoarea a III-a”, care a electrizat sala. Trec încă 20 de ani de atunci şi mi se dă titlul DHC. N-am nici un ordin de nicăieri, nici o medalie, nici medalia Eminescu, eu, care am pus umărul la crearea Teatrului “Eminescu”, care atâta am citit din Eminescu. Nici această modestă medalie nu o am, pentru că, dacă mă zbăteam, sigur că o aveam, dar nu m-a interesat. Atitudinea mea faţă de titluri este numai pe atât pe cât intră în vizor însăşi arta, domeniul în care lucrez. Prin mine, în cazul de faţă, sunt onoraţi actorii, ceea ce este foarte important. Sunt onoraţi dramaturgii. Asta are importanţă. De aceea, cu plăcere, accept acest titlu.

— Poate fi interpretată acordarea acestui titlu ca o încercare a comuniştilor de a sparge unitatea disidenţilor?

— Nu cred că asta s-a avut în vedere. E absurd, tocmai că am reputaţia de a nu pleca capul niciodată, în faţa nimănui. Este singura mea calitate, talentul este o chestie care se mai poate discuta, dar faptul că pleci sau nu pleci capul se vede. Însuşi faptul că au anulat în ultima clipă partea solemnă este că a intervenit ceva ce nu le convine comuniştilor, faptul că mie mi se dă acest titlu, şi atunci a fost această reacţie foarte ciudată, se îmbolnăvesc pe rând unul după altul. Sunt convins că s-au făcut unele presiuni, dar Duca, academicienii au avut o intenţie foarte frumoasă. M-a mirat faptul că ei, totuşi, la un moment dat, şi-au pus problema: “Bine, domnule, omul acesta a făcut ceva pentru cultura noastră, să-i dăm, da, dar uită-te, bre, e de altă culoare”. Au pornit acţiunea şi la un moment dat şi-au dat seama că-s de altă culoare.

La 70 de ani n-a fost nici un semn la adresa mea, de parcă n-aş fi existat, de parcă nu m-aş fi născut aici. Dintr-o întâmplare, doar Putin m-a felicitat. Pe mine m-au înaintat foştii colegi din Moscova şi a ajuns în faţa lui Putin, şi a fost publicat peste tot. În fond, s-a dovedit că eu sunt, cum se numea filmul acela, “Svoi sredi ciujîh i ciujoi sredi svoih”.
Eu sunt în continuare interzis aici. Din septembrie anul trecut, când am spus la manifestarea închinată lui Druţă că nu se dă pe post o minicapodoperă scrisă de Spiridon Vangheli, “Copiii în cătuşele Siberiei”, pe care am citit-o eu şi a regizat-o admirabil Olga Şvet de la radio. După aceea, în genere, nu mai sunt invitat la Radio Moldova, numai pentru că am îndrăznit să spun că ceva nu se dă pe post.

— Ce planuri artistice de viitor aveţi?

— Am o obligaţie morală. Am acumulat o enormă experienţă necesară şi mă rog la dumnezeu să-mi dea puteri şi har să-i dau formă acestei experienţe, pentru că a scrie este o profesie. Atunci când te apleci asupra hârtiei, apare o altă logică, acolo lucrurile se leagă altfel între ele, dacă vrei să fie un lucru serios. Am încercat să mă autodefinesc şi sunt, în fond, un poet rătăcit printre artişti.

— Cum credeţi, unde se află Lupoaica şi de ce e nevoie de atât de mult timp pentru renovarea ei?

— Pentru că le scoate ochii, le amintim că noi nu suntem slavi. De ce au apărut cuvintele lui Eminescu pe soclu? Eu le-am găsit şi am spus că nimic mai potrivit nu-i care să explice de ce aducem Lupoaica aici: “De la Roma venim, simbolul păcii, din Dacia traiană”, şi ceea ce-a spus Eminescu e literă de Biblie. Asta este geneza, provenienţa noastră şi tocmai asta nu le convine, pentru că ei văd în noi numai o gubernie rusească, iar gubernia nu poate proveni de la — oma. Ei nu sunt exponenţii băştinaşilor, ci ai ocupanţilor.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana Eţco

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Stefanita

    Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie

    De Mihai Eminescu

    Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie
    Tara mea de glorii,tara mea de dor ?
    Bratele nervoase,arma cu tarie,
    La trecutu-ti mare,mare viitor !
    Fiarba vinu-n cupe,spumege pocalul,
    Daca fii-ti mandri asta le nutresc;
    Caci ramane stanca,desi moare valul,
    Dulce Romanie,asta ti-o doresc.

    Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie,
    Tanara mireasa,mama cu amor ?
    Fii tai traiasca numai in fratie
    Ca a noptii stele,ca a zilei zori,
    Viata in vecie,glorii,bucurie,
    Arme cu tarie,suflet romanesc,
    Vis de vitejie,fala si mandrie,
    Dulce Romanie,asta ti-o doresc !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *