„Politicianul este croit după chipul şi asemănarea societăţii”

Interviu cu Alexandru Lupușor, lector universitar, USM

— De ce aţi decis să faceţi filosofie?

— Ar trebui să sondez un pic în memorie, ca să revin la anii din adolescenţă în care, într-un moment, am decis să fac filosofie. Nu ştiu, mă gândeam uneori la asta şi poate că am găsit un răspuns. Poate că, în felul ăsta, s-a împlinit un spirit de aventură, pentru că atunci când suntem mai mici, formaţi de „Cei trei muschetari” sau de piraţi, ne gândim la asemenea lucruri. Probabil că a fost o cale de a alege aventura, că e o aventură să faci filosofie, şi nu doar în zilele noastre, aici, la noi acasă. Cred că a face filosofie a fost dintotdeauna o aventură.

— Se mai interesează azi tinerii de filosofie? E important să se intereseze?

— Se interesează, şi lucrul ăsta bucură de fiecare dată, când întâlnim studenţi la filosofie deja cu lecturi, cu interese, cu propriile preocupări, cu întrebări, cu încercări de a scrie. Cumva, pe acest entuziasm al lor, se menţine şi entuziasmul nostru. În ce priveşte cea de-a doua întrebare, aş merge departe, acolo unde a început filosofia. Faptul că a apărut această preocupare, la un moment dat în istorie, înseamnă că a existat şi o anume nevoie. Istoric, există o coincidenţă – apariţia polisului, apariţia democraţiei ateniene coincid cu apariţia filosofiei. Unii găsesc cea mai directă justificare pentru filosofie, alţii abordează lucrurile, poate, mai speculativ. E un lucru care ne e şi nouă la îndemnă să-l probăm aici – o democraţie ca formă de organizare a societăţii implică şi o anumită conştiinţă democratică, un soi de gândire critică. Economiştii ar spune că democraţia e mai costisitoare decât alte forme; de asemenea, am putea spune că necesită şi o pregătire aparte.

— În ce stare se află acum democraţia în R. Moldova?

— Ca să zicem că se află într-o stare, ar trebui să zicem că ea există. Sau, că a existat. Cred că ne aflăm încă într-un proces de constituire a democraţiei, cred că ceea ce am început, ceea ce ne-am gândit să începem sau să facem e încă în derulare. Dar, nu cred că e un lucru care ar trebui să ne deranjeze, pentru că democraţia prin ea însăşi nu este ceva împlinit – nu ajungi la un punct terminus în democraţie. Democraţia, spunea cineva, iar eu parafrazez aici, ar fi plebiscitul zilnic pe care îl facem, e un lucru la care trebuie să ne prezentăm de fiecare dată, în raport cu orice instituţie, cu propria noastră conştiinţă, până la urmă.

— Asta presupune, probabil, că ar trebui să avem o bază educativă solidă. Cum apreciaţi starea sistemului de educaţie de la noi?

— Din păcate, e o problemă care şi doare. Venind tocmai de acolo, impresia pe care o am, şi sper să fie foarte subiectivă, e că stăm prost cu toate instituţiile. Dar, situaţia asta dificilă pe care o atestăm s-ar putea să se transforme, la un moment dat, într-o virtute. Eu am fost trezit dintr-o anumită inconştienţă, dintr-o anumită stare de lamentare care ne caracterizează, stând aşa la discuţii, în Belgia, cu colegii de la master. Erau germani, erau francezi, erau spanioli… Bineînţeles, spui de unde vii şi câteva cuvinte despre Moldova. Şi, dintr-o anumită naivitate, prezinţi Moldova ca un stat post-sovietic, cu toate problemele pe care le are. E o lamentare care ne caracterizează şi pe care nu o putem stăpâni nici în raport cu străinii. Dar, mai e chestia pe care mi-au zis-o colegii care fac filosofie : „Voi sunteţi un caz fericit. Vă daţi seama, sunteţi o ţară care n-a existat până acum şi o puteţi modela după bunul vostru plac. Aveţi în jur tot felul de modele, care la un moment dat au fost bine văzute, apoi au falimentat, voi puteţi alege ce e bun dintr-o parte şi din alta. Puteţi construi acum, că e tocmai terenul fertil”. Şi mi se pare că tocmai această barbarie care s-a aşezat cumva asupra noastră – că noi am ieşit dintr-un model civilizaţional bun/rău, cum era Uniunea Sovietică, dar nu am reuşit să întemeiem altul, tocmai această speranţă legată de integrarea în Uniunea Europeană (UE), în cele din urmă, e văzută anume ca aderarea la un model civilizaţional. Şi, atunci, această barbarie ar putea fi tocmai forma prin care am putea să regăsim surse pentru o anume regenerare. Totul e să ştim a învăţa la timp lecţiile.

— Ar avea loc R. Moldova în UE în contextul actual?

— Revin la problema educaţiei, or, mi se pare că tocmai educaţia ar putea fi acea instituţie pe umerii căreia ar sta în primul rând redresarea lucrurilor, într-un fel oarecare. De la un timp, sunt din ce în ce mai convins că lucrurile nu se vor schimba decât dacă vom porni foarte de jos. E la Cioran, cred, acea distincţie între modernizare şi revoluţie. Societăţile se află de multe ori în restrişte şi decid, dacă observaţi, şi e un lucru care mă preocupă, a analiza limbajul public – unul din termenii care abundă, dacă nu în faţă, atunci pe fundal, e cel de modernizare: reformele le facem pentru modernizare, tranşe şi credite internaţionale avem pentru modernizare, dar Cioran e foarte atent cu această noţiune şi spune că modernizarea e o schimbare, dar care vine din afară, şi tot timpul avea o relaţie de exterioritate cu ceea ce se modernizează, pe când revoluţia e ceea ce se întâmplă din interior, e ceea ce regăseşti şi ceea ce poţi edifica pe resursele interioare, şi dacă e vorba de o revoluţie, cred că e nevoie de una radicală, mai ales în educaţie. Însuşi termenul educaţie înseamnă „scoatere dinăuntru”. Toată problema e, aşa cum spunea Marx, la un moment dat: cine îi educă pe educatori? Dacă rezolvăm asta, s-ar putea să avem o şansă pentru mai departe.

— Credeţi că problema porneşte de la instituţiile pedagogice?

— Sigur, şi când vorbesc de educaţie, chiar merg acolo la grădiniţă, cred că salariile ar trebui să fie invers proporţionale cu avansarea discipolului. Universitarii, şi o spun venind din tagma lor, să aibă un salariu mai mic decât educatorii, că noi deja venim la un produs format. E foarte mare responsabilitatea celor care sunt în prima verigă a formării persoanelor. Aş milita pe toate căile ca educatorii de la grădiniţă să fie cel mai bine remuneraţi

— După decizia de comasare a ministerelor, avem acum un Minister al Educaţiei, Culturii şi Cercetării. Cum vedeţi această schimbare?

— Sunt tot timpul suspicios faţă de anumite schimbări structurale pe care le anunţă puterile-cheie în stat. Bunăoară, sunt anumite măsuri care prind foarte bine la public – pe oricine ai întreba pe stradă dacă vrea reducerea numărului de deputaţi, ar răspunde, cu siguranţă, „da”. Întrebarea e dacă vom avea un Parlament funcţional. De oricine ai întreba pe stradă va spune „da”, e mai bine să existe mai puţine ministere. Mai mult decât atât, cred că majoritatea ar pleda pentru un guvern tehnocrat. Dar, nu ştiu dacă în esenţă lucrurile astea sunt într-adevăr bune. De exemplu, guvern tehnocrat sună bine, dar totuşi eu sunt adeptul responsabilităţilor, inclusiv al celor politice. Acum, cu reducerea aceasta de ministere, se creează un minister uriaş, şi cam toate celelalte sunt nişte ministere uriaşe. E probabil prematur să evaluăm funcţionalitatea lor, dar, fără a avea o probă, cred că altele decât grija pentru banul public sau o anumită organigramă care să eficientizeze munca ministerială sunt raţiunile pentru care s-au făcut astfel de comasări. Cred că e tocmai în contextul a ceea ce discutasem mai înainte în legătură cu controlul instituţional – e mult mai simplu să controlezi un guvern format din doar 8 sau 9 ministere decât unul mai mare. Asta nu înseamnă că pledez necondiţionat pentru o multiplicare a ministerelor şi agenţiilor guvernamentale.

— S-a mizat pe această naivitate şi atunci când a început discuţia despre schimbarea sistemului electoral?

— Da, cred că ne lipseşte mult o cultură democratică. Iarăşi, cât de bine era privită alegerea directă a preşedintelui? E o chestie care sună foarte bine, popular. Dar, sunt anumite lucruri care într-un anumit context politic dau foarte prost. Acum, altă întrebare e care sunt raţiunile ce determină căderea în aceste capcane mediatice care ni se întind şi pe care le prizăm cu gust, că, chiar dacă uneori încercăm să fim mai critici, oricum suntem parte a întregului ăsta care le suportă. Iar aici revin pentru a pleda pentru rolul filosofiei, care ţine de acea gândire critică pe care o mai auzim pe alocuri şi care nu e decât un alt nume al filosofiei. De altfel, de multe ori îi simţim absenţa. Devine prezentă tocmai prin absenţa sa.

— De ce atât de mulţi tineri aderă la partide despre care se ştie că sunt suspecte de corupţie, bunăoară? Spune asta ceva şi despre mentalitatea noastră? Suntem noi gata să ne asumăm responsabilităţi, în loc să aşteptăm să vină cineva care să-şi asume o poziţie şi pe care să putem da vina?

— Mi-aţi amintit cu această întrebare de un text de-al lui Kant. A fost la un moment dat întrebat – să ştiţi că şi pe atunci unele ziare făceau un fel de sondaje în care întrebau mai-marii timpului cam cum înţeleg ei epoca în care trăiesc şi un ziar berlinez i-a întrebat pe (ceea ce am numi noi azi) mai mulţi intelectuali ce înseamnă lumina – textul lui Kant a rămas exemplar: în câteva pagini a dat cea mai bună definiţie, spunând că omul luminilor e tocmai cel care iese din starea de minorat şi spune că e mult mai simplu să fii minor decât să-ţi asumi pe cont propriu responsabilităţile, iar a fi minor înseamnă a te lăsa în grija altuia – a unui doctor, a unui preot, a unui notar, pentru a-ţi rezolva problemele. E mult mai uşor să aderi la un partid al puterii, sau să devii necondiţionat simpatizantul unui om de afaceri influent, care, iată, are şi pondere pe plan politic. Fiecare decide pentru sine. În pofida acestui lucru, cred că ar fi interesant de văzut un studiu care să explice ce îi determină să procedeze aşa. Undeva văzusem, nu ştiu dacă e cazul, sper să nu fie cazul să discutăm în termenii ăştia, dar era vorba de ce unii aderă sau devin susţinători ai unor regimuri dictatoriale. Raţiunile sunt de ordin antropologic şi se rezumă la frică şi comoditate.

— Revenind la UE, cum credeţi că ar fi posibilă o apropiere a R. Moldova de aceasta în contextul în care avem un preşedinte pro-rus şi, pe de altă parte, o guvernare care doar spune că se orientează spre UE?

— Limbajul şi atenţia la limbaj poate să ne spună multe despre propria noastră condiţie. Cum vorbim aşa trăim, am spune într-o formulă simplificatoare, poate chiar simplistă. Fără a pune mare preţ pe ceea ce am a spune, dar sper să fie totuşi cu tâlc, cu rost – de multe ori, noi spunem că ne orientăm spre Occident, şi-n felul ăsta folosim atât Orientul, cât şi Occidentul, e un fel de stânga-dreapta. Poate tocmai de aceea şi batem pasul pe loc – că nu ne occidentalizăm, ci ne orientăm spre Occident.

— Cum apreciaţi moralitatea şi inteligenţa politicienilor din R. Moldova?

— Cumva, se asociază cu numele lui Machiavelli divorţul ăsta între politică şi morală. În Antichitatea greacă, în perioada clasică, şi cred că am putea să o găsim şi la scriitori sau filosofi romani, politica era intim legată de morală – fie că politica era o formă prin care se ajungea la o anumită împlinire morală, fie, dimpotrivă, morala se împlinea în plan politic, adică politica era răspunzătoare de o morală comunitară. Practic, cele două întrebări sunt decisive pentru naşterea filosofiei. Primii filosofi aveau în atenţie următoarele două situaţii – care este viaţa bună ce merită a fi trăită, deci problemele de ordin moral, legate de sensul vieţii, şi, a doua, care e forma bună de guvernare ce merită a fi instituită în cetate, înţelegând că nu poţi avea o viaţă fericită într-o societate nedreaptă şi invers – nu poţi să ai o societate dreaptă cu oameni nefericiţi. Undeva la începutul modernităţii lucrurile se schimbă aici. Timpurile pe care le trăim acum sunt curioase în acest sens, şi noi nu doar că continuăm să ne distanţăm de morală, ci politica începe să se distanţeze chiar de adevăr. Nu doar condiţia morală este văzută ca ceva străin politicii, ci chiar condiţia epistemică, certitudinea, adevărul. Am ajuns la celebrul post-truth (post-adevăr, n.r.). Totuşi, eu aş pleda pentru faptul că nu putem separa aceste noţiuni, pentru că viaţa individuală şi viaţa comunitară sunt legate. Şi, poate că referinţa morală ne este mai proprie, că e probabil unica judecată pe care o mai putem face politicienilor. Nu prea îi putem trage la răspundere de ordin juridic, penal, administrativ. Privitor la inteligenţă, nu ştiu cât sunt de în drept să judec, dar uneori rămâi surprins de ceea ce reuşesc ei să spună, să facă. Deşi, aici, nu ştiu dacă vina le aparţine în totalitate, pentru că ajung acolo în urma creditului pe care îl primesc de la votanţi. O mai mare indignare trezesc aceste deraieri de la bunul-simţ, cărora politicienii li se dedau cu mare lejeritate.

— Am putea educa bunul-simţ la politicieni, când, de fapt, ştim cât de răspândit este chiar şi acest fenomen de mituire, de exemplu, care vine sub formă de „cadouri” la iniţiativa oamenilor simpli?

— Politicianul este croit, de fapt, după chipul şi asemănarea societăţii, este emanaţia perfectă a societăţii, este imaginea noastră din oglindă. De aceea ne supără şi ne deranjează politicienii – că sunt un alter ego. Aici am putea să facem psihanaliză şi să ajungem la lucruri care ne-ar pune pe gânduri. Recent, discutam cu un grup de studenţi, ajungând în zona asta a turbulenţelor timpului sau locului, şi ei veneau din start cu condamnarea unor ilegalităţi sau a unor acţiuni imorale cărora se dedau factorii decidenţi de la noi. Şi i-am întrebat dacă nu li s-a întâmplat cumva să nu-şi plătească călătoria cu troleibuzul, poate au pregătit banii, dar nu i-a văzut taxatorul şi s-a apropiat staţia – au recunoscut majoritatea. Au recunoscut şi că au văzut pe alţii care au procedat aşa şi i-am întrebat dacă au sesizat taxatorul. Nu. Şi concluzia e următoarea – la posibilităţi mici, ilegalităţile sunt mici, la posibilităţi mari, ilegalităţile sunt mari. Teamă mi-e că la fel cum noi ieşim din troleibuz cu satisfacţia asta, fără niciun fel de remuşcare, aşa senzaţie au şi cei de care m-aţi întrebat.

— Acum că vorbim de tineri, din punctul dvs. de vedere, ce a însemnat 7 aprilie 2009 pentru R. Moldova?

— În prima fază, am avut impresia că suntem într-adevăr o societate care e capabilă să înfrunte o anume putere, pe care o crede fie epuizată, fie nelegitimă deja. Or, înţelegi că există o limită, şi dacă puterea trece de limita asta, poporul e capabil să intervină şi să repare lucrurile. A fost interpretarea fericită pe care o aveam, în pofida terorii, suferinţei pe care au suportat-o cei care au fost încarceraţi în acea seară. În prima zi era cumva această efervescenţă, a doua zi însă lucrurile au început să se schimbe. Apoi, s-a reuşit forţarea unor alegeri anticipate, schimbarea guvernării, au apărut numele celor de care era legată şansa reînnoirii societăţii. Ulterior, totul a căpătat nuanţe din ce în ce mai triste. Acum, revin la interpretări din ce în ce mai bizare, inclusiv că a fost vorba de o lovitură, o manoperă, şi e păcat pentru cei care au avut de îndurat pe propria piele evenimentele. Cei care rămân cu deziluzia, se ştie că nu e unica care li se întâmplă.

— Credeţi că de atunci s-a instalat în mintea oamenilor ideea că e cam periculos să protestezi? În plus, aţi văzut vreodată ca cetăţenii R. Moldova să iasă în stradă fără a fi chemaţi de forţe politice…

— Împărtăşesc această suspiciune. Da, fizic, atunci era un număr mare de oameni în stradă. Întrebarea e care sunt mecanismele prin care oamenii au ajuns acolo, şi o bună parte a venit la o anume chemare care a rezonat cu anumite deziderate interioare ale conştiinţei fiecăruia. Faptul că pentru lucruri mai grave noi nu ieşim în stradă alimentează cumva această suspiciune că, totuşi, fie că noi eram altfel în acel moment, fie că s-a acţionat pentru organizarea acelui protest. Clar că, în absenţa unor date, e greu să venim cu o apreciere a situaţiei. Pe mine însă mă pune în gardă şi altceva în privinţa capacităţii noastre protestatare, care e într-o corelaţie firească cu viaţa politică, şi anume faptul că nu e un lucru care trebuie să sperie sau să fie văzut ca un cataclism social această acţiune de a protesta. Dimpotrivă, faptul că protestele nu se întâmplă e grav. Eu mă tot întreb şi-i întreb şi pe studenţi: de ce nu avem proteste studenţeşti? Or, ăsta e acel corp social irascibil cumva, care e capabil de reacţie – sunt tineri, au o altă energie, nu sunt prinşi deja într-un anume sistem şi ar putea să schimbe lucrurile.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă