Principală  —  Interviuri   —   Se vede că Dumnezeu i-a…

Se vede că Dumnezeu i-a dat voie necuratului să bage în ei tot păcatul

A fost pribeag, a suferit, a tăcut, a luptat pentru o bucată de pâine… Nu a uitat de Dumnezeu, deşi viaţa sa de călugăr într-o mănăstire a Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove, cum îşi zice structura bisericească subordonată Moscovei, a fost un coşmar. Nu regretă, deoarece întotdeauna a crezut că Dumnezeu are grijă de cei care-L aleg în viaţă. Acum e şomer. Caută o soluţie de supravieţuire. Cu câteva zile în urmă, la îndemnul bunului său prieten, pictor de biserici, Arcadie Tinuţă, a decis să spargă tăcerea. În cheamă Victor Grate. Este maestru al sportului la lupte libere. La vârsta de 23 de ani s-a retras la mănăstire. La 25 de ani, a fost călugărit cu numele monahal Vlasie. La acea mănăstire a descoperit viaţa duplicitară a mai marilor locaşurilor monahale. Astăzi, Victor Grate, pe atunci fratele Vlasie, spune că mai are coşmaruri de la cele văzute şi trăite la mănăstire. Toate se întâmplau cu consimţământul tacit al ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove.

282-grate2ZdG: — Cum aţi ajuns, fiind sportiv de performanţă, să vă retrageţi la mănăstire?

Victor Grate: — Fratele meu, Ion, care e cu un an mai mic decât mine, ajunsese, în urma unui tragic accident, la reanimare. Medicii de la Spitalul Republican nu-i dădeau zile, pentru că era lovit foarte tare. Când mă gândeam că poate pleca, lăsând după sine un copil mic, pe care îl avea atunci, am început să mă rog cu toată puterea: Doamne, scapă-L pe fratele meu, are copil mic, trebuie să trăiască, măcar pentru acest copil. Atunci I-am făcut Domnului o făgăduinţă. I-am spus că, dacă fratele meu, Ion, rămâne în viaţă, eu îmi voi dărui viaţa Bisericii, retrăgându-mă la mănăstire. În câteva zile după acele rugăciuni şi făgăduinţe, fratele meu şi-a revenit, iar eu, în scurt timp, am plecat la mănăstire.

ZdG: — I-aţi spus fratelui despre această decizie? Ce a zis el?

V.G.: — I-am spus că plec la mănăstire şi el a acceptat. Am decis să mă retrag la o Mănăstire cu Hramul Sfânta Treime din Călăraşi.

ZdG: — De ce acolo?

V.G.: — Eram pe atunci student la Institutul Sportiv. De la nişte antrenamente, mă durea un umăr. Mergeam duminica la biserică. Nişte cunoscuţi de-ai mei mi-au vorbit despre acea mănăstire. Era anul 1994, decembrie, pe atunci acea mănăstire se redeschidea. Am cunoscut oameni care plecau în pelerinaj încolo. După pelerinaj, am hotărât să rămân. Din primele zile am făcut cunoştinţă cu toată lumea. Părintele Vasile era singurul călugăr acolo. Ceilalţi eram ascultători.

ZdG: — Cum au fost primele zile de ascultare la Mănăstire?

V.G.: — Viaţa era foarte interesantă. Am decis să mă izolez de lumea din mănăstire, ca rugăciunea mea să fie liberă şi puternică. Trăiam într-o cameră mică, sub blocul călugărilor. Într-un an, devenisem conducător de strană… Eram singurul dascăl acolo… De era cald sau frig, zilnic, de la 6 la 12, iar seara de la 16 la 21 eram în slujbe. După un an de ascultare, în 1995,  luna februarie, m-am călugărit, primind numele monahal Vlasie. Tot ritualul călugăriei e unul deosebit, o taină strictă…

282-tinuta2ZdG: — Dle Arcadie Tinuţă, dar cum era părintele Vlasie, când l-aţi cunoscut?

A.T.: — Se deosebea de toţi fraţii de la mănăstire. Era retras. Foarte serios, la cei 25 de ani ai săi. Mult timp se afla în chilie, în rugăciuni. Asta m-a impresionat cel mai mult. Avea un mod de viaţă înţelept. Nu se îmbăta niciodată…

ZdG: — Ce aveţi în vedere? La ce fel de beţii vă referiţi?

A.T.: — La beţii, în sensul adevărat al cuvântului. Munceam la acea mănăstire. Pictam, ciopleam, sculptam… Îmi amintesc de un caz tragic. Părintele Agafanghel, un bătrân de 86 de ani, deosebit de evlavios… Venise într-o seară, la trapeză, să ia o bucată de pâine. Călugării se îmbătaseră şi se numeau unii pe alţii beţivani. Unul, nervos, a încercat să-l lovească peste masă pe altul cu o cană metalică în cap, dar l-a lovit pe părintele Agafanghel, care nu participa la acea ceartă. A fost traumatizat, dar a scăpat ca prin minune cu viaţă. Atunci stareţul le-a vorbit fraţilor despre ispite. Fratele Agafanghel, aşa cum era evlavios, i-a iertat. În aceeaşi vară, cât am muncit acolo, am văzut lucruri anormale pentru o mănăstire. Veneau diferite persoane, poliţişti, oameni de afaceri, avocaţi, judecători, procurori, toţi erau prietenii stareţului. Se aşezau la masă şi făceau chefuri mari, cu mâncare aleasă, cu băutură. Părintele stareţ avea multe relaţii. El spunea că nu se teme de nimeni şi că ar avea dezlegare să facă tot ce vrea. Într-o noapte, o parte dintre cei aflaţi acolo se odihneau. Am văzut nişte dansuri groaznice. Era înspăimântător. Se apucau de locurile intime, în mijlocul mănăstirii.

V.G.: — Nu vroiam să cred celor povestite de fraţi. Preferam să mă izolez în chilie şi să mă rog. În timp, însă, m-am convins eu însumi. Stareţul mănăstirii manifesta deseori un comportament străin bisericii. Odată, după slujbă, stareţul ne-a chemat în pridvor. Mi-a lipit o palmă. Eu i-am spus: mulţumesc, părinte… Îl respectam şi m-am gândit că acolo unde loveşte părintele Domnul sfinţeşte.

A.T.: — Părintele Vlasie era printre puţinii călugări dăruiţi. Încercam să-i vorbesc despre cele văzute de mine, dar nu avea rost. De mai multe ori, de obicei fiind în stare de ebrietate, l-am surprins pe stareţ  îmbrăţişându-se cu unii călugări. Îmi amintesc acum şi de un alt caz ieşit din comun. Eu munceam acolo fără vreo plată, mai mult urmând credinţa decât interesul financiar. Într-o zi, făceam o lucrare pe care nu o puteam lăsa pentru mai târziu. Nu luasem o fărămitură în gură toată ziua. Eu nu prea cunoşteam regulile vieţii monahale. Într-o pauză, era deja seară, m-am aşezat la masă. Pe neprins de veste, a venit economul Veniamin şi a sărit la bătaie la mine, spunându-mi că nu am voie să mănânc până nu vor bate clopotele. Era foarte agresiv… Am fost nevoit să-l ţin de mâini, ca el să se liniştească… După ceartă, au venit toţi monahii, să mă convingă să nu mă supăr. Îmi ziceau: nu te sminti, în biserică sunt ispite… Se străduiau să ma convingă că viaţa în mănăstire e cu multe încercări. Stareţul a căutat să se apropie de mine. I-am spus că se comportă anormal.

ZdG: — Ce fel de cărţi erau citite la mănăstire?

A.T.: — Cât am muncit acolo, nu am văzut nicio carte despre vieţile sfinţilor. Singura carte pe care am văzut-o era „Sfârşitul omului”, pe care o avea părintele Agafanghel.

ZdG: — Cum era viaţa la mănăstire?

V.G.: — La mănăstire, te folosesc cât eşti sănătos şi poţi munci, dacă nu, te alungă acasă, la părinţi. Timpul trece, iar eu nu pot uita orgiile pe care stareţul le organiza deseori la mănăstire. Asta se întâmpla în timp ce mulţi oameni veneau la el, vorbeau de bine. Într-un timp, citea slujbele Sfântului Vasile, dar practica şi exorcismul. Acolo erau şi câteva femei care pretindeau a fi îndrăcite. Prin înţelegere cu ele, părintele Vasile organiza adevărate spectacole de exorcism. Cele două femei îi făceau faimă printre creştini. Spuneau că el, prin sfinţenia sa, le tulbură diavolul din ele şi mai ziceau că el e Vasile cel Mare… Femeile le povesteau credincioşilor despre minunile pe care le face părintele, iar aceştia aduceau bani, produse alimentare, alte bunuri.

A.T.: — Frigiderul stareţului, că el avea frigider separat, era ticsit cu de toate. Era plin cu cârnaţi, peşte delicios, coniac, alte mâncăruri şi băuturi foarte bune.

V.G.: — Eram vreo 30 de călugări şi ascultători. Era multă sminteală… Toată ziua munceam din greu. Depozitul mănăstirii era plin cu de toate. Era mult orez, zahăr, ulei. Mănăstirea primea multe ajutoare. Obştea monahală era împărţită în două: cei care erau cu stareţul şi ceilalţi. Ultimii mâncau toată ziua borş fără cartofi.

A.T.: — Când s-au deschis în acest fel lucrurile, am fost şocat, am terminat toate lucrările pe care le începusem acolo şi am plecat.

ZdG: — Ce a urmat în viaţa monahală a părintelui Vlasie?

V.G.: — Am rămas la mănăstire, respectând promisiunea făcută Domnului atunci când fratele meu era pe patul de suferinţă. Mă gândeam că, într-adevăr, ispitele sunt la mijlocul acelor lucruri necuviincioase, pe care le vedeam la mănăstire. Părintele stareţ tot timpul căuta posibilităţi de a acumula cât mai mulţi bani. Îmi amintesc cu groază despre transferul unui grup de copii de la un orfelinat la mănăstire. Prin 1998, după ce i-a adus, a început a trimite zeci de scrisori, în Moldova şi peste hotare, cerând ajutoare pentru acei copii. Ajutoarele veneau în cantităţi mari, haine şi produse alimentare, dar copiii rămâneau flămânzi şi dezbrăcaţi. Cunosc din interior aceste lucruri pentru că, după decesul cumnatului meu, în 1997, l-am adus la mănăstire pe nepotul meu, Denis, care avea pe atunci 7 ani. Nepotul îmi spunea că e flămând, desculţ, pe când depozitele erau pline cu haine şi produse alimentare. Pe Denis l-au trimis la rănit bălegar. El îmi povestea cum părintele Vasile cheamă copiii la el, îi dezbracă şi face dezmăţ… Cu Denis nu a încercat, pentru că se temea de mine, ştiind că sunt sportiv…

ZdG: — Dar cum reacţionează Mitropolia la astfel de cazuri?

V.G.: — Am scris de mai multe ori, am fost şi la Mitropolitul Vladimir, cerând să ne schimbe stareţul… Întotdeauna ne zicea să nu vorbim, să nu complicăm lucrurile, iar situaţia rămânea neschimbată, noi fiind învinuiţi de neascultare, că îi sărim în cap părintelui. Mitropolitul ne zicea: „Nu trebuie să-l judecaţi, asupra lui e Duhul Sfânt”.

ZdG: — Dar cum era mitropolitul?

V.G.: — Era supărat, agresiv, cât e de mare, a bătut cu pumnul în masă. Mi-a zis scurt: să pleci şi să asculţi. De fapt, stareţii sunt numiţi de mitropoliţi şi tot mitropoliţii îi pot schimba. Atunci m-am adresat stareţului, am cerut să aflu de ce-şi bate joc de copii.

ZdG: — Şi ce v-a spus?

V.G.: — A strigat la mine: „Afurisitule!”. L-am rugat să fie mai atent la cuvinte, iar el a sărit la bătaie. Ca să-l opresc, m-am apărat. El a chemat poliţia de la Comisariatul din Călăraşi.

ZdG: — Ce a făcut poliţia atunci?

V.G.: — Eu m-am ascuns, deoarece mă temeam de poliţie. Ştiam deja ce pot face poliţiştii la rugămintea stareţului, care era prieten cu comisarul. Pe atunci, la mănăstire era un ascultător, Manole. Ei ziceau că are un handicap, pentru că Manole le spunea în faţă tot ce gândea, tot adevărul. Din această cauză, îşi băteau joc de el, de obicei nu îl primeau la masă cu toţi ceilalţi. Odată, l-au arătat poliţiştilor, iar aceştia l-au dus în pădure şi l-au distrus. De frică să nu păţesc ca şi Manole, eu m-am ascuns… Apoi am fugit la Mănăstirea de la Nişcani, ca să treacă din timp, după care am plecat la Speia, Grigoriopol, la părintele Leonid. Am stat vreo lună acolo. Între timp, părintele Feodosie a cerut să fie numit în locul părintelui Vasile… Mitropolitul a hotărât să accepte această schimbare de stareţi. Dar, să nu uit. Până a pleca la altă mănăstire, stareţul a cărat, cu câteva fure, toate bunurile şi le-a împărţit prin magazilne, ca să scoată bani…

ZdG: — Cum aţi aflat despre toate acestea?

V.G.: — După plecarea stareţului, am trecut pe la mănăstire. Fraţii se plângeau că acela a vândut totul. Golise mănăstirea. Lăsase trei oi, doi cai, câteva găini. Restul vânduse…

ZdG: — Ce s-a întâmplat cu orfanii de la mănăstire după plecarea stareţului?

V.G.: — M-am adresat la Direcţia Protecţia Copilului din Călăraşi. Le-am explicat ce s-a întâmplat, după care au venit şi i-au luat înapoi la orfelinat.

ZdG: — Cum a fost primit părintele Feodosie?

V.G.: — A intrat  în mănăstire cu poliţişti, încercând să ne convingă să-l acceptăm. Le-am spus: eu am lăsat totul, am venit aici să mă dedau Domnului, fiind chemat de Domnul. Au plecat, după care au venit cu alţi doi poliţişti, de la Călăraşi, i-am contrazis… Ei m-au avertizat că mă vor lua la mitropolit. M-au ameninţat că voi ajunge sub blestemul preoţilor, după care poliţiştii m-au dus la mitropolit. Poliţia reacţionează repede, pentru că are legături cu stareţii… Mitropolitul Vladimir a spus: „Vi l-am trimis pe părintele Feodosie, el e al vostru. Cine eşti tu să conduci, eu te leg de slujbă, să nu mai slujeşti. Dacă vei face probleme, ai să ajungi la urşii albi”. Era vinerea Paştelui, în 2002, am plâns în chilie şi am plecat de acolo. M-am pornit la alte mănăstiri, am fost la Chiştelniţa, dar mă urmăreau şi acolo. L-au trimis pe părintele Siluan, de la Curchi… L-am binecuvântat. A intrat în altar, a vorbit cu părintele Serafim, cu părintele Iustinian, a început să-i întrebe cum sunt eu, dacă nu-i agresez… Între timp, mă îmbolnăvisem. Aveam probleme cu glanda tiroidă.

ZdG: — Aţi ajuns pe la medici?

V.G.: — Nimeni nu are treabă cu sănătatea ta. Eram descurajat. Am lăsat acolo totul, m-am bărbierit, m-am tuns, am plecat să fac bani pentru tratament. Împreună cu fratele am muncit un timp pe şantierele de construcţie de la Moscova, după care am revenit în Moldova, încercând să-mi refac viaţa. Eram, însă, urmărit şi ameninţat telefonic, de pe număr ascuns… Mă avertizau să nu răspândesc nimic din câte am văzut la mănăstire, că va fi rău pentru mine şi pentru familia mea…

ZdG: — E un caz unic sau e o regulă a instituţiilor monahale de la noi?

A.T.: — Am trecut pe la mai multe mănăstiri şi am o impresie generală. Cred că în mai multe locaşuri sfinte ale Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei e aceeaşi situaţie. Acum, în contextul mişcării Pasat-Vladimir, mă întreb: ce moştenire vor primi copiii noştri prin preoţii Mitropoliei Moldovei, cei mai mulţi dintre care sunt fără cultură? Am intrat deunăzi în magazinul Mitropoliei Chişinăului şi al Moldovei. Aud cum sună telefonul mobil al unui preot de cin înalt. Suna melodia „Brigada”, iar preotul răspunse: „Da, bratişka…”.

V.G.: — Viaţa monahală e pentru oameni care au trecut prin mai multe probleme, au mai multe experienţe. Tinerii rezistă foarte greu ispitelor.

A.T.: — Mănăstirile s-au trasformat în locuri de business. Aveam cu totul alte impresii despre aceste locaşuri, dar, muncind acolo, am înţeles că e o afacere… Puţini sunt cei cărora le pasă de călugări, de credinţă… Ca să fie credinţă, ar trebui să ducă un stil de viaţă cum e descris în Vieţile sfinţilor…

ZdG: — Dar care sunt scopurile adevărate ale colaborării Valeriu Pasat – Mitropolitul Vladimir?

A.T.: — Au mai multe scopuri, în primul rând, politice. Vor să ajungă la putere, pe seama creştinilor. Totodată, vor continua rusificarea bisericii. Astfel, în locaşurile sfinte de la noi, vor continua să fie  cinstiţi sfintii ruşi Serafim Sarovski, kneazul Vladimir… De altfel, la Mănăstirea Hâncu, inscripţiile de pe clopote sunt făcute în limba rusă. Ei vor să se implice în toate structurile: cultură, politică, învăţământ, ca să influenţeze cât mai mulţi oameni. Asta se înţelege din mesajele lor. Întrebarea, însă, e: ce le pot preda preoţii acestor copii?

ZdG: — Mai sunt bisericile Mitropolitului Vladimir caritabile?

A.T.: — Asistând la o slujbă, nu veţi auzi o predică de învăţătură pentru suflet, milostenie. Nu se prea pune accentul pe suflet. Cel mai frecvent mesaj e „aduceţi, aduceti, aduceţi”. Cât mai mult să aduci. Locaşurile sfinte şi-au pierdut rolul de a educa lumea…

ZdG: — Dar cum se face politică în mănăstiri?

V.G.: — Foarte simplu. Chiar stareţii făceau politică. Ne spuneau să participăm la alegeri şi pe cine să alegem. Şi creştinilor le spuneau acelaşi lucru.

A.T.: — Şi azi stareţii învaţă lumea pe cine să aleagă. Spun că PCRM a ridicat biserici, a mărit pensiile… Fac aluzii că AIE ar fi împotriva credinţei, împotriva lui Dumnezeu şi se declară susţinători ai „proiectului Pasat”. La Căpriana slujbele au loc în limba rusă şi au un subtext politic, numaidecât. De obicei, la mănăstiri vin oameni cu vreo durere, cu vreo suferinţă. Iar astfel de persoane sunt uşor de manipulat. Oamenilor li se dau indicaţii, sunt influenţaţi de conducerea mănăstirilor. Se propagă o stare de agresvitate împotriva a tot ce este românesc. Ei susţin că românii se duc spre pierzanie, că nu vor avea mântuire, încercând să-i convingă pe creştini să nu viziteze Mitropolia Basarabiei. Aşa s-a ajuns ca creştinii să fie mai ostili Bisericii româneşti decât sectelor.

ZdG: — De ce anume acum aţi decis să faceţi aceste dezvăluiri?

V.G.: — În 2006, am plecat de la mănăstire… Era perioada comunistă. Cine, în acea perioadă, ar fi putut face astfel de dezvăluiri? Mă hotărâsem să iert, să închid ochii la tot, dar când am văzut că mă urmăresc, mă şantajează, am zis că fac public tot ce ştiu. Poate se opresc, vreau să trăiesc liber… Eu nu m-am dezis de Dumnezeu, de Biserică. Cred că nu merita să fac acest lucru din cauza acelui sistem care s-a băgat în Biserică şi o stăpâneşte sub aspect administrativ. Ar fi o greşeală să mă dezic de cele sfinte, chiar dacă am fost martorul mai multor orgii care au loc în mănăstiri.

ZdG: — Ce înseamnă că aţi fost martor?

V.G.: — Toate se întâmplau în chilia stareţului… Dezbrăcaţi, uneori cu forţa, făceau lucruri ruşinoase chiar în faţa bisericii… Dumnezeu nu iartă aşa ceva. Un preot care împărtăşeşte oameni cu trupul şi cu sângele Domnului nu are dreptul la asta. Se vede că Dumnezeu i-a dat voie dracului să bage în ei tot păcatul.

ZdG: — Dar de ce copiii devin victime ale dezmăţului sexual?

V.G.: — Pentru că ei sunt ascultători, pot fi aduşi uşor la condiţia de a ceda. De obicei, îi sperie sub ameninţare de blestem. Ei spun că asta-i ascultare faţă de stareţ… Copiii se tem de blestem. Îmi amintesc cazul lui Ghenadie, de 12 ani. Luase de la cineva nişte bani, iar stareţul îl obliga să-i întoarcă. Băiatul era din săraci şi nu avea de unde. Într-o zi, l-au prins pe Ghenadie şi l-au dus în chilie. Stareţul era beat. Doi îl ţineau, iar stareţul, beat criţă,  îşi bătea joc de el.

ZdG: — Care e starea dvs. acum?

V.G.: — Alături de Domnul, cum poate fi? Eu spun mereu: Doamne, tu exişti pretutindeni, şi în mănăstire, şi în lume. Cred, Doamne, că mă vei ierta, cum spui în scriptură: Iubeşte-i pe toţi…

— Vă mulţumim.

Nota redacţiei: Din considerente etice, în articol nu apare numele mănăstirii.