Pentru EI la Putna clopot bate…

„Ei ştiau ce vor, ei ştiau că vor fi jertfe, pentru că ei întotdeauna mi-au spus că în toate secolele sunt jertfe. Şi dacă ei sunt anume pentru această jertfă, să nu plângem, pentru că aşa trebuie să fie”. La 16 ani de la trecerea în nefiinţă a celor două inimi gemene, Eugenia Marin, mama Doinei Aldea-Teodorovici, continuă să creadă în simboluri şi să lupte pentru a păstra vie memoria celor doi.

„Sus, cât mai sus latinitatea, sus, cât mai sus şi tricolorul”

Dacă ei nu pot veni acasă, au venit cei apropiaţi la dânşii. La 25 octombrie, cei care i-au cunoscut şi i-au îndrăgit pe Ion şi Doina Aldea-Teodorovici au mers la locul unde, prin voia lui Dumnezeu, s-au stins cele două glasuri ale identităţii româneşti. Alături de crucea albă, ridicată în memoria cuplului simbol chiar în locul unde au decedat, mai mulţi apropiaţi ai lui Ion şi Doina au venit să planteze copaci şi flori.

A fost o zi cu vânt şi nori cenuşii pe cer. Aşa este şi durerea pe care au lăsat-o în urmă cei care au luptat pentru a lega malurile tragicului Prut. Cu lacrimi în ochi cei prezenţi la parastasul de comemorare au aprins lumânări la crucea ridicată în localitatea Coşereni, de cealaltă parte a Prutului, unde Doina şi Ion mergeau des pentru a cânta despre suveranitatea mult dorită de poporul basarabean. Deşi călătoria a durat mai mult de şapte ore şi la vamă am fost reţinuţi mai mult de o oră, nimeni din cei prezenţi nu mai simţea frigul când am ajuns la cumplitul loc care a luat viaţa celor care au adus prin cântecele lor cuvântul românesc în casele oamenilor.

Mereu frumoşi, mereu tineri, mereu grăbiţi şi respinşi de autorităţi, fără a da cuiva socoteală, cu Eminescu drept judecător şi cuvântul lui Dumnezeu în suflet au cutreierat satele Moldovei şi au militat pentru unirea Basarabiei cu România. Imediat după revoluţia românească din 1989 au început propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române în Basarabia. Tot ei au fost primii care au cântat despre limba română şi despre domnul Eminescu, cum îl numeau cei doi.

Despre cântecele lor, Nicolae Dabija spunea în ziarul românesc „Flacăra” că ele încurajau oamenii nedreptăţiţi, care nu se mai simţeau atât de singuri şi neapăraţi, se simţeau un popor întreg şi unit. „Când ni se permitea să vorbim limba română doar stând în genunchi, dânşii ne-au îndemnat să cântăm cuvintele ei stând în picioare”, scrie Nicolae Dabija în „Flacăra”.

„De vorbe, intrigi şi bârfe să ne ferim…să ne iubim ca-n prima zi”

S-au cunoscut într-o zi de vară, lângă Catedrală. Doina obişnuia să meargă cu prietena ei acolo să se plimbe şi să mănânce îngheţată de la chioşcul de alături. Acolo s-au văzut prima dată. Ea era o dansatoare frumoasă, el – un compozitor tânăr. A convins-o să cânte alături de el şi de atunci au fost de nedespărţit, povesteşte Eugenia Marin, mama Doinei.

„Ei au fost crescuţi cu dragoste de neam. De când a început să vorbească, Doina a stat cu noi la masă, cu toţi scriitorii şi oamenii de artă care se adunau la noi. La şcoală mai erau profesori care se simţeau deranjaţi de firea ei, mai sunau pe la securitate, ne mai vizitau, dar  ieşeam eu cumva din situaţie. Mă cunoştea multă lume şi ştiau că n-am să fac nimic rău pentru această ţară. Dar am avut destule probleme. Şi neplăceri. Ne străduiam să nu le spunem la nimeni. Când au început să cânte au avut foarte multe restricţii, şi nu ştiu cum este neamul nostru, dar când cineva se ridică se găsesc întotdeauna persoane nemulţumite care să caute nod în papură – ba că Ion era cu barbă, ba că era fără, ba că Doina avea fusta scurtă, ba că era prea lungă, că Doina are voce, că Doina nu are… Dar au fost consecvenţi şi asta i-a unit”, spune Eugenia Marin.

„Să le steie ocnelor imperii, nod în gât în ziua destrămării”

Am întrebat-o pe Eugenia Marin cât este de greu să păstreze vie memoria celor doi copii ai săi.

„Este foarte greu atunci când nu ai surse materiale, dar reuşim, cu greu reuşim. Am vrea ca tinerii şi organizaţiile acestora să ne invite şi pe noi, să le povestim despre Doina şi Ion. Auziţi la posturile de radio şi televiziune cântecele lor acuma? Doar cu mari excepţii se dau cântecele lor”, spune Eugenia Marin cu amărăciune în glas.

Despre autorităţile de astăzi, dânsa preferă să nu vorbească. Pentru că de sprijin din partea autorităţilor superioare nu se bucură. Iar de Ion şi Doina îşi mai amintesc cei mai în vârstă, pentru că i-au cunoscut, pentru că i-au ascultat, pentru că au luptat întotdeauna pentru grafie, pentru independenţă. „Este mai greu acuma cu tineretul, dar nu-l învinuiesc, pentru că tineretul trebuie să afle de la noi cine au fost Doina şi Ion, şi sunt foarte tristă că în şcoli nu se întâmplă lucrul acesta. Foarte tristă”, spune mama Doinei.

Pentru a păstra vie memoria celor doi copii ai săi, Eugenia Marin a tipărit două cărţi cu muzica lui Ion Aldea Teodorovici. Cu greu le-a tipărit. Şi la câte şcoli a fost, i s-a spus că preţul de 45 de lei este prea mare. Au fost editate şi trei cd-uri, care nu se mai găsesc pe piaţă pentru că nu se vând, spune bunica lui Cristian. Cea mai mare bogăţie a celor doi şi cea mai vie memorie despre Doina şi Ion o păstrează fiul acestora, Cristian.

„Suntem două poveşti tinereşti, Te iubesc, Mă iubeşti”

Alături de bunica Eugenia, în fiecare an, Cristian depune eforturi pentru a organiza Festivalul „Două Inimi Gemene”, dedicat memoriei soţilor Aldea-Teodorovici.

Anul acesta a fost mai greu să organizăm parastasul la Coşereni, spune Cristian. Aproape toţi acei la care s-au adresat după ajutor financiar i-au refuzat. „Nu ştiu de ce, parcă toţi se eschivează să mai facă ceva când aud de numele Ion şi Doina. Vorbesc de Chişinău, dar am pierdut şi sprijinul Românilor de Pretutindeni, deoarece ei nu mai au fonduri pentru proiecte străine atât de mari. Eu cred că asta este o chestie ce vine şi de la Dumnezeu, ca să ne vadă dacă mai suntem puternici”, spune Cristian.

Născut într-o familie de artişti, Cristian a dus o viaţă dublă. Una de copil simplu, care se bucura de rarele momente petrecute cu părinţii, şi alta de copil a doi artişti, când rămânea acasă cu bunicii. „Momentele când mergeam cu ei la concerte erau cele mai fericite, chiar dacă adormeam şi mă trezeam în braţele maică-mii ducându-mă spre casă. Era o fericire să te trezeşti din somnul acela dulce, să ştii că eşti dus în braţele maicii tale. Îmi amintesc tot felul de chestii simple, când eram doar cu taică-meu şi închiriam casete video cu filme fantastice. Noi eram mari iubitori de astfel de  filme. Sau atunci când taică-meu venea din străinătate şi îmi aducea tot felul de dulciuri şi le mânca tot el, de pofticios ce era”, povesteşte Cristian.

Despre festivalul „Două Inimi Gemene”, Victoria Gherman, coordonator al acestui eveniment din anul trecut, spune că îşi extinde cu fiecare an tot mai mult hotarul. La ediţia din acest an, vor fi prezenţi şi participanţi din Africa. Chiar dacă sunt veniţi din altă ţară şi nu ştiu limba română, cei care participă la festival cunosc biografia acestui cuplu nemuritor, iar atunci când le interpretează piesele, ei nu învaţă pur şi simplu cuvintele pe de rost, ci le pătrund şi sensul, mai spune Victoria Gherman, care în timp ce îşi efectua stagiul de profesoară i-a predat câteva luni şi lui Cristian. „Îmi amintesc, era în clasa a doua. Şi acum mai păstrez caietul în care este scrisă caracteristica lui. Este un caiet plin de lucruri bune despre el. Îmi mai amintesc şi despre Ion şi Doina când veneau la şedinţele cu părinţii. Erau atât de frumoşi împreună, atât de speciali şi tineri”, povesteşte Victoria Gherman în timp ce împarte pomeni celor prezenţi la parastas.

„Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul”

Printre cei veniţi la parastas pot fi văzute şi câteva femei din Coşereni. Ioana Stănescu, deşi nu mai este în floarea tinereţii, vine la cruce în fiecare an. Împreună cu o vecină face ordine în jurul crucii şi schimbă florile. Mătuşa Ioana spune că se opreşte multă lume la crucea albă de marmură. Mai ales maşinile cu numere din Moldova. „În toţi anii venim aici, căci e păcat să pierdem aşa ceva. Îmi place muzica lor, dar îmi vine să plâng, mai ales când aud cântecul despre Eminescu”, povesteşte mătuşa cu glas tremurând.

Despre muzica lor, Adelina Leporda spune că o ascultă cu lacrimi în ochi şi se mândreşte că este de acelaşi neam cu aceste două inimi gemene. „Ei sunt încă vii prin piesele lor. Pentru că problema limbii române la noi încă este tragică. Au trecut 16 ani, dar nu s-a schimbat nimic, iar cei care o puteau face s-au stins”, spune tânăra Adelina.

Deşi mulţi dintre cei care au venit la Coşereni nu i-au cunoscut personal pe Doina şi Ion, aveau lacrimi în ochi când se amintea despre cei doi. Maria Elena Radu are doar nouă ani, dar cunoaşte toate piesele celor doi şi nici frigul de afară, nici faptul că a trebuit să se trezească la 4 dimineaţa nu au oprit-o să parcurgă cei peste 600 de kilometri pentru a depune flori la monumentul celor doi. Galina Radu, mama Mariei Elena, spune că de fiecare dată când merg la biserică, fetiţa cere o bucată de hârtie pe care trece numele Doinei şi al lui Ion şi aprinde lumânări la cei morţi. La festivalul „Două Inimi Gemene”, de acum doi ani, a fost cel mai tânăr participant, iar după acest eveniment a imprimat o piesă pe care o cântă în duet cu Cristian. „Ştie multe despre Doina şi Ion. I-am explicat cine au fost, ce au făcut pentru noi şi au pătruns în inima ei ca ceva sfânt”, povesteşte mama Mariei Elena.

„Maluri de Prut, apă în ştreang”

Cu flori şi lumânări au venit şi reprezentanţii Uniunii Naţionale a Tinerilor Basarabeni din Bucureşti. Vsevolod Chilinciuc, vicepreşedintele Uniunii, susţine că a venit la Coşereni împreună cu mai mulţi studenţi pentru că nu vor să lase ca aceşti oameni să fie daţi uitării, iar pentru anii următori îşi propun să vină într-un număr şi mai mare şi chiar să organizeze acţiuni culturale în cinstea celor doi. „Fiecare cântec al lor poartă un mesaj aparte, trezindu-ţi nişte sentimente intense, care-ţi amintesc de patriotism, de ţară, de casă şi te fac să fii mândru că eşti de acelaşi neam cu ei”, spune acesta.

Tot ce făceau ei era împotriva aşteptărilor autorităţilor de atunci. Primeau telefoane anonime şi erau ameninţaţi cu moartea după fiecare concert, după fiecare pas de apropiere dintre Chişinău şi Bucureşti, spun cei care i-au cunoscut pe Doina şi Ion. În ultima lor noapte, din 29-30 octombrie 1992, când se întorceau de la Bucureşti, Doina a presimţit nenorocirea ce urma să vină, scrie Adrian Păunescu în acelaşi ziar „Flacăra”.

„Doina a sunat-o pe Bobi, prietena mea de atunci, şi i-a spus cu vocea tremurândă că s-a certat foarte tare cu Ion, care, presat de Cudalb (n.r. Vasile Cudalb, om de afaceri care intenţiona să-i ajute pe Doina şi Ion să înfiinţeze un nou teatru „Unirea” la Bucureşti), o ia, practic, împotriva voinţei sale la Chişinău şi are impresia că, dacă va pleca în acea noapte, nu o să se mai întoarcă niciodată”, scrie Adrian Păunescu.

Să le fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i ierte!

Diana LUNGU