Pe urmele deportaţilor: „Un descendent dintr-o familie nobilă basarabeană, deportat în 1949, avea impresia că este un duşman al poporului şi toată viaţa a trăit ruşinat de această stigmatizare”

Interviu cu istoricul Octavian Ţâcu

— Cum a început proiectul „Expediţiile memoriei”?

— L-am început în 2013, primăvara, când eram ministru şi m-am gândit să-l desfăşor sub patronajul Ministerului Tineretului şi Sportului. A fost un proiect la care s-au angajat facultăţile de istorie de la universităţile din Moldova şi Institutul de istorie a Academiei de Ştiinţe. Am pornit de la ideea că acesta ar deveni un proiect pentru tineri, în mod special, tineri care, pe parcursul perioadei vară-toamnă, ar merge pe locaţiile deportărilor staliniste – noi am avut două mari valuri de deportări, şi au fost duşi cam 50.000 de basarabeni. Iniţial, vedeam foarte îngust acest proiect, doar prin prisma acestor experienţe ale deportărilor. Chiar din prima expediţie în Kazahstan am cunoscut o altă faţă a acestor comunităţi de români din spaţiul post-sovietic, pentru că în Kazahstan am văzut de fapt şase valuri ale acestor prezenţe, deci şase procese diferite. Comunitatea era foarte diversificată, atât identitar, cât şi istoric, lingvistic, cultural. Prin urmare, s-a deschis o paletă variată de oportunităţi pentru noi, istoricii, inclusiv studenţi – de cercetare, iar pentru jurnalişti – de investigare, pentru că în fiecare expediţie a mers cineva din mass-media care a reflectat situaţia.

— Câte expediţii au avut loc?

— Deja suntem la a patra expediţie, două dintre care au fost în Kazahstan, prima – în regiunea Karaganda, unde a fost cea mai mare deportare – în Kazahstan au fost deportaţi circa 9000 de basarabeni în anul 1941, în mod special în regiunea Karaganda, şi am mers cam prin toate locaţiile acestor prezenţe. La a doua expediţie, am mers în sud, unde am văzut deja o altă comunitate, relativ nouă, stabilită în perioada sovietică, dar am şi curpins o parte din cei care au fost deportaţi în Kîzîlorda, o mare parte din basarabeni. Şi, cu aceste două experienţe s-au realizat două filme, dar şi o publicaţie despre Spassk. Anul trecut, am ales Irkutsk inclusiv pentru că este vorba şi de experienţa personală a familiei mele.

— Din experienţa familiei dvs. vine acest interes pentru fenomenul deportărilor din Moldova?

— Eu am crescut cu istorii despre cum familia mea pe linia mamei a fost deportată în regiunea Irkutsk. Am fost în acel sat, am văzut acea localitate construită de moldoveni, am văzut străzile, hudiţele astea din satele ruseşti. De altfel, un alt motiv pentru care am ales să mergem la Irkutsk a fost dorinţa de a studia felul în care s-a repartizat această masă de peste 6000 de basarabeni deportaţi în 1949. Anul trecut, am reuşit doar parţial, pentru că am fost la Irkutsk, la Bratsk, după care la Ciunsk, iar aceste spaţii sunt imense, practic pentru a ajunge la una din localităţi, ai nevoie de o zi. Asta explică de ce anul trecut noi am reuşit să vedem doar satul Vesyoloe, care este un sat cu o prezenţă numeroasă românească – în ‘49, de 500 şi ceva, şi încă o localitate. În acest an, am avut şi zile mai multe, am reuşit să încheiem acest ciclu al Irkutskului. Am văzut localităţi despre care doar intuiam că există, Novociunka în care erau doar 200 de moldoveni în 1952 şi Moldovanca. Sigur, Moldovanca în acest an a fost cea mai mare surpriză a expediţiei şi chiar aş spune a tuturor ediţiilor de expediţii pentru că, deşi era ştiut de localnici, acolo nu s-au realizat niciodată înregistrări video. Nu există niciun fel de relatări. Noi am reuşit să ajungem spectaculos acolo, cu nişte maşini de teren foarte puternice care ne-au dus prin taiga, pentru că altfel n-am fi ajuns. Tot ce am găsit acolo, ne-a surprins – parcă ar fi fost o localitate din epoca neolitică – doar gropile astea, am găsit foarte multe cuie, lemn, reminiscenţe de trai, spre exemplu un cazan pentru copt carne, sau o căldare pentru lapte, am găsit un hambar foarte mare – vreo 10 pe 20 de metri, în care se vedea intrarea în bordei, pentru că în bordei trăiau. După care, căutând în echipă, sub îndrumarea fostului pădurar din Novociunka, care intuia pe unde s-ar fi aflat, am găsit un cimitir, crucile erau căzute la pământ, dar mormintele erau intacte.

— În acel cimitir au fost îngropaţi doar basarabeni?

— Da, doar basarabeni. Din acel sat moldovenesc, Moldovanca.

— Ce aţi descoperit la aceste comunităţi de români care locuiesc acolo?

— Noi am văzut mai multe tipologii de moldoveni. Am văzut o parte care sunt descendenţi din deportaţi, ei sunt cei care au fost ţinta căutărilor noastre. Spre exemplu, în Sosnovka, de fiecare dată, am mers direct în şcoli, şi când am intrat în şcoală, prima doamnă care a ieşit de acolo, ne-a întrebat ce căutăm şi era chiar o nepoată a unei deportate – Spânu, care a fost vădit emoţionată şi care ne-a povestit multe despre modul lor de viaţă. Dar, am găsit şi o categorie diferită de alte expediţii. Spre exemplu, cei care au trăit cu moldoveni împreună – soţii de moldoveni, un ucrainean care toată viaţa a trăit alături de moldoveni şi care ne-a povestit lucruri interesante. Deci, ar fi şi o perspectivă a altcuiva despre noi. Desigur, sunt puternic rusificaţi, spre exemplu, Ganea Poalelungi, descendent dintr-o familie boierească, el mi-a spus că actuala casă de cultură din satul Corjova este făcută de bunelul lui, ei aveau stema lor, erau o familie cunoscută. Deci, el practic nu vorbea limba română, procesul ăsta, lipsa de comunicare, îi afectează. Altă comunitate au constituit-o cei care au venit în perioada boom-ului, spre exemplu la construcţia hidrocentralelor Krasnoiarsk sau Bratsk. Noi am avut marele noroc de a vedea probabil cele mai mari hidrocentrale din lume, am văzut Bratskul, construit, de asemenea, şi de moldoveni. Anul ăsta, am văzut Krasnoiarsk, deci, proiectele astea care au atras foarte mulţi tineri din RSSM, inclusiv construcţia magistralei Baikalului. Asta e o altă categorie. Şi mai e o categorie de oameni – cei care au venit după 1991, pentru că aşa cum au plecat mulţi au plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun, aşa au plecat şi spre est, atraşi de neamurile lor, de experienţele care le-au auzit şi de cei care spuneau că în Rusia se pot de face bani.

— Ce fac acum moldovenii de acolo?

— Cei care au rămas şi pe care i-am întâlnit, lucrează în mare parte, la pădure, pentru că aceasta este una dintre cele mai importante zone de export de pădure. Au afaceri. Doi dintre ei au baze de producţie şi exportă în China, au o cifră de afaceri destul de consistentă şi, aşa cum ne-au spus oamenii, spiritul ăsta de gospodar al moldovenilor i-a ajutat foarte mult. Sunt o chestiune sau două care ne-au plăcut în mod deosebit. Prima, e că comunitatea de moldoveni în aceaste două regiuni este bine văzută. Am observat şi atitudinea oamenilor din oraş, şi a oficialităţilor – ei s-au impus. De exemplu, Dumitru Palea, preşedintele Asociaţiei basarabenilor „Baştina” din Krasnoiarsk a fost organizatorul festivalului Mărţişor în acest an, pe întreaga Rusie – au fost peste 700 de invitaţi moldoveni, şi prezenţa lui în oraş e vizibilă, adică vedem o prestanţă. Al doilea lucru pe care l-am observat şi ne-a plăcut este solidaritatea între cei de acolo, deci de la Bradsk şi până la Krasnoirask, acolo unde am mers, ne-au întâlnit basarabeni, care ne pasau unul de altul, la un moment dat glumeam între noi spunând că avem senzaţia că în Siberia locuiesc doar moldoveni, în asemenea măsură eram în mediul moldovenesc, în mediul de comunicare moldovenesc. Ni s-a părut foarte curioasă această chestie.

— Funcţionează ca o reţea…

— Da, ca o reţea. Am înţeles că au instituit recent şi curse Krasnoiarsk-Chişinău, care aduc diferite produse şi ei întreţin această cursă. Senzaţia lor că au acasă pe cineva e foarte vie, sunt conectaţi la lucrurile care se întâmplă aici, îşi pun întrebări. Dar, este o comunitate care din punctul meu de vedere, cultural, are multe de recuperat – şi la tradiţii, şi la alte lucruri. Dacă, spre exemplu, în Krasnoiarsk, Dumitru Palea are interesul de a menţine tradiţia şi costumele naţionale, în Irkutsk există o altă abordare – există Asociaţia „Basarabia” şi lucrurile astea lipsesc. Sigur, aici este nevoie ca statul să aibă o implicare, Biroul pentru Relaţii cu Diaspora să aibă o anumită capacitate de finanţare. Spre exemplu, în Kazahstan, în alte comunităţi, ştiu că Ministerul Românilor de Pretutindeni din România are politici foarte clare de finanţare, inclusiv a şcolilor de limba română, centre culturale ş.a.m.d. Chiar cele din Kazahstan sunt finanţate de statul român. Iar noi, din cauza situaţiei precare în care ne aflăm, suntem foarte deficitari la, să zicem, resuscitarea acestor comunităţi, la crearea anumitor politici care le-ar da de înţeles că sunt importanţi nu numai pentru vot sau pentru a veni o dată în an aici la Congresul Diasporei să-şi spună problemele, dar şi că pot să vină îmtr-o ambianţă în care ei să se poată reproduce cultural.

— Ar putea fi produsă această resuscitare în contextul în care, pe de o parte avem un preşedinte care manipulează pe ideea apropierii de Rusia şi, pe de altă parte, există un Birou al Diasporei care nu e în cele mai bune relaţii nici cu Diaspora din Occident?

— Lipsa de coerenţă a politicilor de acasă afectează şi percepţia lor. Aici avem o mare problemă de raportare, pentru că pe o mare parte, această comunitate este filorusă, nici nu are cum să fie altfel, pentru că ei trăiesc în acest mediu, dar ei, ca şi noi, sunt sensibili la lucrurile care se spun şi care se fac aici. E important ca politicul de la Chişinău să nu atragă sau să nu lase atrase diasporele în diferite bătălii interne care există aici. Faţă de diasporă trebuie să existe o politică foarte constructivă a statului, aşa cum este peste tot, indiferent de raportarea politică la această diasporă. Dar, cu regret… Nu numai dezbaterile din interiorul societăţii noastre afectează diasporele, dar şi contextul general de rivalitate dintre Rusia şi Occident, pentru că întrebările dese care ni s-au dat acolo au fost „Voi cu cine sunteţi, cu Rusia sau cu Occidentul/Europa?” Chiar la întâlnirea cu studenţii pe care am avut-o la Universitatea Federală Siberiană, un student ne-a întrebat tranşant dacă nu vrem să ne unim cu Rusia. Ştiau că este un Dodon la noi, ş.a.m.d. I-am explicat că nu există frontieră între noi, şi el a zis că am putea exista ca o enclavă. Adică, chiar studenţi de 19-20 de ani gândesc în termenii acestei continuităţi. Desigur, pentru o comunitate aflată în Rusia pentru care războiul cu Occidentul este una din direcţiile principale de acţiune politică externă, aceste reflecţii sunt foarte importante, aş spune.

— Vi se pare semnificativ că au vorbit atât de mult despre această separare între Uniunea Europeană şi Rusia şi nu de o consolidare pe interior? În acelaşi context, ce părere aveţi despre Unirea cu România?

— Vedeţi, noi încurcăm unirile. Eu am scris un editorial în care am spus că sunt mai multe forme de unire, deci este Unirea cu România, care a fost cea mai pedalată, mai este unirea cu UE, este şi unirea cu regiunea transnistreană, care este iarăşi un proiect de ţară şi care trebuie văzută, cum o numim noi, ca o reîntregire teritorială şi este unirea cu Rusia, cu spaţiul euroasiatic. Toate aceste forme de unire sunt într-un fel de rivalitate. Pentru mine, problema nu este atât în denumirea lucrurilor, cât în procesele care ar trebui să facă. Şi eu am spus, şi continuu să cred în asta – noi avem nevoie de două procese serioase pe ţară, care ar trebui realizate. Primul este procesul de europenizare, pentru că dacă nu realizăm procesul de europenizare a R. Moldova, nu vom reuşi crearea unor instituţii viabile, imparţiale şi reci în interiorul statului, care să ofere cetăţeanului încredere că statul are funcţionalitate şi, doi, avem nevoie de un proces de românizare, care chiar dacă pe mulţi îi sperie pentru că are conotaţii legate de relaţiile cu România, trebuie înţeles în sensul cultivării tocmai acestei distinctivităţi culturale şi lingvistice, care este în întreg spaţiul românesc. Mă refer şi la corectarea limbii, cunoaşterea istoriei, raportarea la spaţiul românesc ca la unul firesc, pentru că altfel, vom continua să avem o linie de conflict între cei care se cred români şi cei care se cred moldoveni distincţi de români şi care ar vorbi o altă limbă, pentru că anume în această dihotomie este problema fundamentală a R. Moldova. În rest, probabil pentru o perioadă îndelungată, ideea statalităţii va persista. Desigur că ne-am fi dorit ca ea să aibă aceste două conotaţii de europenizare şi românizare ca factori importanţi de consolidare interioară, pentru că, dincolo de aspectul legat de noi, mai există problema transnistreană care poate fi rezolvată doar printr-un efort comun cu parteneri europeni şi regionali, cu Ucraina şi România, dar şi cu Rusia. Chiar dacă, aş spune, nivelul de confruntare între blocurile astea masive – Europa şi Rusia este atât de înalt, încât nu va permite pentru perioada imediat următoare realizarea unei reconcilieri cum este cu Ucraina, Moldova şi alte state state din spaţiul post-sovietic.

— Credeţi că aceste reticenţe faţă de Unirea cu România şi cu UE, vin inclusiv ca repercursiuni ale deportărilor?

— Istoria are un rol important în modelarea culturii politice. Aceasta este o legătură intrinsecă, de asta şi noi voiam să mergem pe legătura acestei reconcilieri nu doar să aruncăm pietre în cineva sau să ne victimizăm în exces, pur şi simplu, avem nevoie de o cunoaştere a istoriei ca să putem merge înainte. Istoria, cu regret, este foarte politizată şi deportările, care ar trebui să fie un element de coeziune şi reconciliere în societate pentru că au suferit toţi, sunt un motiv de manipulare şi de propagandă, de fapt, de multe ori. Dacă preşedintele nu vrea să meargă la monumentul deportaţilor şi neagă această implicare, iar pe de altă parte, se identifică cu 9 mai şi Ziua Victoriei, care sunt profund antistatale prin felul în care este formulată Declaraţia de independenţă, atunci sigur că în interiorul societăţii nu o să avem niciodată consens.

— Aţi întâlnit în zonele în care aţi mers basarabeni care au revenit acasă, dar apoi au decis să plece în Siberia din nou? V-au explicat de ce au decis să revină?

— Da, am găsit multe cazuri de acest gen, atât cei care au fost eliberaţi şi au ales să rămână, cât şi din cei care au fost eliberaţi, au revenit acasă, au stat 2-3 ani, alţii şi mai mult, şi, după, au revenit în Siberia. Aici, sunt două explicaţii. Una ţine de contextul sovietic, pentru că unul din deportaţi ne-a spus că atunci când a revenit acasă, nu mai avea nimic, nu avea la ce să se întoarcă, cei din familie erau priviţi ca duşmani ai poporului, proprietăţi nu mai aveau, trebuiau să intre în kolhoz şi atunci modul de viaţă pe care l-au avut în Siberia i-a determinat să se întoarcă – cel puţin acolo aveau un anumit loc, un anumit spaţiu. Dar, am întâlnit şi cazuri din cei care s-au întors după ’89, tocmai în contextul transformărilor care aveau loc în Chişinău, a mişcării de Renaştere Naţională, când au simţit că lucrurile nu merg în sensul în care ei ar fi dorit, soţiile erau siberiene, rusoaice, şi s-au întors acolo, unde locuiesc în continuare. Deci, aceste experienţe ne oferă o paletă foarte largă de exemple în care pot fi văzute deportările.

— A existat un detaliu, un caz care v-a şocat în această expediţie?

— Mai multe lucruri m-au surprins, dar, probabil, cel mai important şi cel mai emoţionant a fost Gane Poalelungi, care era descendent dintr-o familie nobilă basarabeană, deportat în 1949 şi care avea impresia că este un duşman al poporului şi toată viaţa a trăit ruşinat de această stigmatizare. I-am spus că nu are de ce să-i fie ruşine, pentru că vine dintr-un neam care reprezinta fruntea satului. La fel ca mulţi dintre cei deportaţi, reprezinta o elită a Basarabiei care a fost decapitată şi îngenunchiată.

— Cât de bine cunosc politicienii din R. Moldova istoria?

— Eu cred că foarte prost, sau fragmentar. Nu există o senzaţie a spaţiului istoric, cred eu, şi nu există o senzaţie a locului istoric pe care îl au. Spre exemplu, Vlad Filat, care a fost la timpul său într-o poziţie istorică unică, în care a avut această deschidere spre Occident. Deci, faptul că liderii nu sunt pătrunşi de acest istorism, vine, probabil, ca rezultat al educaţiei noastre, a contextului divizat în jurul istoriei. Istoria a ajuns, cu regret, să fie instrumentalizată de cei care nu prea se pricep la ea şi care o folosesc de fiecare dată în mod rudimentar, cum face Dodon, sau în anumite momente când au nevoie, pentru că atât dreapta, cât şi stânga, atât liberalii, cât şi socialiştii şi mulţi alţii care încearcă să folosească istoria în diferite ipostaze politice, de fapt, văd partea care le convine. Istoria este cu totul altceva, e o ştiinţă care nu e la îndemna oricui.

— Apropo, de mediul politic, veţi participa la referendumul pentru demiterea primarului?

— Nu pot să spun, nu m-am documentat.

— Vom avea anticipate?

— Nu, până în toamna viitoare nu se prevăd evenimente care ar putea să întoarcă acest curs al actualei guvernări şi urmează să vedem pe parcursul anului viitor cum se vor aşeza polii politici. Eu sper foarte mult într-o coalizare a opoziţiei care să ofere atât cetăţeanului din R. Moldova, cât şi partenerilor europeni senzaţia că există o opoziţie a actualei guvernări în ghilimele proeuropene, care nu este deloc proeuropeană.

— Cine ar forma această coaliţie?

— Evident, sunt doar două partide politice la ora actuală – PAS şi PPDA, care ar trebui să aibă o strategie coordonată, dacă vor să schimbe actuala configuraţie şi să impună într-un sfârşit alternativă actualei guvernări.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *