Principală  —  Interviuri   —   Niciodată nu m-am gândit la…

Niciodată nu m-am gândit la bani

440-ilian2Interviu cu violonistul Ilian Gârneţ, laureat a peste 30 de premii internaţionale la vioară

— În ultimii ani, Germania a devenit a doua ta casă. Ce diferenţe sunt între oraşul Stuttgart, unde locuieşti acum, şi Chişinău?

— Sunt foarte multe diferenţe. Aş remarca starea economică, anturajul. Dacă ar fi să mă refer la domeniul meu, sunt mult mai multe orchestre, bune şi foarte bune. Ai din ce alege. Acasă, în Moldova, din păcate, nu prea ai din ce alege. Singura sursă de existenţă ar fi să accept să cânt la nunţi. Dar nu am făcut asta niciodată, cu excepţia câtorva cazuri când, în calitate de invitat, de nuntaş, am interpretat vreo piesă. Nu sunt meseriaş în muzica pe care o preferă de obicei nuntaşii. Din acest considerent, mi-ar fi foarte greu să mă descurc în Moldova.

— Ar trebui să recunoaştem că, de fapt, nu acesta este motivul din care locuieşti la Stuttgart şi nu la Chişinău. Acolo îţi este familia… Altfel, ai fi putut locui oriunde în lume…

— Da, acolo îmi este familia. Eu nu am ales oraşul sau ţara, eu mi-am găsit acolo jumătatea. Aşa a fost. Acest eveniment mi-a schimbat viaţa.

440-ilian3a— Dar ce crede jumătatea ta, pe care ai descoperit-o la Stuttgart, despre Chişinău?

— Chişinăul este patria mea, casa mea şi acest fapt înseamnă mult pentru ambii. Ea ştie că eu nu am părăsit această ţară, că sunt aici cu sufletul şi cu gândul. Îi place foarte mult aici. Familia sa din Germania a fost la noi. Au fost frapaţi de Piaţa Centrală, deoarece aşa ceva nu mai văzuseră acolo. Sper ca, în viitor, să fim şi aici pentru un an-doi, deşi, odată şi odată, toţi revenim acasă. Cel puţin eu nu voi fi o excepţie în acest sens.

— Ce înseamnă pentru tine cei 7 ani de acasă?

— Înseamnă totul, pentru că aceşti 7 ani de acasă au decis viitorul vieţii mele. Deşi, cred că soarta mea a fost decisă pe când eram şi mai mic, având doar 5 ani.

— Cum anume?

— Părinţii. Ei au decis că trebuie să fiu muzician, că trebuie să cânt anume la vioară. Deşi mama e pianistă, a ales vioara pentru mine, gândind, probabil, că ar fi prea mult doi pianişti şi două piane într-o singură casă. Mai întâi, părinţilor mei le-a fost clar că voi fi în artă. Ulterior, tatălui meu îi plăcea foarte mult violoncelul, dar pentru un copil era foarte greu să circule prin oraş cu violoncelul, mai ales că, în acea perioadă, transportul urban era o mare problemă în Chişinău. Până la urmă, ei au găsit că vioara e mai mică, mai îndemânatică.

— Care dintre aceste reguli te strădui să nu lipsească în educaţia fiicei voastre?

— Vreau neapărat să-i arăt tot ce-i mai frumos. Ştiu că nu voi reuşi să fac din fiica noastră o bună chimistă sau fiziciană, pentru că nu am şti cum să o îndrumăm, cum să o ajutăm în calea spre o astfel de profesie. Deşi, există şi excepţii, când într-o familie de medici creşte un bun muzician sau într-o familie de ingineri creşte un pictor excepţional. Aş accepta, probabil, orice decizie a ei, dacă aş înţelege că muzica nu-i place. Acum, când are doar 2 ani, e mai greu să înţelegi dacă-i place sau nu muzica. Vreau să-i respect copilăria şi să nu insist prea devreme asupra unor anumite lucruri.

— În acest sens, ai avea ce le reproşa părinţilor tăi?

— Nu cred. Chiar aş fi dorit ca ei să fie şi mai exigenţi cu mine. Deşi au fost foarte insistenţi în acest sens, întreaga mea familie, inclusiv buneii, fiind muzicieni. Uneori se ajungea până la lacrimi, dar, în general, azi nu am ce le reproşa. Le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine. Anume lor le datorez tot ce am realizat până acum.

440-ilian3— Şi soţia ta este muzician. Aşteptaţi să o vedeţi pe fiica voastră cântând pe marile scene ale lumii sau e cam devreme pentru astfel de planuri?

— Da, e cam devreme, deşi, la cei doi ani câţi are acum, o văd deja cu vioara în mână. O văd şi în imaginaţie, dar şi în realitate, pentru că deja cântă la vioară. Am şi făcut câteva înregistrări cu ea. Până acum cânta doar pe o strună, acum cântă la toate strunele. Cred că acest lucru s-a întâmplat involuntar, deoarece exersez acasă. Când sunt acasă, în Germania, mă vede foarte des cu vioara în mână. Deja, când aude vioara, îşi ia cutiuţa sa, în care păstrează un instrument special pentru dânsa, ia vioara şi cântă, după care o lasă la loc.

— În ce limbă vorbeşte?

— Eu vorbesc româna cu ea, soţia – germana, iar eu şi soţia comunicăm în engleză. Eliza aude trei limbi şi, în aceste trei limbi, posedă deja un mic vocabular.

— Cât de des întâlneşti în Germania moldoveni care au plecat încolo după câştig?

— Nu am prea întâlnit. Am avut norocul să-l întâlnesc pe violoncelistul Marin Smeşnoi, originar din R. Moldova. El este prim-violoncelist la Orchestra Radio de la Stuttgart. În trei, împreună cu soţia sa, am făcut un trio, interpretând muzica lui Alexandru Fesca, un compozitor mai puţin cunoscut, dar foarte interesant. De altfel, Orchestra Radio de la Stuttgart e una dintre cele mai bune în Germania.

— Ce experienţe ar trebui să preia de la occidentali cei plecaţi, care vor să se stabilească în Europa cu orice preţ?

— Vreau să le spun din start că în Europa nu e atât de simplu să trăieşti, după cum pare. Da, ai posibilităţi, venituri mai mari, dar, totodată, şi taxele sunt mai mari. Din această cauză nu înseamnă că vei avea foarte mulţi bani. Şi-apoi, doar acasă te simţi ca acasă.

— Cât de mult mizezi pe bani în viaţa ta?

— Niciodată nu m-am gândit la bani. Cel puţin aşa am fost educat. În primul rând a fost să creez, având ideea fixă că, dacă munceşti mult, dacă realizezi tot ce ţi-ai pus în gând, banii vor veni. Acum, de când a apărut şi fiica, cheltuielile au crescut, deşi nu pot spune că nu ne descurcăm. Inclusiv soţia munceşte, fiind profesoară de muzică şi de engleză în şcoală.

440-ilian4— Ai crescut într-o familie de artişti, cât de des era discutată problema banilor în casă?

— Eu nu-mi amintesc astfel de discuţii. Mai mult, dacă încercam eu să vorbesc despre bani, taică-meu îmi închidea imediat gura. În ultimul timp, încep să înţeleg că dacă ai o atitudine indiferentă faţă de bani, atunci banul te evită şi nu mai vine la tine, înţelegând, probabil, că nu-l apreciezi.

— Acum, vizita ta în R. Moldova coincide cu scandalul vinurilor moldoveneşti, interzise pe piaţa rusească. Cum crezi, pe piaţa germană, dar şi pe alte pieţe europene, ar fi loc pentru vinurile produse în R. Moldova?

— Eu vreau să cred că s-ar găsi destul loc şi pentru vinurile moldoveneşti pe pieţele europene, deşi situaţia noastră geografică ne leagă foarte mult de imensa piaţă rusească. Cele întâmplate în ultimul timp sunt regretabile. Toţi ştiu că suntem o ţară agrară şi că avem un vin bun. E greu să auzi că, din puţinele lucruri cu care se poate mândri R. Moldova, iată că vinul nu mai este bun pentru a te mândri.

— La Stuttgart, germanii servesc vin moldovenesc?

— Nu am prea avut cum să cunosc astfel de situaţii. Nu am observat vin moldovenesc în magazine, iar acest fapt mă face să cred că există loc pentru produsele noastre, pur şi simplu, nu sunt suficient de promovate. Şi eu, de la un timp, nu mai prefer berea, la ocazii, servind vin, care e şi mai gustos, şi mai sănătos. Vinul italian, de altfel, este foarte bun, dar şi destul de ieftin. La 2 euro, poţi achiziţiona o sticlă de vin foarte bun.  Eu nu ştiu dacă, la Chişinău, poţi găsi o sticlă de vin bun moldovenesc, la doar doi euro. De altfel, aici, în Moldova, preţurile sunt excesiv de mari. În orice restaurant, plăteşti de 3–4 ori mai mult decât în centrul Europei, decât la Praga sau în Spania. Acest lucru mă surprinde şi mă nedumereşte.

— Care dintre cele peste 30 de premii internaţionale pe care le deţii e cel mai preţios şi de ce?

— Bineînţeles, premiul pe care l-am obţinut la Concursul Regina Elizabeth. Este cel mai prestigios concurs de vioară, dar şi de muzică, în ansamblu. De altfel, vioara a fost instrumentul preferat al Reginei. Concursul a fost lansat în 1937, dar abia după război şi-a câştigat celebritatea. În ansamblu, această competiţie urmăreşte descoperirea şi sprijinirea tinerelor talente.

Au fost şi alte concursuri importante: Tibor Varga, în Elveţia, David Oistrah, concurs internaţional de la Moscova, David Oistrah din Odesa, precum şi alte concursuri, dar Regina Elizabeth m-a marcat pentru toată viaţa. E un concurs cu totul special, care durează o lună. E cel mai de durată concurs ca program şi ca timp.

440-ilian5— Dar ce au apreciat spectatorii şi juriul când au decis că eşti printre cei mai buni, în acest concurs?

— Nu ştiu exact. Ar fi mai simplu să răsfoiţi recenziile din presa belgiană, care a scris lucruri frumoase despre Mozartul meu. Au zis că, atunci când interpretam Mozart, în aer plutea o atmosferă specială.

— Dar de ce ai ales Mozart pentru acest concurs?

— Mozart era obligatoriu. În cele cinci etape ale concursului, fiecare concurent trebuia să cânte un Mozart, mai bine zis orice concert pentru vioară al acestui compozitor. Mozart, de altfel, e compozitorul cel mai dificil de interpretat.

— Cum e Festivalul “George Enescu”, la care ai participat şi tu acum un an?

— Se spune că e cel mai grandios festival din lume, în organizarea acestuia fiind investită o sumă enormă de bani. E un festival deosebit, cu foarte multe orchestre, deşi, în opinia mea, cred că e un exces să implici un număr atât de mare de orchestre, invitarea cărora costă foarte mulţi bani: London Simfony, BBC Simfony, orchestre din Chicago sau New York, mari dirijori care nu ajung oriunde.

— Dar ce reprezintă pentru tine George Enescu?

— Eu cred că este faţa neamului nostru. Pentru mine, George Enescu şi Sergiu Celibidache sunt pilonii noştri de cultură, identitatea noastră naţională. În repertoriul meu am inclus mai multe creaţii de George Enescu: Sonata 1, Sonata a 2-a, Suita “Impresii din copilărie”, alte piese mici. Enescu e identitatea noastră.

— Care-i povestea viorii pe care o ai acum?

— Vioara aceasta am primit-o ca un ajutor de la prietenul meu Mişa Catz. S-a întâmplat după cunoştinţa noastră la Sala cu Orgă, când urma să mă pregătesc de Concursul Regina Elizabeth. Aşa s-a întâmplat că, de 6 ani deja, cânt cu această vioară, deşi mi-o împrumutase doar pentru concurs, ca să fac faţă acelei competiţii, dar şi viorilor la care au interpretat participanţii. Au fost viori celebre, Stradivarius, Guarneri del Gesu… Ulterior, timp de un an, am cântat şi eu la o asemenea vioară, Guarneri del Gesu. Costa 8 milioane de euro. Nu mi-a convenit şi nimeni nu înţelegea cum poate să nu-mi placă sunetul unei viori care valorează 8 milioane de euro. Am revenit la vioara mea cu cea mai mare bucurie. E o vioară la fel de veche ca şi Stradivarius. Are vreo 300 de ani. Nu are un nume, iar din această cauză nu are valoarea pe care o au viorile celebre, dar îmi este foarte apropiată, este parte din sufletul meu. Este o vioară misterioasă. Am arătat-o cel puţin la 10 specialişti, care cunosc totul despre viori, dar nimeni nu a putut spune ce fel de vioară e. Cu siguranţă, la această vioară a cântat celebrul violonist francez de talie mondială Gino Francescatti. Această vioară a fost a lui Gino Francescatti până la vârsta de 25 de ani.

440-ilian6— Cum, totuşi, a ajuns în posesia ta?

— Cum vă spuneam, fusese împrumutată pentru acel concurs, după care prietenul meu, Mişa, m-a invitat la el acasă, în Franţa, la Cannes, pe Coasta de Azur a Mării Mediterane, unde mi-a înmânat această vioară, care datează din 1748. Suntem în relaţii foarte bune. Până la urmă, fostul stăpân al viorii mi-a devenit naş de căsătorie.

— Nu ai frică să circuli cu această vioară prin Chişinău?

— Nu, pentru că vioara este asigurată. De altfel, am fost la Chişinău şi cu vioara de 8 milioane, Guarneri del Gesu, am umblat prin oraş cu ea fără frică şi fără gânduri negre.

— Festivalul “Regina Vioara” este prilejul cu care te afli acum la Chişinău. Prin ce te-a atras acest eveniment?

— Este un festival organizat de maestrul Vasile Goia. E un festival frumos, aflat la a 5-a ediţie. De obicei participă mulţi tineri, dar şi maeştri ai viorii. Este un eveniment important pentru R. Moldova.

— Ori de câte ori ajungi acasă, ce locuri vizitezi cu orice preţ?

— Vin la părinţi, în primul rând. Savurez o cină împreună cu ei, după care îmi revăd prietenii, profesorii. Încerc să savurez aerul oraşului, al casei în care am crescut. Îmi place aerul de acasă şi nicăieri nu mă simt atât de bine ca aici, la Chişinău.

— Deşi ai doar 30 de ani, eşti considerat un mare artist. Ce faci ca să eviţi aroganţa, orgoliul, calităţi care, deseori, ştirbesc din imaginea unor mari personalităţi? Cum poate rămâne om simplu un artist de talie mondială?

— Sunt departe de lumea orgoliilor, deşi uneori cred că aş fi avut nevoie de mai multă apreciere de sine, pentru că, din miile de concerte pe care le-am cântat, sunt mulţumit doar de 3–4 concerte până acum. Cred că orgoliul şi aroganţa, într-o măsură nu prea mare, pot face bine unui artist.

— Suntem la un fel de răscruce în R. Moldova. Există oferta europeană şi foarte multe impedimente în calea ei. Ce ar trebui să facem noi, cei care am rămas aici, ca să reuşim la toamnă, la Vilnius?

— Nu sunt foarte interesat de politică şi s-ar putea să ofer un răspuns diletantist la această întrebare. Pot să-mi exprim dorinţa mea, de a ne orienta spre Europa, după care ar urma Unirea cu Patria mamă, România. Acesta ar fi visul meu, dar nu ştiu ce ar trebui să facem pentru asta, doar să dorim foarte mult, să tindem spre asta.

— Când evoluezi pe marile scene ale lumii, ce le vorbeşti spectatorilor despre tine?

— Le spun că sunt din Moldova, dar foarte mulţi nu ştiu ce înseamnă Moldova, unde e Moldova, atunci le spun că sunt din România, ca să înţeleagă mai uşor, mai ales că sunt şi cetăţean român. Cânt foarte des în România, unde mă simt ca acasă.

— Îţi mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.