Principală  —  Interviuri   —   Problema cea mare: Avem prea…

Problema cea mare: Avem prea mulţi trântori

Interviu cu Alexandru Gâscă

 

A adus şi a lăsat liberi mai mulţi purcei în faţa Guvernului. Mai târziu, a aruncat peşte mort pe covorul roşu al parlamentarilor. Protestatarul original este Alexandru Gâscă, tată a doi copii, şomer, recent revenit din Franţa, unde a lucrat timp de vreo 10 ani. A început două universităţi, dar nu a absolvit niciuna, pentru că era primordial să-şi întreţină familia, muncind. În 2001, şi-a lansat propria afacere, o fermă de câteva mii de porcine. A falimentat pentru că preţul cărnii ajunsese la unul de nimic. A plecat peste hotare ca să-şi poată întoarce datoriile. Revenit acasă, încearcă să-şi găsească un rost, fiind revoltat de prestaţia clasei politice.

— Ai fost la expoziţia “Fabricat în Moldova”. Cât de prezenţi erau producătorii locali?

— De expoziţie nu am rămas foarte încântat. Majoritatea sunt producători mari şi doar vreo doi – producători locali mai mici. Perspectiva e cam sumbră. Dacă e să fiu sincer, m-am gândit că majoritatea producătorilor mici poate nici nu-şi permit să fie prezenţi la astfel de expoziţii, n-au timp, oameni şi chiar bani, că e vorba şi de nişte cheltuieli suplimentare. E o realitate tristă şi faptul că oamenii care au nişte afaceri în R. Moldova nu au resurse financiare pentru a-şi prezenta realizările în cadrul unor expoziţii…

— Cum ai descrie, în câteva cuvinte, situaţia producătorilor locali?

— Îs cam destrămaţi, dispersaţi, ca să nu mai spunem că noi toţi suntem destrămaţi, şi tare rar ne unim, sau chiar niciodată. Se mai descurcă la nivel local câte unul, care practică grădinăritul sau, poate, zootehnia, dar nu în măsura în care să spui că au mare succes. Oricum, e ceva mai bine decât în cazul celor care au rămas pe burtă, chiar dacă şi ei abia de se târâie, pentru că nu sunt foarte bine dotaţi, inclusiv tehnic, pentru că li se pun numeroase piedici şi pentru că piaţa locală este neprotejată. E greu să vinzi roşiile tale sau carnea produsă aici, sau orice altceva, chiar dacă este foarte bun, atâta timp cât produsele importate sunt mult mai ieftine.

— Care-s cele mai mari şi complicate probleme cu care se confruntă micii producători?

— Chiar şi albina cea mică, tot are un trântor. Problema cea mare este că la noi sunt tare mulţi trântori, începând de la unii reprezentanţi ai poliţiei şi terminând cu noi înşine. Ca în bancul cela. Se duce moşul cu două căldări la apă, iar subţioară ţine un sac. Nu are cum să-l ducă, dar oricum îl ia cu el, pentru cazul în care i-ar “chica” ceva, pe degeaba. Aşa am fost învăţaţi, că dacă trece tractorul cu porumb prin sat şi cade vreun ştiulete, trebuie să-l pui în torbă şi să-l duci acasă. Încă nu am deprins că pentru toate trebuie să plătim şi că orice vine pe degeaba sau pe cale uşoară, mai târziu ne va costa mult mai scump.

— Statul declară că susţine micul business, producătorii locali. Cum este sesizată, la modul practic, această susţinere?

— Nu se prea simte. Mie îmi plăcuse când, în campania electorală, un candidat a spus că un politician, un funcţionar ar trebui să-şi găsească timp în fiecare zi ca să asculte cel puţin problemele sau durerile unui cetăţean. Când ţi-i greu, vrei cel puţin să fii ascultat, dar de multe ori nici asta nu se întâmplă. Astăzi, ceea ce statul ar putea să facă ar fi să susţină moral şi să ajungă măcar un actor politic la sufletele oamenilor care sunt cât de cât entuziasmaţi şi care încearcă să facă ceva. Asta nu se întâmplă, nimeni nu te aude şi mă tem că nu e vorba doar de lipsa timpului, dar şi de indiferenţă.

— Ca să vezi situaţia reală a unei ţări, trebuie să mergi într-o localitate rurală. Tu, cât ai lucrat în Franţa, ai mers şi departe de oraş. Ce ne-ai spune dacă ar fi să faci o comparaţie între satele noastre şi ale lor?

— Satele noastre sunt la o distanţă de vreo 100 de ani faţă de ale lor. La ei se vede progresul. Cel mai important, după cum mi se pare mie, este că ei au construit corect, cu cap, inclusiv infrastructura. Ţin pasul cu tendinţa mondială de a apropia produsul finit de materia primă. E altfel decât a fost la noi în perioada sovietică, atunci când grânele se aduceau de pe câmpurile satului la toc, unde furau toţi acei care aveau acces, pe urmă erau transportate la raion, unde erau prelucrate, după care hrana pentru animale făcea cale întoarsă, în sat… Ulterior, porcul sau vita erau cărate la oraş, unde erau prelucrate, după care, în sat, era adus cârnaţul. Totul era gândit nerentabil.

— Să presupunem că un tânăr are nişte bani pe care vrea să-i investeastă într-o afacere, ştie ce vrea, ce altceva ar fi absolut necesar să întreprindă pentru început?

— Tinerii au nevoie să fie orientaţi, ajutaţi să obţină succese. În primul rând, oamenii care au iniţiativă, care vor să se apuce să facă ceva trebuie preţuiţi pentru entuziasmul lor şi pentru încrederea în viitor, dar ei nu trebuie să dea greş. Societatea noastră în prezent este peste măsură de pesimistă şi cei care vin cu iniţiative, inclusiv de afaceri, trebuie orientaţi, consultaţi, îndrumaţi corect, astfel încât, să evităm situaţiile care, prin falimentare sau nereuşită, ar fi un exemplu suplimentar pentru pesimişti. Trebuie să mărim numărul optimiştilor, dar nu să dăm apă la moara pesimiştilor.

— Mulţi tineri, însă, preferă să procedeze cum cred ei, poate neavând încredere în alţii. Exact aşa ai procedat şi tu, din câte cunosc. Ce şanse de reuşită crezi că au cei care merg pe cont propriu?

— Oamenii au nevoie să fie orientaţi corect. De capul lor nu vor reuşi prea multe. Eu, în Franţa, am statut de antreprenor. Iată acolo, dacă vrei să deschizi o Societate cu Responsabilitate Limitată, eşti obligat, timp de 5-6 zile, să participi la instruiri.Te susţin, îţi salută entuziasmul, dar în ultima zi încearcă să te convingă să rămâi salariat, pentru că securitatea ta socială va fi mai înaltă. Ei sunt conştienţi că este foarte uşor, fiind în micul business, să nu reuşeşti sau chiar să te prăbuşeşti în groapă. 60-70 % dintre europeni sunt cu cârligul în gât. Credite pentru casă, pentru maşină, pentru orice. Oamenii noştri sunt mai independenţi. La ţară, la noi, fiecare trăieşte în casa lui, spre deosebire de mulţi europeni, care stau cu chirie. Mulţi cetăţeni de la noi se tem să ia vreun credit. N-au încredere nici în bănci, nici în asociaţii, care declară că te ajută cu de toate. Preferă să realizeze totul din capul lor, cu propriile puteri. E adevărat că însuşi statul îşi doreşte ca aceştia să fie dependenţi, să nu capete prea multă libertate, iar omul simte atunci când statul nu-i prea onest cu el.

— Ştiu că ai şi exemple de acest fel. Povesteşte vreun caz.

— Iată un exemplu de la mine din sat. Un băiat a lucrat ani buni prin Europa. Când s-a întors, a investit vreo 60 mii de euro în renovarea unei clădiri şi în dotarea acesteia cu tot ce e necesar pentru funcţionarea unei cusătorii. Pentru că nu a avut clienţi, a lăsat totul baltă şi a plecat iarăşi peste hotare. După alţi vreo doi ani, a mai adunat bani, s-a întors şi a construit în sat o mică fabrică de păsări. Nu am fost să văd cum arăta, dar nu cred că era cea mai modernă. În consecinţă, a împuţit cu găinaţ toată mahalaua, după care satul s-a ridicat împotriva lui. Omul era optimist, a vrut să facă ceva, a început nu o afacere, ci două, dar dacă au fost gândite prost, nu a avut cine-l orienta, cine-l ajuta să facă aşa cum ar trebui, cum e cel mai bine, a falimentat. Oamenii noştri ar trebui, odată şi odată, să accepte progresul. De sute de ani, fără porc şi fără pasăre, omul nu poate, nu-şi imaginează un alt model de viaţă.

— Dintre cunoscuţii tăi, care au încercat să investească în vreo afacere banii câştigaţi peste hotare, cine are o istorie de succes?

— Am un prieten, în raionul Drochia, care, din 2003, e în Italia. A sădit o livadă de meri, pe o suprafaţă de 7 hectare. În 2011, ar fi trebuit să culeagă prima roadă. Pe 30 iulie, însă, a bătut piatra şi i-a distrus totul. Dacă la roada viitoare o să-l ajute Dumnezeu, ar putea vedea rezultatele, dar nu-i prea simplu. El nu-i pregătit, deocamdată, cu un frigider special, în care ar păstra fructele, iar din această cauză, nu poate avea un preţ garantat. Chiar dacă natura va ţine cu el, tot nu se ştie cum va supravieţui. Probabil, va mai avea nevoie de bani. Încă timp de vreo 5 ani va întreţine el livada, nu livada pe dânsul.

— Mulţi ar spune că e problema lui că s-a aventurat fără a se asigura. Să fie într-adevăr aşa?

— Sigur că e problema lui, dar când e vorba de munca depusă timp de mai mulţi ani, e nevoie şi de mulţi bani, şi fără o susţinere din partea statului te descurci foarte greu. E uşor de judecat, dar omul a investit bani, muncă, sănătate, speranţe, răbdare, timp, şi atunci când are roadă, ori nu are ce face cu ea, ori trebuie să o vândă la un preţ de nimic. Atunci, tot singur cu probleme sale  rămâne, nimeni nu-l susţine şi devine un exemplu bun pentru pesimiştii care, de obicei, se bucură. În astfel de situaţii, statul, care îi cheamă prin declaraţii pe oameni să-şi înceapă afaceri acasă, promiţând că-i va susţine şi îi va apăra, aminteşte de situaţia în care, la o masă, stau 5 oameni şi sunt îndemnaţi să întindă câte o mână. De obicei, cine reuşeşte primul, poate primi o bomboană. Dar cine reacţionează primul? Cel curajos. Numai că, în loc de bomboana promisă, i se taie mâna. Şi tot aşa mai departe. Hai, care-i primul? – strigă statul. Cine credeţi că o să mai îndrăznească după asta? În final, ştii cine câştigă? Cel care nu vrea să rişte şi cel care doar stă şi scuipă. Cam aşa e şi cu producătorii locali, şi cu micul business, şi cu multe altele.

— Când ai protestat ultima oară, le-ai adus peşte parlamentarilor. Era de la Edineţ, de la nişte cunoscuţi de-ai tăi care au pescărie. Ei cum se descurcă?

— Se descurcă foarte greu. Îi mănâncă toţi din jur. Nu au acces liber la piaţă şi asta le complică situaţia. Încearcă să vândă peştele pe unde pot, dar peste tot se găseşte cineva care le cere tot felul de taxe neoficiale. Au fost mai mulţi ani robi în Rusia, ca să adune nişte bani, pe care i-au şi băgat în afacerea asta, iar acum, băieţii aceştia doi, sunt propriii lor ostatici, şi asta e cel mai dureros. Să laşi totul – nu poţi, deoarece ai investit bani, timp, muncă, dar nici să mergi înainte nu reuşeşti, că nu-ţi permit cei din jur.

— Din acest dialog înţeleg că nu vezi în culori prea senine viitorul micului business în R. Moldova. Care ar fi alternativa?

— Cred că, în condiţiile de la noi, o posibilă soluţie ar fi parteneriatul cu statul. Chiar şi cei care revin de peste hotare şi vor să investească bani în vreo afacere au nevoie de sprijinul statului.Nu au ei aşa multe finanţe încât să pornească ceva foarte durabil şi modern. Dacă, însă, statul ar spune “tu sădeşte livada, îngrijeşte-o şi, dacă vei reuşi, te voi ajuta să-ţi construieşti un frigorifer sau altceva”… În astfel de condiţii, când statul ar avea implicarea sa în aceste afaceri, întreprinzătorilor le-ar fi mult mai uşor. Dacă ar fi şi partea statului, poate s-ar analiza situaţia, afacerea şi din perspectivă mai mare, globală, pentru că omul vede îngust, atât cât ştie el şi are intenţii bune, dar dacă nu ştie, se rătăceşte, se pierde. Alt avantaj ar fi că autorităţile nu i-ar pune piedici, controalele şi tot felul de inspecţii nu l-ar îngloda, ar avea un fel de frică sau chiar respect. Ca să nu rămână mai devreme sau mai târziu omul singur cu problemele lui, doar în parteneriatele dintre privat şi stat văd perspectiva.

— Totuşi, de unii singuri, cum se pot descurca micii întreprinzători în R. Moldova?

— Cred că individual, câte unul în parte, nu-i de lungă durată. Pe oamenii aceştia, care mai au optimism, o să-i distrugem cu totul. Un exemplu. În Europa, pe lângă hipermarketurile gigante, sunt unele mai mici, care reprezintă un fel de asociaţii ale mai multor producători uniţi sub aceeaşi marcă. Ei au înţeles că fiecare în parte se va descurca greu, iar împreună au mai multe şanse, lucru care asigură şi costuri mai mici. Pe de o parte, sunt evitaţi intermediarii, care ar scoate de la ei un preţ mic. Pe de altă parte, nu sunt nevoiţi să-şi facă propriile reţele de vânzare, un lucru aproape imposibil pentru mulţi. Multe lucruri deştepte au fost puse în aplicare în alte ţări. Nu trebuie să călcăm pe greblă de fiecare dată, să vedem ce ar fi rentabil şi ce nu, cum este mai bine şi cum este mai rău, şi să greşim pentru a învăţa din propriile greşeli. Trebuie să preluăm experienţa altora, să învăţăm din greşelile lor, ca să nu le comitem noi, că altfel nu ne mai mişcăm din loc.

— Cum ţi se pare relaţia dintre producător, prelucrător şi vânzător?

— Cei care iniţiază o afacere ar trebui să fie siguri că există o oarecare garanţie, că piaţa internă este protejată. Cred că, în regim de urgenţă, ar trebui create, ca pârghii de influenţă, asociaţii independente în toate domeniile, care ar putea lupta pentru asigurarea unei garanţii a preţului. În oraşe, ce vedem de obicei? Numai buticuri la tot pasul. Un haos total. Asta demonstrează că nu există niciun fel de relaţie între producător, prelucrător şi vânzător. Rupe fiecare cât vrea. Nu este o limită şi o cultură de business. Într-o astfel de situaţie, cel mai des are de pierdut producătorul. Anume el falimentează cel mai frecvent, pentru că nu beneficiază de vreo protecţie din partea statului. Ca să începem a produce ceva de perspectivă, trebuie să avem dotări dintre cele mai moderne, pe când noi avem tehnologii învechite de tot. Dacă şi se mai aduce utilaj, se procură cel mai ieftin, de obicei, la mâna a doua, pe care alţii nu-l mai folosesc. Cam asta se întâmplă în sfera producerii de la noi.

— Recent au fost făcute publice rezultatele preliminare ale programului Pare 1+1, prin care oamenii sunt încurajaţi să investească în economia ţării banii câştigaţi în afară. Pe tine nu te-a intrigat?

— M-am interesat de programul acesta, pentru că mi s-a părut interesant. Ei vor să includă oamenii în ramura producerii materiei prime. În condiţiile în care piaţa noastră internă nu-i apărată şi nu există o forţă care ar putea să opună rezistenţă importurilor, nu ai o siguranţă prea mare. E doar un mic pas înainte, dar insuficient. Da, se face câte ceva, dar, în mare parte, situaţia rămâne aceeaşi, tot gravă. Ca atunci când, într-un mecanism vechi, schimbi un singur element, dar el oricum  rămâne depăşit. Aşa şi aici. Am văzut la televizor o istorie de succes a unei afaceri susţinute în cadrul acestui program. A cumpărat omul nişte utilaj, se descurca, dar era tot într-o clădire veche, de pe vremea sovietică, unde totul se risipeşte, fără mari condiţii de muncă, nu mai zic de condiţii sanitare bune, căci se lucra în praf şi murdărie. După ce am văzut acel reportaj, mi-a trecut prin cap că şi guvernanţii, şi cei care dau banii ştiu destul de bine că o să cadă omul în glod, mai devreme sau mai târziu, dar îl mai spijină puţin, ca să nu se prăbuşească de la bun început. Parcă te ajută, dar ceva oricum lipseşte. Ai impresia că nu se face cu cap, odată ce aceste ajutoare nu contribuie la îmbunătăţirea situaţiei generale.

— De unde vin problemele, pesimismul, despre care ai amintit în mai multe rânduri?

— Lumea-i sătulă de principii şi valori, multe dintre care nici nu sunt sănătoase pentru societate. Uneori compar şi eu unele lucruri. Dimineaţă mă uitam la un post rusesc de televiziune şi s-a început un film. Era despre foşti poliţişti şi procurori, care au plecat din sistem şi care au decis să lupte cu nedreptatea, corupţia şi problemele din stat. La posturile noastre de televiziune – telenovele. Şi aşa a fost mulţi ani la rând. Câteva generaţii au crescut cu astfel de seriale, în care femeile stau acasă, gătite, şi numai discută, bârfesc, se ceartă, iar bărbaţii merg pe la distracţii, beau, fumează sau joacă pocher. Filmele astea au educat în noi nişte valori false, ne-au stricat.

— În concluzie, care ar fi o limită la care ar trebui să ajungem?

— Democraţia transparentă şi economia de piaţă să fie ceva adevărat, aplicat în practică. Şi să existe un echilibru între producător şi consumator, şi nu producătorului să-i iei degeaba ceea ce munceşte, iar consumatorului să-i jupoi 10 rânduri de piele.

— Mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana Eţco