Principală  —  Interviuri   —   Şi deţinuţii ne scriu că…

Şi deţinuţii ne scriu că au fost atacaţi raider

Interviu cu Viorel Radeţchi,
şeful Procuraturii Anticorupţie

 

— Noul preşedinte al R. Moldova declarase recent că, pentru eradicarea corupţiei din sistemul judecătoresc, va opta pentru majorarea semnificativă a salariilor judecătorilor. Cât de corectă vi se pare această abordare, din moment ce  procurorii sunt şi ei parte din justiţie şi, în mare măsură, de munca lor depinde finalitatea unui dosar?

— Evident că, dacă am majora astăzi salariile doar la o instituţie care se ocupă de justiţie, acest lucru ar fi ineficient. Statul, legislativul ar trebui să abordeze complex această chestiune, dacă vrem să facem o justiţie adevărată. Nu poţi să măreşti salariile judecătorilor, iar pe anchetatori, pe ofiţerii de urmărire penală sau pe procurori să-i laşi cu salariile mizere pe care le avem la ziua de azi. Corupţia de aici şi începe. De la salariile mici, de la atitudinea statului faţă de cei care luptă cu acest flagel. Eu sunt pentru mărirea salariilor şi numai pentru asta, dar nu doar la judecători.

Haideţi să luăm şi altă latură. La noi, judecătorii au imunitate excesivă. Şi nouă, celor care suntem puşi în situaţia să luptăm cu corupţia, ne este practic imposibil să luptăm cu judecătorii, deoarece legislaţia naţională îi protejează într-atâta, încât mie, ca procuror, nu-mi permite să pornesc urmărirea penală, sau să acumulez nişte probe, până nu am permisiunea procurorului general, a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) şi, mai apoi, a preşedintelui ţării. Vă daţi seama care este cercul de persoane care trebuie să cunoască despre un caz de corupere a unui judecător?! Şi nu sunt doar persoanele respective, pentru că, dacă cu procurorul general este simplu, atunci CSM are aparatul consiliului, din care fac parte iarăşi câteva persoane. Şi, odată depus demersul meu, prin care rog să-i fie ridicată imunitatea judecătorului X sau Y, de unde să ştiu că informaţia nu se va vinde? Când e vorba de un caz de estorcare, de un flagrant, procurorul trebuie să acţioneze prompt, nu să aştepte câteva ore sau chiar câteva zile. Uneori, şi o oră de aşteptare poate fi mult, dacă vrei să prinzi persoana cu mâna pe ban. E un specific al investigării acestor crime, de aceea e nevoie de operativitate. Dar noi nu putem face acest lucru până nu avem permisiunile necesare, după care mai trebuie şi să autorizez toate acţiunile, percheziţiile etc., la judecătorul de instrucţie. Vă daţi seama ce cerc închis? Cum să mai ajungem noi vreodată să-l luăm pe judecătroul X în flagrant? Şi vedeţi că, de când s-au adoptat aceste legi (privind imunitatea judecătorilor – n.r.), nu a fost reţinut în flagrant niciun judecător. Dar noi ştim care e situaţia la zi. E destul să ne uităm la numărul de plângeri şi cereri referitoare la coruptibilitatea judecătorilor care vin la Centru (Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei, CCCEC – n.r.) şi la Procuratura Anticorupţie (PA).

Deci, dacă e să ne întoarcem la salariile judecătorilor, sigur că acest lucru trebuie făcut, dar în complex, evident că, reieşind din realităţile statului şi din necesităţile unui judecător, ale unui procuror sau ale unui ofiţer care se ocupă cu investigarea unor astfel de crime.

— Ce salarii au procurorii anticorupţie?

— Eu personal primesc 5000 de lei. Ţi-ar părea că, parcă-parcă, ajunge. Un procuror de rând, subalternii mei, au, în medie, 3500. Dar ce faci cu 3500 de lei?

— Şi cum se descurcă ei?

— Cum să se descurce? Care şi cum. În cazul meu, părinţii lucrează peste hotare. De 14 ani. Le mulţumesc şi mă rog să fie sănătoşi, să mă mai ajute cât de cât cu nepoţii. Exact în aceeaşi situaţie sunt majoritatea procurorilor care au fost angajaţi la noi. Mulţi stau cu chirie prin Chişinău şi depind şi de munca părinţilor de la ţară.

Recent, am primit o delegaţie din România, cu care am lucrat pe câteva cazuri comune. Noi am rămas, puţin spus, miraţi de nivelul la care sunt trataţi magistraţii din România. Salariile sunt adecvate, iar unele produse sunt chiar mai ieftine decât la noi. Şi, dacă m-aş echivala cu şeful DNA-ului din România, care are un salariu de peste 6000 de euro, iar eu am 5000 de lei, vă daţi seama care este nivelul nostru şi care este nivelul lor?

— Care este nivelul de finanţare a Procuraturii Anticorupţie?

— Este exact ca la o procuratură raională. Chiar mai mic decât la procuratura municipală.

— Şi-atunci de unde mai apare motivarea de a lupta cu corupţia?

— Ştiţi, suntem deja parcă prinşi în nişte cleşte. Mai este şi entuziasmul. Eu am lucrat şi în procuratura judeţeană, ulterior în cea municipală, apoi în cea generală şi, mai apoi, aici, prin concurs. Şi sper că, odată ce funcţiile sunt ocupate prin concurs, nu suntem pur şi simplu numiţi de undeva de sus, statul se va uita altfel la noi, va aloca bani pentru lupta cu corupţia în mod direct, şi nu prin diferite programe şi proiecte. Eu cred că, dacă banii pe care i-aţi invocat dvs. în articolele anterioare (Viorel Radeţchi face referire la câteva articole publicate de ZdG în care se menţionează modul în care au fost cheltuiţi banii obţinuţi de unele instituţii de forţă în cadrul diferitor proiecte pentru combaterea şi prevenirea corupţiei – n.r.) ar fi fost investiţi direct în personal, în pregătirea personalului, în tehnică specializată – audio, video etc., atunci rezultatele luptei cu corupţia ar fi fost mult mai mari.

Să vă arăt cu ce tehnică se lucrează la noi? La dvs. încă e performant utilajul (arată cu ochii la reportofon – n.r.). Noi avem camere video încă din alea cu bandă magnetică. Dar rămâne entuziasmul. Poate că şi lipsa unei alternative, ca să-i spunem aşa, pentru că nu toţi ofiţerii pot deveni avocaţi de performanţă. Ca să fii avocat, trebuie să fii abil, trebuie să poţi discuta şi cu bănuitul, şi cu cela, şi cu celălalt. Ştim cine sunt la noi cei mai buni avocaţi şi cu ce se ocupă aceştia în ultima vreme.

— În societate există o prejudecată precum că juriştii buni preferă să devină avocaţi, şi nu procurori. Dvs. ce părere aveţi despre acest lucru?

— În mod normal, aşa ar şi trebui să fie. Doar că nu chiar cei mai buni au devenit sau devin avocaţi. Avocaţi devin cei care, după cum v-am spus, sunt abili.
Cunosc personal cazuri când foşti colegi de-ai mei au încercat, dar au înţeles că nu pot activa pe tărâmul avocaturii. Vine, bunăoară, un coleg şi-mi spune: “Eu nu pot vorbi cu “banditul”. Încep să discut, iar el mă întreabă cât trebuie de dat acolo, acolo…” Dar el, fost procuror, nu poate aşa. El vrea să-l apere în instanţă normal, aşa cum ar trebui să fie.

— Dvs. personal de ce v-aţi făcut procuror?

— Asta mi-am dorit de când am intrat la facultate. Asta mi-a fost menirea, dorinţa – de a face justiţie. Şi, la noi, este lucrul cel mai real: adunăm probele, conducem urmărirea penală, dar, sigur că, de multe ori, ajungem în situaţia în care instanţele iau nişte decizii cu totul deocheate.

— Prestaţia unui procuror în instanţa de judecată depinde în mare măsură şi de organele de anchetă. Cât de bine îşi fac munca angajaţii CCCEC şi MAI?

— Ne străduim să colaborăm la maximum. Şi nu doar să colaborăm, dar şi să conducem. Căci, potrivit legislaţiei, procurorul conduce urmărirea penală.

— Şi e armonioasă colaborarea?

— Este o competitivitate, totuşi. Şi ea trebuie să fie. În instanţa de judecată merge procurorul să susţină acuzarea de stat, şi nu ofiţerul sau lucrătorul operativ. De aceea, de multe ori, lucrătorii operativi sau ofiţerii sunt mai superficiali. Pot să omită ceva, pot să treacă peste ceva. Sau invers. Pot să meargă la reţinerea persoanei fără a avea probele care le-ar da certitudinea că aceasta este vinovată. Şi iată în cazul ăsta începe competitivitatea. Procurorul încă de la bun început, când îşi formulează învinuirea, vrea ca probele să fie acumulate şi ataşate la dosar în mod adecvat.
Ar fi de dorit ca conducerea instituţiilor să se axeze pe criteriul profesionalismului atunci când e vorba de angajarea persoanelor prin concurs. Aşa cum se face în ultimul timp la procuratură. După acest criteriu aş vrea să se facă angajarea în toate instituţiile care vor să facă justiţie sau contribuie la justiţie, sau contribuie la menţinerea ordinii publice sau a ordinii de drept. Şi-atunci cred că vom avea şi succese. Nu vom mai avea acele momente negative de conlucrare, când ofiţerii au o poziţie, procurorii alta, şi se începe ping-pongul ăsta.

— De ce nu avem dosare de corupţie la nivel înalt? Pentru că nu există sau pentru că legea e rea, sau pentru că nu există tehnică necesară, sau e criză de personal calificat, sau…

— Sunt, în primul rând, şi criterii obiective. După cum am mai spus, tehnica specială, imunitatea excesivă a unor funcţionari de rang înalt. Noi n-am vorbit de deputaţi. Şi ei au imunitate excesivă, ca şi judecătorii. Şi iată, pornind de la factorii aceştia obiectivi, care nu-ţi permit acumularea probelor, nici nu putem vorbi de iniţierea unui dosar penal. În al doilea rând – profesionalismul, după cum am mai spus. Şi, nu în ultimul rând, aş vrea să menţionez influenţa politicului. Iată, când vor fi depolitizate complet toate structurile de forţă, atunci cred că şi rezultatele vor fi altele.

Cu toate acestea, se lucrează. Avem dosare în care sunt implicate şi persoane de rang înalt, dar încă nu avem destule probe ca să ieşim şi să înaintăm învinuirea şi să trimitem dosarul în instanţă. Avem dosare ce vizează persoane din fosta guvernare, dar şi din actuala. Şi în prezent mai avem cauze penale pe fostul preşedinte al ţării, şi, cine mai sunt pe acolo… fel de fel de miniştri. Acum, cu mare greu, am obţinut să anulăm prin Curtea Supremă de Justiţie o încheiere pripită a unui judecător de la Buiucani prin care Anatol Păpuşoi (fostul director al Agenţiei “Moldsilva” – n.r.) a fost scos de sub bănuială.

— Cum vedeţi dvs. depolitizarea structurilor de forţă?

— Depolitizarea o văd, în primul rând, prin numirea conducătorilor din interior. Pe principiul competitivităţii şi alegerii din partea unor structuri de autoadministrare. Cum este CSM, care îşi deleagă preşedintele. Exact aşa se deleagă preşedintele Consiliului Superior al Procurorilor. Şi n-ar fi rău ca tot aşa să fie ales şi propus parlamentului procurorul general. Exact aşa să fie numit şi directorul Centrului. Şi ministrul de Interne, de ce nu? Iată ăsta ar fi un pas real pentru a depolitiza structurile de forţă. Să nu fie numită o persoană de undeva de sus, din sânul unui partid sau altul, ci să fie promovată din interior, de colectiv.

— În ultimul timp a fost auzită destul de des formula “atac raider”. De ce acum? Anterior nu era posibil?

— Aţi sesizat foarte corect acest moment. A ajuns la modă, cum am mai spus-o în mai multe rânduri, cuvântul ăsta, “raider”. Dar atacuri de acest gen au existat întotdeauna, şi e vorba de escrocherii, în mare parte, şi nu de “raider”. Pentru că, dacă luăm legislaţia R. Moldova, ea nu prevede o astfel de noţiune. De aceea o luăm şi noi de pe Internet, din bibliotecile internaţionale. Şi acolo este vorba de preluarea activelor, inclusiv în mod forţat. Dar la noi e vorba de documente, de acţiuni civile. E vorba mai mult de nişte escroci cu guleraşe albe. Eu aşa le-aş spune.

Probabil, cineva îşi face PR politic pe seama acestui lucru. Probabil, cineva este interesat să arate că anume în perioada guvernării Alianţei pentru Integrare Europeană au apărut “atacurile raider”, ceea ce nu e corect. “Atacuri raider” au fost şi în perioada lui Snegur, şi în perioada lui Lucinschi, şi în perioada lui Voronin, în special, şi mai sunt şi acum.

— Declaraserăţi că fiecare a treia petiţie parvenită în 2011 la PA era despre “atacuri raider”. La ce anume se refereau acestea?

— După publicitatea din presa scrisă şi de la televiziune a “atacurilor raider”, ne scriu chiar şi deţinuţii din puşcărie despre faptul că au fost atacaţi raider prin diferite scheme. Este şi de râs, şi de plâns. Oamenii au preluat o noţiune nouă, pe care o interpretează ironat. Oameni buni, haideţi să nu transformăm orice litigiu din instanţă în “atac raider”. Ironic, am mai spus-o: o să vină degrabă mătuşa Ileana din staul X şi o să pretindă că i-au fost furate trei găini prin metoda raider. Ajungem la absurd.

— Cam câte scrisori, petiţii, sesizări privind eventuale cazuri de corupţie primiţi din partea cetăţenilor?

— Anual, sunt mii de scrisori. Peste 2—3 mii de adresări.

— Şi care e nivelul de cunoaştere al fenomenului corupţiei de către cetăţeni, dacă e să-i judecăm pe baza scrisorilor respective?

— Din păcate, aşa e mentalitatea cetăţenilor noştri, care interpretează eronat acest fenomen. Cetăţeanul n-o să considere niciodată că a comis o infracţiune atunci când dă cuiva şpagă, provocând el însuşi acest lucru pentru a-şi rezolva problema. Şi doar atunci când nu vrea un funcţionar sau altul, el vine şi ne sesizează precum că respectivul a cerut mai mult. Dar, în mare parte, la nivel de cetăţeni, darea de mită este tolerată. Haideţi să luăm procentul persoanelor care dau mită poliţiştilor rutieri. Cine nu a dat mită?

Dar noi trebuie să conştientizăm gravitatea fenomenului. Pentru că azi dăm 5 lei, mâine 10, apoi 100 şi tot aşa. Oamenii mai degrabă îşi rezolvă problemele dând şpagă, decât să vină şi să scrie o cerere, să umble pe drumuri, să meargă în instanţă. La noi corupţia este un lucru normal. La corupţia mică mă refer – corupţie la medic, corupţie la profesor, corupţie la poliţistul de sector. Şi asta e o corupţie pe care statul ar putea-o controla prin salarii, prin informarea populaţiei, iar aceste structuri de forţă de elită, precum este Centrul, ar trebui să se concentreze pe combaterea corupţiei la nivel înalt. E vorba de tendere, de cheltuirea banilor publici. Iată acolo sunt cele mai grave probleme, după părerea mea, şi nu la nivel de medic sau profesor.

— Prin diverse topuri, inclusiv internaţionale, privind nivelul corupţiei, R. Moldova încă mai ocupă locuri “de frunte”. Cât va mai dura această situaţie?

— Nu vreau să fim chiar atât de categorici. Haideţi să luăm ţările CSI. La noi este cel mai mic nivel de coruptibilitate, după Georgia. Dar reforma Georgiei este evidentă. Ce salarii sunt acolo? Ce persoane au fost acolo alese? Persoane tinere, pregătite etc.

Este regretabil acest fapt, însă doar cu PA şi Centrul Anticorupţie, nu vom putea stârpi corupţia. Aceasta este o problemă socială. Statul ar trebui să facă programe, paşi concreţi, în primul rând, pentru ridicarea nivelului de conştiinţă al populaţiei. În al doilea rând, salariile şi asigurarea materială. Atâta timp cât cetăţenii vor umbla cu stomacul gol, nu o să avem un nivel de corupţie controlat. Corupţie există în toate ţările, la nivel controlat sau necontrolat. Deocamdată, noi n-am ajuns încă la nivelul controlat. Noi tindem spre acest nivel, însă, cu paşii care se fac azi, n-o să-l atingem. Şi trebuie să fim conştienţi de acest fapt. Că, doar cu bâta, n-o să rezolvăm problema. Da, îi prindem, îi condamnăm. Şi care-i efectul? Avem deja persoane care au călcat pragul procuraturii repetat.

— Sunteţi unul dintre membrii Grupului de monitorizare a Strategiei Naţionale Anticorupţie 2011-2015. În afară de discutarea rapoartelor diferitor instituţii, responsabile de realizarea Planului, ce altceva mai întreprinde grupul?

— Dacă într-o instituţie există anumite probleme, se pun nişte sarcini, se stabileşte un plan de acţiuni. Ulterior, se discută ce s-a reuşit, dacă este un progres sau nu. Dacă nu, propunem altceva: modificarea legislaţiei, reducerea de personal, crearea comisiiilor de calificare. Sunt diferite măsuri pentru a influenţa o instituţie sau alta, astfel încât s-o aduci cât de cât într-o albie.

— Şi aţi observat vreo evoluţie?

— Evoluţie pozitivă palpabilă nu am observat. Dar tendinţe sunt, dorinţă este. Sperăm că, cu actuala conducere, în urma unei stabilităţi politice în ţară, vor fi întreprinşi şi paşi reali pentru redresarea situaţiei. E nevoie şi de voinţă politică.

— Doriţi să mai menţionaţi ceva?

— Nu vreau să mă plâng, că n-are rost, dar uitaţi-vă la cele două boxe de hârtie (arată la o cutie practic goală de hartii A4 – n.r.) pe care le am lunar ca să le repartizez la lucrători. Când vom ajunge să nu avem aceste probleme… Nu am un fax, nu am un xerox. E un singur aparat de xeroxat, în coridor, pentru toată procuratura. Paradoxal, dar chiar de la cancelarie au venit astăzi să mă anunţe că s-a terminat aţa şi nu mai au cu ce coase dosarele. E ridicol, dar e o problemă zinică. De benzină şi maşină nici nu discut, e mizerabil. Acesta este bugetul. Din ceea ce ni se dă, încercăm să facem justiţie.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Nicolae CUŞCHEVICI