Principală  —  IMPORTANTE   —   „Sănătatea este legea supremă a…

„Sănătatea este legea supremă a oricărui stat, dar la noi nu se ține cont de chestia asta”

Interviu cu profesorul universitar, chirurgul Gheorghe Ghidirim

— D-le Ghidirm, dvs. aveți ani de muncă în acest domeniu. Ce credeți că s-a schimbat în medicina R. Moldova, în ultimii ani?

— În primul rând, mă mândresc cu sistemul nostru de sănătate și, mai ales, cu rezultatele pe care le-a înscris pe parcursul a peste 70 de ani USMF „N. Testemițanu”, care pregătește, din anul 1950, cadre dintre cele mai bune. Vă pot aduce și câteva exemple. Absolventul nostru Iablonski, originar din Glodeni, căruia i-am fost decan, azi e chirurg de frunte în Federația Rusă, în chirurgia toracică. Mai mult, anume absolventul nostru din Chișinău a efectuat primul transplant de plămâni în Rusia. Este sau nu obiect de mândrie? Mai sunt doi băieți, tot absolvenți de-ai noștri, care activează în Germania, la Hanovra. Ei nu-s pur și simplu medici, sunt șefi de secții. Germanii i-au ales anume pe ei. De asemenea, acești băieți nu uită de unde au plecat și revin, cu diverse ocazii, la alma mater. Și iată unul din ei, Tudorache, anul trecut a făcut primele trei transplanturi de plămâni în România. Acolo, e foarte bine pus și transplantul de ficat. Anul acesta, s-au realizat o mie de transplanturi de ficat. E un mare succes. Totodată, cu ajutorul academicianului Irinel Popescu, care este șeful acestui centru, primele transplanturi s-au făcut și la noi, la Chișinău. Apoi, e Grigore Tinică, un mare specialist și mă mândresc că fiind ministru, l-am trimis la stagiune în România, la un mare cardiochirurg. El a reușit acolo să-ți susțină teza – este doctor în științe, să însușească la perfecție specialitatea, ca apoi să formeze și să devină la Iași primul director al Institutului de Cardiochirurgie. Iașiul nostru străbun nu avea până la el Institut de Cardiologie, vă imaginați? Sunt momente de mândrie. Dar, de rând cu asta, sigur că avem și multe metehne.

— Care sunt acestea?

— În primul rând, asta se referă la asigurarea tehnico-materială, care e la un nivel mai jos de satisfăcător. Ce-i drept, unele instituții private ating performanțe, pot acorda ajutor la cele mai înalte trepte. Când eram ministru, am pregătit în primul Parlament Legea pentru medicină și când am trecut la capitolul tipurile de asistență medicală era fixat: asistență de stat, prin asigurare și privată. Eu am stat și m-am gândit. Prin anii 90, era o sărăcie strașnică și mă întrebam: cine s-ar găsi în Moldova să plătească bani pentru tratamente. Era cât pe ce să șterg ultimul punct de pe listă. Și aș fi regretat mult, dacă aș fi făcut asta. Dar m-am gândit că, în viitor, situația se poate schimba, astfel că am introdus și ultima parte. Și iată că se dezvoltă… Noi avem centre solide, înzestrate nu doar cu echipamente, ci și cu specialiști buni.

— Dar, la stat, când vom avea echipamente de calitate, în opinia dvs.?

— Când va veni și la noi rândul de asigurare, nu pot spune. Vedeți că bugetul e cu un mare deficit. Se vorbește peste tot despre asta. Nu știu dacă se va putea completa cumva bugetul pe anul 2020. Așa că, noi, cu modestie, vom aștepta să vină și rândul medicinei. Deși, ar trebui toți să știe – de la un simplu funcționar și până la conducerea de vârf că, așa cum încă romanii au spus – sanus populi, suprema lex, adică sănătatea este legea supremă a oricărui stat. Nu se ține cont de chestia asta la noi.

— De ce credeți că asta se neglijează? De ce banii merg în alte părți?

— Știți, eu m-am convins că, atunci când vine rândul celor care decid să se ducă la medic, își amintesc și de medicină. Pe vremea lui Bodiul, Spitalul nr. 1 abia se deschisese, nu era drum și, când ploua, acolo era imposibil să ajungi. Așa s-a întâmplat că soacra lui a nimerit la acel spital, iar el, cu toată cohorta, nu a putut răzbate până acolo. În câteva luni, s-a făcut un drum care funcționează și azi. Și mai sunt exemple de acest fel… Însă, când omul e sănătos, uită de altele. Și, din păcate, medicina suferă, deși ar trebui să fie în primul plan în grija tuturor conducătorilor, de orice rang. La instituția noastră, vin pacienți din toată republica cu afecțiuni urgente, cu probleme care trebuie hotărâte imediat. Toți medicii au mare grijă ca bolnavii să beneficieze de servicii respective, la nivel respectiv. Cum ies ei din situație, nu știu, dar nu lasă medicina de izbeliște.

— De altfel, sunt mulți specialiști în acest domeniu care aleg să plece din R. Moldova, totuși…

— Vara trecută, am fost la un congres în România, la Sinaia. Acolo, am întâlnit o tânără doctoriță, care a fost rezidentă la mine. Am întrebat-o cum o mai duce și ce salariu are. Primea o mie de euro pe lună și încă o mie pentru urgențe. Când m-am gândit la ai noștri… apoi, cum să nu fugă ei încolo? Deci, sunt multe probleme și sunt la nivel de stat, nu doar în medicină. Eu mă gândesc că dacă actuala guvernare s-ar orienta spre Europa, așa cum am pornit-o, vor veni subsidii și de la comunitatea europeană, și din SUA, poate și din alte părți. Cumva, am drege economia. Asta e: dintr-o parte, avem cu ce ne mândri, din alta – avem pe ce ne plânge.

— În ultimii ani, s-au schimbat mai mulți miniștri la Sănătate. Cum vi s-au părut aceste mișcări?

— Cel mai mare reformator al medicinei a fost și rămâne marele om de stat, profesorul, academicianul Nicolae Testemițanu, ministrul Sănătății de la care se trag toate reformele actuale. De atunci, în viziunea mea, e mai mult un joc de-a reformele. Reforme adevărate nu se fac. El a fost primul în fosta URSS, și vă dați seama de acest colos, care a argumentat necesitatea dezvoltării medicinei private. Contează foarte mult și cine întâlnește pacientul și cum îi pune diagnoza. Să vă spun un simplu exemplu. Între femei, cancerul la sân e pe primul loc, la bărbați – cancerul de plămâni. Bine, la plămâni e mai greu să te orientezi, dar sânul – destul femeia singură să se palpeze și cum a văzut un nodul, imediat să apeleze medicul. Acel medic de primul rang, cu care se întâlnește la ambulator – Testemițanu a făcut ambulatorii în fiecare sat, care activează și azi – nu se descurcă deodată ce-i, dar vede că ceva nu e bine, și atunci decide să trimită pacientul la un specialist. Dacă toți ar veni în prima etapă a acestei boli, cancerul ar fi tratat într-o măsură mai mare. Dar așa, din păcate, vin în stadiul 3-4, când nu mai ai ce face, sunt metastaze peste tot. S-ar părea că e simplu, dar aici contează mult, în afară de starea sistemului, cultura generală, cultura sanitară, să se știe că, de cum a apărut ceva care nu seamănă a bine, trebuie să mergi la medic. Așa că, aici, e de muncit pe toate fronturile. Dar, vă spun, se fac și operații de cel mai înalt nivel la noi. Avem specialiști pe toate direcțiile. Ar fi minunat să avem și echipamente la fel de performante.

— Ați spus despre ambulatoriu în regiuni, dar tinerii medici nu prea mai merg încolo…

— Aceeași problemă – condițiile. Trebuie să-și poată asigura închirierea unei locuințe, salariul lor e mizer și e clar că pleacă. Deși, chiar și atunci când eram ministru, și acum, în calitate de profesor, le vorbesc tinerilor despre datorie, despre cerințele marelui Testemițanu. El spunea: „Oameni buni, noi, majoritatea, suntem veniți de la țară – și așa era, datoria noastră e să întoarcem satului ceea ce ne-a dat”. Și a rămas pe aceste poziții tot timpul. El primul în Uniune a ridicat problema ambulatoriilor. Și le avem și azi, iar acesta e un mare avantaj. Omul nu trebuie să se ducă, să zicem, chiar pentru o rană mică la raion sau la oraș. Are ambulatoriu pe loc și are medici acolo.

— V-ați referit mai devreme la metehnele sistemului. Despre una dintre acestea se vorbește probabil cel mai des la noi – corupția. Cum poate fi combătut acest fenomen?

— Fără doar și poate, un medic adevărat, care a dat jurământul lui Hippocrate, n-are dreptul să vâre mâna în buzunarul pacientului. Dar, pe de altă parte, când te uiți, pentru munca lor, medicii primesc o nimica. Și nu toți rezistă… Eu le spun: oameni buni, v-ați făcut datoria până la urmă, cinstit și frumos. Omul, dacă vrea, vine – unul cu un buchet de flori, al doilea cu un buchet de bomboane, al treilea va veni și, pur și simplu, vă va strânge mâna o oră și trebuie să-l înțelegeți, că n-are cu ce altceva veni, dar nu-l impuneți, mai ales, în vederea unei operații, să vă dea ceva. Omul să aștepte operația și să vină un imbecil de acesta care să-i pună gheara la gât și să spună iaca, să-mi dai 3 mii, de exemplu, și totul va fi bine. Cum să suporte asta, sărmanul, când știe că pe el îl așteaptă operația? Aici e o problemă foarte mare și e nevoie atât de educația medicilor, cât și a pacienților, a poporului.

— Luând în considerare salariul și condițiile, mai vin tinerii ca înainte să facă studii la medicină?

— Spre fericire, concursul la medicină se menține. Sigur că nu e ca și atunci când eu am intrat și erau 10 oameni pe un loc. Dar există unele specialități cum e stomatologia sau farmacia, care au devenit cele mai căutate, unde concursul se păstrează – sunt câte 5 persoane pe un loc. Altfel, la toate facultățile, concursul se păstrează, avem de unde alege. Sunt unele facultăți la alte instituții care nu că nu împlinesc planul, dar mai că trag studenții de mânecă. La noi, în privința asta, lucrurile stau bine. Vin și doritori de peste hotare. Vin multe persoane din India, bunăoară. Sigur că există un concurs și între cei care vin de peste hotare la studii. Așa că, aici, nu avem de suferit.

— Ce calități vi se par esențiale pentru un viitor medic?

— În primul rând, dragostea de muncă. Testemițanu așa zicea: „În medicină, ca să ai succes, trebuie 97% de sudoare și 3 – de talent”. Poate e preamărit, dar în orice caz, talentul trebuie să fie îmbinat cu muncă, numaidecât. Al doilea moment, de care am și discutat mai devreme, e onestitatea. Medicul trebuie să-și facă cinstit datoria, iar statul să-l plătească cinstit. Asta e o calitate absolut necesară. Apoi, fără îndoială, mai e nevoie și de oleacă de măiestrie, că se întreabă: ce predomină în chirurgie – arta sau cugetul? Păi, și una, și alta. Dar, ziceau predecesorii noștri, cugetul trebuie să meargă înaintea mâinilor. Și mai trebuie ca medicul să aibă suflet, să sufere împreună cu pacientul. Dacă nu-s toate acestea, pacientul e lăsat deoparte să rabde. Iar asta e interzis categoric. Medicul trebuie să fie cu patimă față de pacienți. Altfel, nu se poate. Noi ne străduim să educăm aceste calități de la anul întâi. Aș mai spune că trebuie să aibă credință în Dumnezeu. Eu nicio operație serioasă nu am pornit înainte de a-mi face cruce și de a-l ruga pe Dumnezeu să mă ajute.

— Cât de des se întâmplă minuni în medicină?

— Mie îmi pare că minunile sunt rezultatul unei munci gândite și iscusite. Așa vin ele. Dar sunt și minuni de alt fel. Mi-aduc aminte de o pacientă care a fost depistată cu cancer la stomac în ultimul stadiu, la Institutul Oncologic. Fratele meu, prof. Nicolae Ghidirim, oncolog, l-a asistat pe marele chirurg Coșciug. Am avut o somitate în toată Uniunea, era renumit. Și ei au operat-o pe această femeie. Voiau să încheie operația, că părea fără șanse… Dar, iată sunt 40 de ani și ea trăiește. Chirurgul a murit.

— Dar dvs. de ce ați ales să faceți medicină?

— La început, nu m-am gândit la medicină. Eram tânăr, îmi zburau gândurile. Voiam să termin studiile, apoi să plec la Leningrad, să fac aviație. Am avut noroc de soțul surorii mai mari, profesor de română, care niciodată nu a numit limba altfel și datorită căruia am citit poeziile lui Eminescu și Coșbuc pe atunci. Știu și acum „Doina” lui Eminescu pe de rost. Și iată că el m-a convins să aleg medicina. Mi-a zis despre multe lucruri. Noi, în familie, eram 10, mama a murit pe când eu aveam 3 anișori, iar fratele mai mic, Nicolae, avea 6 luni. Pe parcurs, trei dintre frați au murit de mici. Apoi s-au mai dus și am rămas cinci. Oricum, pe atunci când discutam, eram șapte. Și el îmi spune: „Tu, vezi, tata nu vă poate întreține pe toți, dar dacă te duci la Tighina la medicină, o să ai bursă, dacă înveți bine. Mai mult, să înveți așa de bine, ca să nimerești la Institut mai departe”. Mi-a descris totul, numai că unele lucruri nu le-a putut prevede nici el. Nu aveam cum să știe că voi deveni nu doar șef de catedră, ci și ministru, deputat, în 1989, academician, Doctor Honoris Causa a Universității „Carol Davila” de la București. Iar toate astea sunt rezultatul muncii, ale cărei rădăcini le-a pus el. Eu mă strădui ca, studenților mei, în procesul de educație, să le promovez aceeași atitudine și disciplină. Că numai așa omul ajunge unde vrea. Atunci, după o noapte de vară de discuții cu el, am hotărât că numai medicina e de mine și mai mult nimic. Așa și am pornit pe calea trasată de el… El a murit, dar eu nu-l uit niciodată. De la el a început totul pentru mine, inclusiv dragostea de neam. El repeta că suntem români și punctum. El, ca și pedagog, nu a scris niciodată în grafie chirilică, chiar și pe atunci, în anii 50. Vă imaginați?

— Vă amintiți de vreun caz din experiența dvs. care să vă fi marcat?

— Eu, după ce am absolvit studiile la Tighina, nu am avut niciun 4. Atunci nota 5 era maximă. Am fost înscris în lista de 5% al celor mai buni, care erau admiși fără examene la Universitatea de Medicină. Ei bine, s-a dovedit că așa a fost până la mine, în 55. În 1956, când am venit eu, mi-au zis: „Nu, măi băiete, ai examene!” Ieșise o lege nouă. Trebuia să dau încă un examen scris și oral la fizică. Eu terminasem doar 7 clase, iar fizica se studia la școala medie. Ei bine, acela a fost primul și ultimul doi din viața mea. Dar știți cum se zice la noi – orice se face, e spre bine. Am plecat la lucru în satul meu. Eram felcer de ambulatoriu. Și, dacă eram holtei – aveam 17 ani, nici nu mă bărbieream încă, conducerea raionului mă trimitea oriunde avea nevoie. A ieșit așa că m-au trimis în satul Purcari, prin ordin, pe o săptămână. Eram bine pregătit la toate, în afară de obstetrică. Teoretic, știam pe de rost cartea, dar nu asistasem nicio naștere. Când ne duceam cu grupa, femeile ne alungau de la nașteri. Și noi ne uitam numai prin crăpătura ușii. Mă temeam de nașteri. Și, pac!, când am ajuns la Purcari, o întreb pe colega mea, dacă nu avea vreo naștere. Mi-a zis că nu, să stau liniștit. Dormeam la punctul medical în acea săptămână. Într-o noapte de noiembrie friguroasă și ploioasă, bate cineva în ușă. Insistent, cu pumnii. Am ieșit, în ce eram, în pragul ușii. Mă uit buimac la un om călare pe cal. Îmi zice: „Tovarășe doctor, haideți, că-mi moare femeia!”. Aveam numai un sterilizator, o seringă, camfor și cofeină. Astea erau medicamentele atunci. Le-am luat cu mine și am pornit. Mi-a zis să mă țin de coada calului, că era lunecos și noroios. Ei, și am trecut prin cimitir, el locuia jos, în vale. Era un glod până la genunchi! Intru în casă. O tindă, într-o parte o cameră și-n alta o odaie unde locuiau cu toții. Am înlemnit din ușă. Era o femeie cu o burtă enormă pe pat. Mă uit, pe lângă sobă, 8 copii, toți câte doi. Se uitau la maică-sa. Zic: „Doamne, am pățit-o! Ce să fac?” Mi-am luat inima-n dinți și m-am apropiat. Era și o mătușică lângă dânsa, care m-a ajutat mult atunci. Mi-am amintit imediat toată cartea, toate informațiile despre nașteri, perioadele, cum și cât trebuie să meargă. Și peste 20-30 de minute, văd că femeia se forțează. Pun mâna și zic: „O! Începe nașterea”. Mă gândesc că, peste 20-30 de minute, apare copilul, că trebuie să fiu atent la ombilic, la placentă, și așa mai departe. Îmi amintesc de toate acestea și-mi zic: bine, la treabă! Ei, și se naște copilul. Îmi dau seama că am nevoie de ceva steril să prelucrez, să tai cu foarfece steril, să leg cu tifon steril, dar nu aveam toate astea. M-am pierdut! Mă ghiontește mătușica și-mi întinde cel mai obișnuit cuțit de bucătărie. N-am ce face. Îl iau și tai. Apoi, îmi întinde o cârpă, nu tifon, o cârpă! Pun acolo, strâng totul. Răsuflăm ușurați. Zic, așteptăm 30-45 de minute și iese placenta. Stau liniștit. Trec o oră, trec două, trei. Nu-i! Mai palpez. Aștept. Iar pornește femeia. Când verific, iarăși un căpșor: vine al doilea copil. Ei, de-acum aici cuțitul era, cârpa era… Naște, și iarăși mă pun pe așteptat. Picuram, mi-era somn strașnic. Mai că mă ținea mătușica ceea să nu cad cu capul pe burta mamei. Se făcea aproape dimineața și, când dau, vine și al treilea copil! Mă gândeam că nu se mai termină. Ei bine, s-a terminat totul bine. Mătușica i-a înfășurat pe toți trei și le-a pus câte un boț de mămăligă în gură… A fost o experiență! Dar, bine, a trecut vreme, am devenit profesor, șef de catedră. În 89, erau alegeri și eu candidam. Ei, și mă duc la Olănești, la o întâlnire. Întrebări, discuții. La urmă, mă întâlnesc mama și cu cei trei copii, de-acum mari toți. Mi-au făcut o surpriză! Și iată, cum ziceam, tot răul a fost spre bine…

— Vă mulțumim.