Principală  —  Interviuri   —   Omul moare atunci când nu…

Omul moare atunci când nu are nimic de făcut

298-urschi-2Interviu cu maestrul Gheorghe Urschi

— Dle Urschi, unde vă grăbiţi atât de tare?

— La un concert, la Cricova, împreună cu Silvia Grigore, Janet Erhan, Gheorghe Pârlici…

— E unul electoral?

— Nu, e la un liceu din localitate. Nu are nicio treabă cu alegerile.

— Dar aveţi contracte electorale?

— Nu, am avut nişte oferte, dar nu le-am dat curs deocamdată. Îmi scapă esenţa. Foarte multe lucruri camuflate, paşi neconsecvenţi, parcă invizibili. Eu nu mai vreau să mă încred în oricine.

— Deci, nu puteţi decide pentru cine să râdeţi?

— Cam aşa…

— Dar alteori era mai uşor?

— Nu a fost niciodată uşor, dar m-am pomenit şi cu regrete ulterior. Odată cu anii, însă, am devenit tot mai prudent, şi dacă te-ai mai fript, eşti mai atent.

— Despre ce fel de regrete vorbiţi?

— Am mers cu cineva în alegeri, iar pe urmă am regretat, chiar mi s-a făcut ruşine…

— Cu cine anume?

— Am fost cu atâţia că am multe de spus. Toţi m-au dezamăgit, până la urmă, de ce aş zice altfel… Cineva, cu vreo 3-4 ani în urmă, într-un interviu, m-a adus la o stare în care am decis să declar că intenţionez să fondez un partid. Ce s-a întâmplat acum o lună, o lună şi ceva în urmă, nu ştiu, dar s-a pedalat pe această idee atât de mult, încât nu mai ştiam ce să fac şi unde să mă ascund. Inclusiv telefoane, vizite. Cu sau fără ocazie. Reieşind din câtă lume m-a vizitat sau mi-a telefonat şi care a adus vorba despre acel eventual partid, mi-am dat seama că sunt cu toţii departe de a fi alături de mine pentru scopul pe care mi l-am propus.

— Aţi decis, până la urmă, că faceţi sau nu mai faceţi acel partid?

— Pornirea mea mai dăinuie în interiorul meu, dar faptul că văd atâta lume care începe a mişuna, interesată şi prin mine să ajungă undeva, mă dezgustă pe loc şi îmi trece.

— Puteţi rosti nişte nume de oameni care mişună pe lângă dvs., în speranţa că ar putea avea o pistă de lansare în politică sau la guvernare?

— Nu pot să dau nume, dar sunt mulţi oameni din cercul meu. Atunci când văd că ei văd că asta ar fi o trambulină, nu-mi mai arde de nicio politică şi mă gândesc să-mi petrec bătrâneţile aşa, singur, cum am şi fost.

— Deci nu mai intenţionaţi să fondaţi acel partid?

— Mă dezgustă multe lucruri. R. Moldova e mică şi toţi între ei sunt prieteni, cumetri şi neamuri. Dacă e să fiu autocritic, vă spun că eu nici nu am în mine forţa de a trimite omul dracului, iar fiind în politică trebuie să poţi face acest lucru. Este una dintre frecventele ocupaţii ale politicienilor.  Visul meu e să-mi cumpăr un papagal, să-l învăţ să înjure şi să umblu cu dânsul pe umăr pe urmă. Nu mai ştiu dacă visul meu despre partid e realizabil acum.

— Cunoaşteţi vreun politician de la noi care are simţul umorului?

— Sunt printre ei şi oameni cu umor. Odată, un agrarian mi-a spus, după un monolog de-al meu în care nu-i lăudam foarte tare: „Când veneai la mine în colhoz şi tăiam porcul, eram prieteni, dar acum sunt agrarian?”. I-am spus: „Atunci erai prieten, acum agrarian. Ce să-ţi fac, pot doar să-ţi aduc porcul înapoi”.

— Aveţi prieteni printre politicieni?

— Prieteni – nu. Eu nici în viaţă nu am prea mulţi prieteni. Sunt o fire comunicativă parcă, dar îmi aleg greu prietenii şi încă mai greu renunţ la ei. Cred însă că nici nu poţi avea mulţi prieteni, că atunci nu mai e prietenie, ci prieteşug, legat de interese. Prietenul e cel în faţa căruia te poţi dezbrăca sufleteşte. Din ăştia… degetele unei singure mâini sunt mai mult decât suficiente.

— Dar politicieni cu simţ autocritic aţi cunoscut?

— Poate până a ajunge acolo, sus, mi s-a părut că-l au, dar când ajung acolo parcă se destramă. Oameni care vor să ajungă la putere sunt mulţi, peste tot, dar la noi vrea doar el să ajungă la putere. Cred că asta ne deosebeşte de restul lumii.

— Veţi merge la vot?

— Sigur că da!

— Ştiţi pentru cine veţi vota?

— Da, ca şi data trecută.

— La referendum aţi votat pro sau contra?

— Ei, cum să votez contra? Eu respect legea.

— Cum vedeţi viaţa în Moldova după alegeri?

— Ce să se schimbe imediat după alegeri? Şi când o să intrăm în UE, tot nu se va schimba nimic peste noapte. Foarte greu se clădesc lucrurile.

— Dacă, ipotetic, partidul dvs. ar ajunge unul parlamentar, ce aţi schimba, ce aţi decide, ce aţi face?

— Aş convinge  lumea din acel Parlament să se întoarcă cu faţa spre ţăran.

— Dar cum poate fi ajutat în ziua de azi ţăranul?

— Cel puţin dacă i s-ar deschide nişte drumuri, să i se ofere nişte credite la o dobândă căreia să-i poată face faţă. Oricine vine la putere, ţăranul, oricum, este îmbrobodit de fiecare dată, şi rămâne mai necăjit, mai sărac, mai fugărit şi mai lipsit de orice drepturi. Ţăranul trebuie să fie un om înstărit. Era o zi de lucru, când am văzut într-un sat barul plin. Toţi se plângeau de nevoile lor. Unul mi-a spus: îmi pare rău acum că nu-s musulman. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că femeia lui e în Italia şi trimite acasă bani, dar să fi avut el măcar vreo 20 de femei… Eu însă am fost în mai multe ţări unde sunt moldoveni şi nu am văzut pe nimeni bucuros de viaţa de acolo. Chiar dacă se străduiau să-mi demonstreze că-i bine şi că le revine un câştig acceptabil, omul smuls din ţărâna lui şi răsădit aiurea în altă parte nu se prinde, deşi am întâlnit şi oameni care mi-au spus că nu au de gând să se întoarcă înapoi. Unii se simt în străinătate ca acasă.

— Ce le spuneţi când mergeţi cu spectacole la ei? Care-i mesajul dvs.?

— Dacă e un public bun şi reuşesc să ajung la acel contact nemijlocit, încerc să le vorbesc şi lucruri mai serioase, dar dacă văd că au venit pur şi simplu să râdă, atunci îmi fac cinstit şi chiar inspirat meseria şi nu încerc să obţin mai mult.

— Cât costă un spectacol cu Gheorghe Urschi în Italia?

— În Italia a fost 20 de euro, cred. Organizatorii fac nişte calcule, ca să asigure avionul tur-retur, hotelul, care e foarte scump. Dacă îmi propune cineva să mă ia la gazdă, accept.

— Aţi fost la alegerile precedente?

— Sigur că da. Sunt un cetăţean care respectă legile.

— De-a lungul timpului, aţi avut oferte de la diferite partide să candidaţi pe listele lor?

—  Sigur că da, iar unele încă de pe vremea sovietică. Am zis întotdeauna că am meseria mea şi că nu suntem chiar aşa de mulţi. Am zis să-mi caut de profesie, şi acesta a fost răspunsul ori de câte ori mi s-a propus. De la o vreme, însă, mi s-a propus mai mult să merg în campania electorală, pentru că pe liste are cine fi inclus. Sunt oameni cu bani, iar în acest context faţă de mine nu poate exista niciun interes. De altfel, astăzi nu mai ştiu dacă cineva mai are nevoie de persoane cu nume. Pe cine atrage numele? Astăzi numele e bun de afiş. Nu mă tentează viaţa politică şi cariera politică.

—  De ce am ajuns să nu mai conteze numele? Credeţi că lumea a degradat atât de tare, încât să vadă doar bani în faţa ochilor?

—  În ultima vreme am mai puţine relaţii cu publicul. Cumpăr toate ziarele. Absolut toate. Şi de stânga, şi de dreapta, şi de centru. Eu trebuie să le citesc pe toate, că asta mi-e meseria. Tot ce văd, ce citesc, totul îmi este străin şi mă respinge. Sunt o construcţie psihică mai sucită şi nu pot răzbate la adevăr pentru că totu-i camuflat. Se creează aparenţe foarte uşor. A jongla cu vorbele e la modă. Am fost la Uniunea Scriitorilor pentru că mi s-a telefonat că se împlinesc 90 de ani de la fondare. Merg mai rar pe acolo, dar cu această ocazie m-am dus. A fost dezvelit un monument în memoria scriitorilor anticomunişti. După dezvelire, am văzut foarte multă lume, foarte mulţi necunoscuţi, stând în rând ca să prindă un loc la masă. Şi asta mă dezgustă, când văd pomănarii ăştia care au liste în ce zi şi unde să se ducă să asiste, să mănânce şi poate oleacă în torbă să pună. Am auzit că trebuia să ni se dea nişte premii, la scriitorii mai activi din ultimii ani, ca să aflu până la urmă că…, să-l văd chiar în capul mesei pe Plahotniuc, care a sponsorizat Uniunea Scriitorilor cu o sumă de 170 de mii de lei, ca să le dea acolo câte vreo 200 de lei unor scriitori. M-am dat încet-încet la o parte, am ieşit afară şi m-am retras acasă.

—  Aţi urmărit concertul din 14 octombrie, din PMAN? Cum vi s-a părut evoluţia lui Dan Balan?

—  Ce să vă spun? Faptul că în cazul unora vine popularitatea din senin, iar unii nu ştiu cum să o ducă, îi face, la un moment dat, să se prăbuşească. Eu n-am avut niciodată microbul vedetismului. Mi-am spus că ăsta mi-i lucrul. Să mă ştie lumea.

—  Ce vă mai amuză în viaţă astăzi?

—  Sunt şi lucruri care mă amuză. De exemplu, chiar zilele astea îi spuneam fiicei mele, care are blog, să scrie o propoziţie. Onişcenko a declarat că vinurile noastre sunt bune de vopsit gardurile, dar eu aflu că vinurile noastre sunt întrebate, şi că vin importatorii ruşi şi le cumpără chiar de aici. Şi atunci am zis că e firesc să mă întrebe: Dar câte garduri au ruşii? Când prind aşa câte o poantă şi-mi vine, mă amuz eu pe mine, apoi o spun şi lumii. Bunăoară, doi boschetari îngheţaţi bocnă, fiind iarnă crâncenă afară, intră într-un bloc să se încălzească. La uşa întredeschisă a unui apartament, aud cum doi indivizi chercheliţi discută cu înfrigurare despre încălzirea globală.

—  Din politica de la noi ce vă amuză?

—  Politica mai mult mă irită decât mă amuză. Deşi şi ei fac glume şi răspund libertin aşa, chiar spiritual uneori. Nici nu ştiu ce ar putea să mă amuze. Am fost şi am rămas un anticomunist, de aceea, chiar atunci când am fost invitat să merg în campania trecută cu ei, am spus – nu. Cineva, dintre ai mei, pus probabil la cale tot de ei, mi-a zis că nu fac bine. Am spus că nu pot face altfel. Ar însemna ca, la anii mei, să trec cu buretele peste tot ce am crezut, m-a mişcat şi m-a durut întotdeauna. Mai bine stau acasă…

—  Dacă ar veni acum comuniştii şi v-ar propune o sumă de bani care să vă asigure o bătrâneţe liniştită, ce aţi face?

—  Nu există o asemenea sumă.

—  Ce pensie aveţi?

—  Am vreo mie de lei.

—  Cum trăiesc colegii dvs., artiştii? Cum se descurcă, pentru că publicul are acum alte preferinţe?

—  Eu cunosc multe familii, cupluri de actori, care s-au luat din dragoste, dar s-au despărţit de sărăcie. Ce poate să facă omul? La 56 de ani să-şi schimbe profesia? Mulţi duc un trai jalnic. Sunt câţiva care se descurcă, fiind invitaţi pe la nunţi, cumetrii. Fără falsă modestie, printre ei sunt şi eu.

—  Ce le spuneţi oamenilor la o nuntă?

—  Sunt primul dregător meseriaş de aici, de la noi, am început prin anii ’70. Pe lângă faptul că luam şi nişte bani, mă mândream că eram alături de mari artişti ai neamului, cum ar fi Nicolae Sulac. Una dintre poantele savurate şi bine primite de public e cea în care le povestesc că am început prin anii ’70… Pe atunci,  când veneam în cort, mă uitam în primul rând la mireasă. Prin anii ’80, deja mă uitam mai întâi la nună, în ’90, mă uitam ori la soacra-mică, ori la cea mare, iar acum deja spun: Mâca mirelui este?  Lumea de la noi cu umorul mai stă cum mai stă.

—  Ce frici aveţi?

—  Am fobie de înălţime. La Atena, mi s-au tăiat genunchii când m-am urcat până sus, la Acropole. Când mi-am aruncat privirea în jos, am crezut că nu mai rezist. Din cauza acestor frici, mă chinui mai ales atunci când zbor cu avionul. Ajung uneori să vreau să renunţ la nişte deplasări… Îmi amintesc, când zburam spre Canada, peste ocean… Când priveam, pe un ecran mic, zborul avionului peste ape, îmi venea să închid ochii, ca să nu văd. La întoarcere, un vecin de banchetă mi-a spus că el cunoaşte un remediu bun împotriva fricii de zbor. O sticlă cu whisky o bei, iar alta o ţii la sân…

—  Aţi cunoscut oameni de succes prin străinătate, acolo unde aţi evoluat în spectacole?

—  Cei care ştiu să muncească au înregistrat succese şi printre străini. Cel mai bun trai şi l-au asigurat cei care au plecat în Canada. Am fost pe acolo, acum câţiva ani. Aproape toţi au case cu două niveluri. Plătesc la bănci nişte rate, timp de 25 de ani, dar au asigurate locuri bune de trai…

—  Aţi întâlnit-o pe Angela Bucico în Canada?

—  Am susţinut concerte împreună. Angela Bucico cântă, este căutată să cânte pe la nunţile românilor, ale ruşilor sau ucrainenilor, dar şi pe la nunţile localnicilor, deoarece, între timp, a învăţat engleza, franceza şi se descurcă bine.

—  „Libertate”, mai e în repertoriul Angelei Bucico?

—  De Ziua Independenţei l-a cântat, iar pe la nunţi cred că nu-l prea cântă…

—  Regretă sau nu că a plecat din R. Moldova?

—  Când i se face dor, îşi permite luxul de a reveni din când în când. Acum şi mămica ei e acolo, aşa că în Moldova i-au rămas nişte rude şi prietenii…

—  Nu regretaţi că nu aţi plecat şi dvs. în străinătate?

—  Nici prin cap să-mi treacă. Prin anii ’90, vreo 3-4 teatre din România mi-au propus, împreună cu soţia, să mă încadrez. Îmi ziceau, dacă vii miercuri, de joi vei primi şi locuinţă. Eu, însă, sunt aici. Când plec, vreo 3 zile îmi satisfac curiozităţile, văd tot ce am de văzut, după care vreau înapoi acasă. Aici am două fiice pe care le cresc, chiar dacă sunt mari. Am o vilă, în care mă simt bine, am profesii, iar acest lucru îmi ajută să supravieţuiesc. Mai scriu, fac texte pentru muzică. Unii doritori de bine ironizează: iată, e şi compozitor. Dar ce pot face dacă în mine îmi zvâcneşte o melodie sau alta? Mai am şi aceste deplasări peste hotare. După Anul Nou, planific să plec în Portugalia. Am concerte la Surgut şi la Urengoi, unde locuiesc vreo 700 de mii de moldoveni, stabiliţi acolo încă în  perioada sovietică. Voi fi vreo 12 zile în acest turneu, pentru care acum purtăm discuţii.

— Când aţi vorbit ultima dată despre planurile dvs. de viitor?

— Poate e ridicol, la anii mei, să-ţi faci planuri de viitor, dar nu mai pot să stau fără să scriu piese. Şi acum se joacă mai multe spectacole la Bălţi, la Teatrul „Guguţă”. Lucrez la o comedie. Chiar vreau să văd cine se va aventura să o pună în scenă. După atâtea piese de teatru nu mai pot şedea fără să continuu acest lucru. Dacă după o nuntă vin acasă stors de puteri, atunci când rămân cu o coală de hârtie în faţă, îmi reîncarc bateriile şi mă umplu de convingerea că cineva aşteaptă rezultatul muncii mele. Cred că omul moare atunci când nu are nimic de făcut. De aceea, dacă vrea să trăiască, trebuie să născocească ceva întruna. Am şi zile deşarte, în care nu-mi vine nimic în cap şi mă simt nenorocit.

—  Dar ce vă face să vă simţiţi nenorocit?

—  Tot ce e în jur. Se deşartă ţara. Cei care veneau la spectacole sunt plecaţi, în mare parte. A venit vremea să umblu eu după ei. Pe de altă parte, le spun: bine că aţi plecat şi am şi eu la cine veni.

— Aveţi paşaport românesc?

— Da, am aşteptat şi eu ca toată lumea. Este adevărat, m-au ajutat fiicele cu perfectarea actelor. Personal am fost doar la jurământ.

— Cine vă amuză mai mult? Moţpan, Ostapciuc, Stepaniuc, Lupu, Voronin, Ghimpu sau Filat?

— Dacă-i să mă uit după producţia pe care am scris-o pe făgaşul satirei, cred că e Voronin. Despre el am scris mai multe satire. Chiar dacă s-a supărat că nu i-am apreciat gestul prin care m-a decorat cu Ordinul Republicii, oricum a constituit un bun subiect de amuzament.

—  De ce credeţi că Voronin şi ai săi mai înregistrează succese electorale?

—  Dacă vă referiţi la sondaje, vă spun că eu nu cred în acestea. Cred că pentru PCRM votează cei care vor vota cu ei până la moarte. Pe aceştia e greu, la o vârstă înaintată, să-i întorci cu faţa spre noi şi cu spatele la PCRM.

—  Dar sunt şi numeroşi tineri printre simpatizanţi…

—  Mintea mea refuză să-i înţeleagă pe cei tineri.

—  Aţi fost comunist, în perioada sovietică?

—  Tata, Ion Urschi, artist amator vestit prin părţile Şoldăneştilor, îmi zicea odată că ar fi bine să mă fac membru de partid… Odată, când am rămas în doi, el fiind membru de partid, mi-a zis foarte interesant: trebuie să te dai cu dânşii, aşa-i amu, şi casă mai uşor o să primeşti, şi pe lucru vei avea „prodvijenie”. Eu l-am ascultat, dar nu m-am dat. Peste vreo 20 de ani, tot tata a recunoscut că am procedat bine, deoarece pe frate-meu, care era membru de partid, îl chemau mereu să dea socoteală de ce cântă pe la nunţi.

—  Ce ar trebui să se întâmple în societate ca să nu dispară ca entitate?

—  Eu cred că lumea ar trebui să revină la lecturi, la carte şi să se detaşeze de Internet, care ne înghite ca fiinţe, ne fură personalitatea.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G. şi V.M.