Principală  —  Interviuri   —   Şi răbdarea poporului are termen…

Şi răbdarea poporului are termen de prescripţie

Interviu cu Daniela Nemerenco

Daniela a absolvit recent Universitatea „Harvard” din SUA cu „Magna cum Laudae”, după ce făcuse şi ultimii ani de liceu în SUA. Teza ei de licenţă se numeşte „Politica de tranziţie: irosire de voturi?” şi analizează ce s-a întâmplat cu voturile oamenilor pentru partidele care nu au intrat în Parlament în perioada 1990—2007, atât în R.Moldova, cât şi în România şi Estonia.

— Cum au fost studiile la Harvard? Ai putea compara sistemul de învăţământ universitar din R. Moldova cu cel din SUA?

— Pentru un elev din R. Moldova, sistemul universitar din SUA este fascinant deoarece oferă posibilităţi egale de educaţie oricărui copil, făcând abstracţie de originea socio-economică a acestuia. Deşi educaţia în şcoli şi licee lasă de dorit în SUA comparativ cu alte ţări, ei ajung şi întrec restul lumii la nivel universitar. Nu numai că au cele mai bune universităţi din lume, ca Harvard, Yale, Princeton şi Stanford, ci continuă să ajute studenţii din întreaga lume. Toate universităţile de top îşi măresc programele de ajutor financiar în fiecare an. Harvard are cel mai mare fond educaţional din lume, care a ajuns la $34 miliarde în 2008. Bugetul anual de operaţii al universităţii este de doar $3.5 miliarde. Fondată în 1636, Universitatea Harvard, dar şi multe alte universităţi americane au aflat formula bunăstării unei instituţii academice: fii bun cu ucenicii, iar aceştia îţi vor întoarce înzecit.

Sistemul de universităţi private din SUA oferă o combinaţie foarte interesantă a formulelor capitaliste şi socialiste, care în alte domenii nu sunt la fel de prietenoase. Faţă de aplicanţii şi candidaţii la admitere, universitatea rămâne rece ca un investitor capitalist. În 2008, Universitatea a refuzat 98% din aplicaţii, acceptând doar 1948 de studenţi din cei peste 27.000 care au aplicat. Prin criterii şi testări riguroase, şi cine ştie – poate şi un ingredient secret, comisia de admitere scrutează aplicanţii într-un proces care este perfectat în fiecare an. Dar faţă de cei care devin studenţi la universitate, atitudinea devine total socialistă: ajutor financiar, posibilitatea de a lucra, de a activa în organizaţii diverse, ajutor academic; până şi bilete la concerte sau cocteiluri gratuite la serate. Prin această îmbinare de capitalism aspru de concurenţă, socialism şi, în primul rând, de meritocraţie, Harvardul înrolează în rândurile sale în fiecare an viitoarele talente din sport, politică, finanţe şi arte. Eu am avut şansa să fiu colegă de cameră cu una din violonistele cele mai promiţătoare ale scenei muzicale de la Universitate şi din SUA, care m-a influenţat foarte mult prin felul de a privi lumea.

Mă consider foarte norocoasă că am fost studentă la unul din cele mai bune licee din R. Moldova, Liceul „Prometeu”, precum şi la una din universităţile de top din SUA. Doar acum înţeleg şi apreciez motivele, în acea vreme obscură, pentru care profesoara de română insista să învăţam câte o poezie de Eminescu în fiecare săptămână, profesoara de geografie – să învăţam ţările şi capitalele continentului african şi resursele naturale din Asia, seara fiind obosită rău de tot cu teoriile filosofice ale lui Sofocle şi Socrate – şi toate acestea întâmplându-se în clasa a cincea. Profesorii din liceu au pregătit întreaga mea promoţie pentru a putea face faţă competiţiei academice internaţionale şi pentru ca uşile instituţiilor academice să ne fie deschise. Mulţi din colegii mei îşi fac studiile în străinătate, la universităţile cele mai bune din SUA, Franţa, Italia, Germania, Austria şi România. Totodată, foarte mulţi dintre ei au absolvit şi universităţile din Moldova. Ţinem o legătură strânsă în continuare, ne întâlnim cu orice posibilitate şi e bine că, având perspective şi experienţe de viaţă foarte diferite, dorim să le împărtăşim.

— O studentă care absolveşte Harvard-ul cu Magna cum Laudae a avut timp şi pentru distracţii? Cum se distrează tinerii din această Universitate?

— În timpul studenţiei am avut timp pentru studii, distracţii şi pentru muncă. Pe tot parcursul celor patru ani de studii, am lucrat câte 20 de ore pe săptămână – numărul maxim permis studenţilor în SUA. Una din activităţile mele preferate erau evenimentele săptămânale de la Institutul de Politică, unde am avut ocazia să întâlnesc şi să ascult preşedinţi şi prim-miniştri de ţări, şi înalţi demnitari din guvernul SUA. Mi-a făcut o plăcere deosibită să îl audiez pe Mihail Gorbaciov şi să urmăresc emoţiile bătrânilor emigranţi din fosta Uniune, prezenţi în sală, care îl întrebau cu atâta nostalgie despre trecutul lor comun, aşa cum l-au trăit ei. Totodată, am fost reporter al renumitului ziar al universităţii – „The Harvard Crimson”, fondat încă în 1873, pentru care au scris, fiind studenţi, şi Fr. Roosevelt, John Kennedy, Nicholas Christoff, Donald Graham şi alţii.

În vacanţele de vară, am ţinut să rămân ocupată: prima vară am fost studentă la şcoala de vară de la universitatea Cambridge din Marea Britanie; a doua vară am fost studentă la un program internaţional de business la Universitatea Leghai, SUA, sponsorizat de Lee Iacocca, marele mogul al corporaţiei Chrysler, la care au participat 90 de tineri din peste 40 de ţări; iar a treia şi ultima vară studenţească, am lucrat la un fond de investiţii din New York – unde m-am si întors să lucrez după absolvire. Mi-a plăcut foarte mult munca de zi cu zi şi compania însăşi, şi mi-a fost relativ simplu în ultimul an de studii să iau decizia de a accepta propunerea de a mă întoarce. Astfel m-am bucurat de o vacanţă de o lună în Europa, vara aceasta, înainte de a mă stabili la New York, unde am început cariera profesională.

— Cum vede o tânără din R. Moldova sistemul electoral din SUA?

— După cum au arătat şi rezultatele ultimelor alegeri, SUA are un sistem electoral în care jocurile au loc după reguli bine definite. În opinia mea, testul cel mai greu la care este supus un candidat prezidenţial este cel de a face pe plac tuturor concetăţenilor săi. Acest lucru, de obicei, înseamnă reconcilierea oportunităţilor polar opuse. Cum poţi să le faci pe plac fermierilor de cereale din statele agricole, care cer subsidii de la guvern, şi, totodată, să le promiţi oamenilor de rând că vor găsi produse ieftine în magazine, iar acestea se întâmplă să fie cele aduse de peste hotare? Cum poţi să le promiţi şomerilor locuri noi de muncă şi, concomitent, să asiguri directorii de corporaţii că vor avea libertatea de a angaja cadre de muncă de peste hotare? Doar un politician talentat poate convinge audienţa despre faptul, că orice iniţiativă a sa este în avantajul tuturor – şi toate astea – fără să mintă! Barack Obama tocmai menţionează în cartea sa „The Audacity of Hope” că rolul Guvernului este să consolideze o ţară dezbinată de microinterese pentru realizarea unui singur scop – bunăstarea şi progresul întregii naţiuni.

Cred că o diferenţă majoră între R. Moldova şi SUA este cea a sistemelor politice. La noi, sistemul politic nu stimulează colaborarea politicienilor în cadrul Parlamentului. Pe lângă acest partid majoritar, ceilalţi politicieni nu au reuşit încă să se consolideze în câteva tabere de opoziţie, fiind extra-polarizaţi, respectând cunoscuta regulă din senatul roman: „Divide et impera”. Atâta timp cât elitele politice nu se pot consolida, electoratul nu are nicio şansă de a le ajuta, prin alegeri, să reuşească acest lucru.

Analiza actelor istorice ne demonstrează că un popor poate vota cât vrea, dar dacă partidul/politicienii nu au un centru consolidat în interior, sistemul politic suferă. Politicienii din R. Moldova trebuie să edifice un sistem politic sănătos şi stabil practic pe un loc gol. Pe de altă parte, orice răbdare are un termen de prescripţie. În R. Moldova, răbdarea durează 18 ani şi dacă va mai fi solicitată, s-ar putea să aibă termenul expirat.

— Cât de uşor a fost să te documentezi despre voturile pierdute? De fapt, ce a ratat R. Moldova, pierzând voturi, de la campanie la campanie?

— Titlul tezei mele a fost „Politica de tranziţie: irosire de voturi?”. Este un studiu comparativ al sistemelor electorale din trei state post-comuniste: R. Moldova, Estonia şi România. În particular, am cercetat fenomenul voturilor pierdute. Voturile sunt pierdute atunci când alegătorul votează pentru un partid care nu trece pragul electoral. Am studiat numărul şi istoria partidelor politice de la apariţia sistemului pluralist de partide, în anii ’90, până în prezent. Am analizat şi sistemul electoral, numărul de circumscripţii, camerele legislative, rezultatele alegerilor, blocurile electorale, candidaţii independenţi, legile privind constituirea şi unirea partidelor. Scopul lucrării a fost de a determina o legătură cauzală între una din variabilele enumerate mai sus şi numărul de voturi pierdute într-un scrutin. Cazurile studiate în cele trei state au reprezentat 4-5 scrutine parlamentare.

Această temă a tezei de licenţă mi-a venit foarte simplu. Tocmai citisem un articol de presă din care am aflat un adevăr şocant – în R. Moldova şi în alte ţări post-sovietice, în unele scrutine electorale de după ’90, aproape jumătate din alegători şi-au aruncat votul în vânt. Ca definiţie, am utilizat „votul pierdut” pentru a desemna votul acelor alegători care s-au prezentat la urne şi au votat pentru partidele care, ulterior, nu au trecut pragul electoral şi, astfel, nu au intrat în Parlament. Cifrele spun toată povestea: Georgia, 1995 – 61% de voturi pierdute; Rusia, 1995 – 49%. Pentru a pune aceste cifre într-o perspectivă, este suficient de a compara spaţiul post-sovietic cu restul lumii. Media voturilor pierdute în statele Europei de Vest în anii ’90 a fost de doar 3%. De obicei, procentul de voturi ratate se reduce odată cu avansarea experienţelor democratice. Unul din motivele normalizării rezultatelor electorale este consolidarea sistemului de partide, care era inexistent în anii ’90 în aceste ţări. Paradoxal, dar pentru R. Moldova, în loc să se diminueze, acest număr a continuat să crească cu fiecare scrutin parlamentar: de la 18% – în 1994, la 23% – în 1998 şi 28% – în 2001. Doar în 2005, voturile pierdute au scăzut până la 16% – nivelul rămânând foarte înalt, care, sper, va continua să se reducă în alegerile parlamentare din 2009.

Spre deosebire de R. Moldova, în Estonia, dinamica voturilor pierdute a mers într-o direcţie total opusă. De la 14% în electorala din anul 1992, acest indice a scăzut, cu fiecare electorală consecutivă, la 12%, 8%, 4% şi 3% în 2007, astfel ajungând la procentul mediu al ţărilor Europei Occidentale, ţări cu tradiţii politice bine stabilite. Dintre toate statele post-sovietice, Estonia a fost cea mai exemplară în privinţa sistemului electoral. Astăzi Estonia a ajuns să aibă trei partide importante, care intră într-o competiţie dură pentru a câştiga cât mai mulţi alegători. În ultima alegere din 2007, peste 70% din electorat a votat cu unul din cele trei partide principale, un semn al consolidării sistemului de partide politice. Este important de observat ca în acelaşi timp în care voturile pierdute au continuat sa scadă şi numărul de blocuri electorale a scăzut până în 1998, când ele au fost interzise, la fel şi numărul de candidaţi independenţi a continuat să scadă.

În cazul R. Moldova, politicienii s-au organizat într-un partid puternic şi în câteva partide minore, care au fost foarte fluide, schimbându-şi forma de câteva ori în ultimii 18 ani. Cu o proporţie atât de mare a voturilor pierdute, R. Moldova continuă să fie condusă de facto de un singur partid, în timp ce alţi politicieni sunt ocupaţi de crearea şi dezmembrarea fracţiunilor politice. Membrii de partid se împrăştie ca frunzele tomnatice. Mulţi devin parlamentari independenţi, blocurile electorale se dezmembrează imediat după alegeri, coaliţiile electorale nu coincid cu cele parlamentare, politicienii distrug mariaje politice, încing şi descing partide cu o viteză fulgerătoare. Comparativ cu alte ţări europene, Moldovei îi lipseşte conservatismul din Vest, care mai presus de toate pune tradiţia şi istoria, şi cumpăneşte foarte atent orice schimbare. Proliferarea candidaţilor independenţi şi a partiduţelor mici şi efemere duce la dezechilibrarea sistemului politic şi la ineficienţa sa.

— Cine ţi-a fost de ajutor în documentarea pentru teză?

— Sistemele electorale, partidele politice şi politica de tranziţie din statele post-sovietice au fost studiate în profunzime de numeroşi autori. La baza tezei mele de licenţă au stat cărţile din cea mai mare bibliotecă universitară din lume, ridicată în 1916 de către părinţii tânărului absolvent al Universităţii Harvard, Harry Widener, pierdut în naufragiul corabiei „Titanic”.

De asemenea, mi-a fost de ajutor informaţia obţinută de la ADEPT. Arhivele de la IFES F. Clinton White Library mi-au trimis prin poştă până şi buletinele electorale din alegerile din România, care în 1992 constituiau 22 de pagini!, astfel, am putut vedea buletine veridice, în faţa cărora au ponderat milioanele de alegători români. Similar cu povestea Moldovei, o mare parte din romani îşi pierdeau votul pe la pagina 17—19 a buletinului de vot. Totuşi, şi sistemul electoral din România s-a văzut nevoit să-şi schimbe pragul de trecere în legislativ, de la 3% iniţial pentru toţi, la 5% pentru partide, şi de la 8% până la 10% pentru blocurile electorale. A fost interesant să studiez legile financiare cu privire la campaniile electorale, legile de înregistrare şi menţinere a partidelor şi alte criterii folosite pentru a reglementa activităţile politice. În România, unul din motivele unui nivel înalt de voturi pierdute au fost şi partidele etnice (35 de partide etnice au participat în 2000, de la reprezentanţii obişnuiţi până la cei mai neaşteptaţi oaspeţi, ca partidul italienilor şi al germanilor, care reprezintă, desigur, o parte foarte mică din populaţie).

Voturile pierdute în România au rămas la nivelul constant de circa 20% în primele trei alegeri, şi doar în 2004 au scăzut la 12%. Distanţa dintre cele 12—14% din voturi pierdute în România şi în R. Moldova, şi cele 3% în Estonia este încă semnificativă. Iar încrederea alegătorilor în politicieni nu poate creşte când sistemul electoral permite ca o mare parte din alegători să îşi arunce votul în vânt.

— Cum a reacţionat familia ta la această decizie de a pleca foarte devreme şi foarte departe de casă?

— Familia m-a susţinut în toate proiectele pe care mi le-am propus, chiar de pe când am plecat prima dată peste hotare, la 15 ani. Deşi mulţi prieteni de familie nu au înţeles de ce părinţii şi-ar lăsa copiii de 15-16 ani să plece singuri la studii într-o ţară străină, sunt bucuroasă că părinţii au avut încredere în programul de schimb FLEX, care în mare parte a deschis nişte direcţii nebănuite pentru vârsta aceea. Fratele meu mai mare a jucat şi continuă să joace cel mai important rol în deciziile mele academice şi profesionale, căcic şi el a absolvit această Universitate. Din păcate, orice aş face, el e cu patru ani înaintea mea şi cu 7000 km la moment.

Cât despre părinţi, le-am câştigat încrederea mulţi ani în urmă, pentru părinţii mei a fost o decizie grea să-şi lase copiii pe drumuri vinete la aşa o vârstă minoră, dar au făcut-o pentru beneficiul unui viitor mai bun. Sper să nu regrete acel pas care a schimbat multe în familie, dar a şi adus experienţe enorme, care de altfel erau în afara orizonturilor noastre.

Un interviu de A.R.