Principală  —  Interviuri   —   Mi s-a carbonizat inima

Mi s-a carbonizat inima

270-hancu2Interviu cu Parascovia Hâncu

A lucrat profesoară de română şi bibliotecară în satul Berezlogi zeci de ani, şi-a crescut cei doi copii printre cărţi, de aceea au ajuns să facă anii de liceu, facultăţile şi masteratele prin SUA, Franţa, Spania. Avea o singură lege – să promoveze dragostea de carte şi de educaţie. Până când, în aprilie 2009, oameni de stat, fără de carte şi fără de lege, i-au transformat fiul într-o statuie de vânătăi. De atunci, nu şi-a mai găsit liniştea.

— Cum se simte în prezent Damian, fiul Dvs.?

— Din aprilie şi până în prezent a trecut prin mai multe situaţii dificile. Nu mai vorbesc despre traumele pe care le-a avut din cauza bătăilor poliţieneşti. Dar şi din cauza atitudinii autorităţilor şi a organelor de anchetă suferă încontinuu.

Acum Damian e în Franţa, la studii. Dar a avut probleme şi acolo cu facultatea, căci aici i-a fost ruptă mâna, i-au fost provocate alte traume şi nu a putut pleca din Moldova vreo lună. Aşa au apărut absenţele de la ore şi a trebuit să recupereze.

— Şi Dvs., cum vă simţiţi acum, la un an de la acel coşmar?

— După clipele de groază pe care le-am trăit îmi vine foarte greu să am încredere în oamenii legii. Chiar după ce l-au bătut şi l-au ţinut închis, eliberat fiind, a fost urmărit aici în permanenţă.

Ţin minte că mergeam la medicul legist, spre strada Korolenko din Chişinău, şi am văzut o maşină care se ţinea permanent din urma noastră. Eram chiar împreună cu avocatul Ion Casian. Şi el a fost surprins de urmărire. Am înţeles atunci că nu convine multora faptul că Damian a spus deschis ce s-a întâmplat.

Am avut şi alte semnale că suntem urmăriţi. La 9 aprilie, la spitalul de urgenţă, discutam cu medicii despre starea lui de sănătate şi despre necesitatea să plece foarte curând la studii în Franţa. Nişte poliţişti care erau în preajmă aproape ca-și lipeau urechea de noi ca să afle despre această plecare (se vedea ca vroiau informații, erau mereu lângă noi). Totodată, în seara când Damain a fost eliberat din închisoare, după ce a dat interviuri la Jurnal TV şi la ProTV, a fost căutat de nişte poliţişti la căminul unde locuia. În acea perioadă am avut mereu semne că telefonul de acasă ne este interceptat. Damian primeşte şi mesaje stranii în poşta sa electronică.

După toate acestea, şi azi am oroare faţă de oamenii în uniformă. Pe oricare îl văd, dacă e în uniformă, nu am încredere. Ştiu că ţara le dă această uniformă, dar parcă îmbracă nu o haină de serviciu, ci o haină a agresiunii. Îmi pare că omul în uniformă e echivalent cu un terorist. De atunci, în cap îmi stăruie o singură formulă: asasini în uniformă.

Poate mulţi dintre ei nu au nicio vină, poate cei pe care îi văd acum sunt oameni cumsecade, dar mie mi s-a carbonizat inima, nu mai pot simţi ceva bun pentru ei.

— Aţi avut măcar o mică senzaţie că autorităţile ar dori reabilitarea lui Damian, a celorlalţi tineri?

— Nu, am simţit mereu că Damian e detestat, condamnat şi urmărit în continuare. Începând cu acea declaraţie laşă şi înfiorătoare a dictatorului Voronin, care a spus că „acel băiat s-a vopsit, nu era vânăt”. M-a lovit ca peste o rană deschisă. Am fost cu Damian la comunistul nr.1 din sat, i-am arătat în ce hal a fost bătut. Ei ştiu că Damian a fost printre cei mai buni elevi la şcoală, cu premii la olimpiade, cuminte – şi să fie maltratat în aşa hal, pentru ce? Mi-au promis comuniştii din sat că vor ajunge la Voronin.

Dar ce să mai zic… Nici până azi nu s-a întâmplat nimic bun cu ancheta şi cu restabilirea adevărului. Ne simţim ca atunci. Vreau să sper la bine, dar mi-au secat puterile. Mai ales după ce citesc presa, după ce urmăresc ştirile pe Internet.

— De fapt, atunci cum aţi aflat că Damian a fost arestat?

— Era noapte. Damian era de câteva zile la Chişinău, căci studia la două facultăţi – la una în Franţa şi la ULIM în Moldova. Susţinea examenele atunci şi avea peste câteva zile bilet ca să revină în Franţa. Văzusem ştirile la televizor, am înţeles că au fost proteste, dar ştiam că lui Damian nu poate să i se întâmple nimic rău, pentru că el nu a aruncat niciodată cu pietre cât era copil, dar acum, când face dreptul în Europa şi cunoaşte atâtea, sunt sigură că nu va mişca un deget ilegal.

A sunat telefonul pe la 11 noaptea. Era vocea lui Damian, care vorbea foarte grăbit: „Mamă, eu sunt viu. Nu-ţi face griji”. Apoi vocea lui s-a îndepărtat brusc, se auzea deja vocea răstită a cuiva: „Gata, ţi-ajunge!”. Ultimele cuvinte ale lui Damian, pe care le-am auzit cu greu, au fost: „Strada Bulgară 48, Comisariatul General de Poliţie”. Să fi durat vreo 30 de secunde. Nu am reuşit să spun ceva. Dar am înţeles totul. Nu mai ştiu cum am ajuns până a doua zi. Dar ceea ce a urmat este foarte greu de descris în cuvinte.

A doua zi, de dimineaţă, eram la Comisariat. Poliţistul de la intrare a strigat foarte urât la mine. Îmi pare rău că nu am avut un mobil ca să-l fotografiez, să îl ştiu cine-i, să mă duc să îl văd măcar, cum lucrează cu aceleaşi metode mai departe. Striga ca la animale. M-a întrebat câţi ani are băiatul meu. 23 de ani, am zis. „Apoi are viaţa lui, ce îl căutaţi aici, duceţi-vă la morgă!” De la început nu îmi venea să-mi cred urechilor, dar apoi am înţeles că ei ştiau foarte bine că unii dintre tineri deja sunt morţi.

Damian zicea că a scăpat de moarte printr-o minune.

L-au salvat actele franceze. Când a văzut că nu mai are scăpare, că îl omoară în bătăi, le-a zis: „Să ştiţi că omorâţi un cetăţean francez”. I-au luat geanta, el le-a spus că are acte importante. Au scotocit şi au găsit legitimaţiile de student în Franţa, deja de patru ani. Aşa l-au şi poreclit acolo – „Franţuzu’ „. Dar asta i-a oprit, într-un fel.

— Ce credeţi că a fost atunci, la 7 aprilie?

— Eu nu am văzut decât în presă ce s-a întâmplat. Şi nu pot să uit calmul lui Voronin la televizor din acea zi. Un calm de om care ştia totul. Se vedea prea clar că are ceva în spate, că e marele organizator.

— De ce credeţi că l-au eliberat, totuşi, pe Damian?

— L-au eliberat pentru că a zis că e cetăţean francez. L-am văzut prima dată cu ochii roşii de bătăi. Dar nu mi-a spus ce avea pe tot corpul. Ştia că sunt bolnavă de inimă şi ascundea de mine ce era mai rău. Pe urmă, am ajuns la Dorin Chirtoacă – când şi-a scos cămaşa, şi-a pus şi primarul mâinile la ochi. Nu puteai privi corpul lui Damian. Atunci l-am văzut şi eu.

Seara l-am văzut pe Voronin la televizor. Îşi exprima nemulţumirea pentru faptul că au fost eliberaţi câţiva tineri. A spus că trebuie reţinuţi din nou. De aceea cred că eram şi urmăriţi apoi. Când ieşeam în stradă, îl ţineam strâns de braţ pe Damian – dacă îl vor lua, să mă ia şi pe mine.

Nu mi-a trecut nici până azi durerea ceea. Nu pot să îmi revin, gândurile mă duc mereu acolo: cum a fost, ce a fost, ce fac cei care au bătut, ce vor face ei în continuare? De cum văd un poliţist, am senzaţia că vor să ne ia pe toţi, să ne închidă. Nu mai am încredere în ei şi nu ştiu cum să o refac.

Cred că trebuie efectuată o reformă foarte serioasă la Ministerul de Interne. În această structură trebuie admişi numai acei care au făcut facultatea de drept. Doar la batalionul Fulger e nevoie de un grup cu karate, restul – trebuie să ştie cum să-şi aplice inteligenţa, şi nu forţa pumnilor.

Nu înţeleg un lucru. Dacă AIE pretinde că vrea să afle adevărul, de ce nu demite tot personalul din MAI care activa la 7 aprilie 2009 şi nu organizează angajarea unor noi funcţionari, absolvenţi de facultăţi, care n-au colaborat niciodată la MAI în perioada lui Voronin. Pe de altă parte, să cheme toţi martorii şi victimele de la 7 aprilie şi, asigurându-le protecţia, să-i interogheze pe funcţionarii MAI de faţă cu martorii.

— Toate aceste detalii au fost spuse anchetei?

— Da. Procurorii ne cheamă cu regularitate. Când ne-au chemat acum, în februarie, la Procuratura Generală, Ruslan Lupaşcu a spus din start: sorţi de izbândă nu aveţi, pentru că nu sunt date concrete, adică numele poliţiştilor care l-au bătut pe Damian. Orice decizie vor lua, Damian va merge mai departe, ca să îşi apere drepturile. Franţa e ţara gazdă a CEDO.

— Cât de multă încredere aveţi în acţiunile Procuraturii, dacă timp de un an nu aţi avut un rezultat vizibil al anchetei?

— Din păcate, nu am încredere în Procurorul Ruslan Lupaşcu, care s-a ocupat timp de un an de cazul lui Damian, din câteva motive. Atunci când am fost citată la Procuratură în februarie (în locul lui Damian), Lupaşcu îmi spunea să nu-l chem pe avocat, ceea ce m-a surprins mult. Apoi, la Procuratură, mi-a cerut insistent adresa lui Damian în Franta, pe care regret că i-am dat-o. Totuşi, vreau să ştie că, dacă i se întâmplă ceva lui Damian acolo, eu ştiu de unde vin bănuielile. Tot Lupaşcu a zis să-i trimită scrisoare Procurorului francez, care să-l interogheze pe Damian acolo, în Franţa; ceea ce este contrar oricărei legi, din moment ce Damian s-a aflat pe teritoriul RM la momentul arestării şi torturării. Acelaşi procuror, în mod surprinzător, m-a întrebat la ultima vizită a mea la Procuratură: „D-voastră aveţi şi o fiică?”, solicitând detalii despre ea: unde se află, cu ce se ocupă etc. În acelaşi moment am văzut pe masa lui, în dosarul lui Damian, fotografia şi copiile pasaportului fiicei mele Maria, cu data de intrare şi ieşire din RM. Ea ce are cu 7 aprilie? Sau toata familia e urmărită? Acum, declar cu certitudine, că dacă li se va întâmpla ceva copiilor mei, răspunderea îi revine procurorului care le-a ştiut toate adresele.

— Cu câteva săptămâni în urmă, fiind la Bucureşti, Damian a declarat că a fost urmărit de un grup de indivizi noaptea. Cât de apărat se simte Damian în Franţa?

— După acea întâmplare, Damian şi Maria s-au prezentat la Poliţia Națională franceză. Au relatat despre situaţia lui Damian. Poliţiştii francezi au adresat o scrisoare către Procurorul Republicii Franceze pentru a-i cere intervenția în cazul lui Damian. Polițiștii francezi au spus că n-au înțeles de ce Procuratura RM mi-a declarat mie că vrea să trimită scrisoare Procurorului francez, de vreme ce incidentul a avut loc în R. Moldova. La fel, au rămas nedumeriți când au aflat că au cerut insistent adresa lui în Franța (ceea ce este interzis din moment ce ştii că persoana este urmărită). Oamenii legii francezi i-au încurajat pe Damian și pe Maria pentru că vor să lupte în continuare pentru adevăr și democrație și i-au asigurat că Franța va face totul ca să-i ajute. „Chiar dacă va fi nevoie să-i scriem Preşedintelui Franței, Nicolas Sarkozy, pentru a interveni urgent”, au spus ei (Sarkozy s-a pronunţat şi în alte cazuri asemănătoare cu cel al lui Damian). Sfătuit de responsabilii de la poliţia franceză, dar şi pentru a i se asigura protecția, Damian se pregătește să devină catăţean francez (de curând a devenit şi cetăţean român), în Franța e autorizată tripla cetăţenie. Poliţia franceză i-a spus că în Franța se va simți în siguranță şi că „statul francez îşi protejează cetățenii”. Ne bucurăm că Franța este alături în lupta lui Damian pentru adevăr. Oamenii legii francezi au mai spus : „Şi noi am luptat la fel contra naziștilor în al doilea război mondial”.

— Aţi fost recent la Procurorul General, Valeriu Zubco. Ce noutăţi aţi aflat de la el?

— Am aflat că dosarul lui Damian a fost transferat cu o zi în urmă de la Procuratura Militară la cea municipală. Deşi vroiam să scriu o cerere de recuzare a procurorului Lupaşcu, acuma reiese că nu mai trebuie să o scriu. Totodată, i-am declarat procurorului că nu am siguranţa că Damian se poate afla în certitudinea aici, în Moldova, odată ce torţionarii lui sunt la libertate, deşi procurorii îl cheamă mereu. Procurorul Zubco a spus că putem scrie o cerere de solicitare a protecţiei de stat, dar apoi, într-un context, a declarat că asemenea solicitări sunt examinate şi aprobate numai dacă există dovezi suficiente că viaţa omului ar fi în pericol, totodată, a mai adăugat că statul nu are capacităţi financiare să asigure protecţia tuturor solicitanţilor.

— Cum a fost Damian în copilărie?

— În copilărie a fost un copil atât de liniştit şi calm, încât mama mea spunea că ar fi bine să devină preot, după felul lui împăciuitor de a fi. Dar în acalmia lui stă ascunsă şi o insistenţă permanentă. Făcea liceul la Orhei, făcea sport, participa la olimpiade şi concursuri. A ajuns pe primele locuri la olimpiadele republicane la română şi istorie. Câteva exemple: în 1995, Damian este laureat al Concursului Republican „Tamara Ciobanu” pentru cea mai bună interpretare a cântecului de joc; în 2000, este premiat la Concursul judeţean al tinerilor poeţi şi prozatori „Florii – 2000”; în 2002 este învingător la Concursul Internaţional de Matematică „Kangourou”, organizat în RM de Asociaţia „Kangourou sans frontières” sub egida UNESCO. În 2004 este deţinătorul locului I în R.Moldova la Olimpiada „Tineri pentru un viitor european”, organizat de ASISPI (Asociaţia Studenţilor Institutului de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale); pentru concurs au fost desemnate 3 locuri, după zonele Moldovei. Damian a reprezentat Centrul. Şi limbile străine le vorbea la perfecţie, încă de acasă citea literatură franceză şi engleză. A şi obţinut o bursă pentru un an de liceu în Statele Unite. Apoi, sora lui, Maria, fiind în Franţa, s-a gândit să se înscrie la facultate acolo.

— L-aţi educat printre cărţi?

— Era unul dintre cei mai frecvenţi vizitatori ai bibliotecii. Prin ‘90 am început a primi cărţi în grafie latină. Pe toate le citea. Mai ales pe cele de istorie. Apoi ni le povestea şi comentam cu toţii în familie. El era sursa noastră de informaţie şi de cunoştinţe istorice în casă.

L-am crescut printre cărţi. Când veneau cărţile noi, le puneam deoparte ca să le înregistrez. Dar până făceam eu clasificarea, ele deja erau citite. Pe care nu reuşea să le citească mă ruga să le pun deoparte. Nopţile, vedeam lumină în camera lui până târziu – ştiam că „sunt de vină” cărţile.

— De ce a ales dreptul?

— Era destul de familiarizat cu literatura şi cultura franceză de acasă. În paralel, îl interesau foarte mult drepturile omului. Aşa a şi spus – că vrea să studieze drepturile omului în Franţa şi să aducă respectul pentru aceste drepturi şi în Moldova.

Printre altele, Maria făcuse o lucrare pentru obţinerea unei burse în Spania pentru un stagiu la CEDO, lucrare intitulată „Protecţia Drepturilor Omului în R. Moldova sau traiectoria unei confruntări constante” (concurs pe care Maria l-a câştigat alături de alţi 4 studenţi spanioli). Lui Damian îi plăcuse mult tema aceea, era vorba despre situaţia din Transnistria, despre implicarea Rusiei, a Armatei a 14-a. Cred că aşa s-a iniţiat în acest domeniu şi a mers mai departe.

— Şi fiica Dvs., Maria, de ce a ales Franţa?

— Maria a fost de asemenea printre primii elevi ai Liceului „O. Ghibu” din Orhei. La 16 ani a publicat prima sa carte de poezii. În 1998 era prima adolescentă din RM care a publicat la 16 ani prima carte. Cred că şi asta a ajutat-o să ajungă în Franţa. La Universitatea de Stat a fost un concurs de burse pe termen scurt pentru Franţa. A participat şi a obţinut o asemenea bursă pe un an de zile. La finele anului, tocmai era Anul Eminescu, a fost iarăşi un concurs, ea a prezentat poezii despre Eminescu în franceză. Senatul Universităţii a decis să o accepte să absolvească întreg cursul universitar acolo. Apoi a făcut masteratul la Nisa. Acuma face doctoratul în litere. În paralel, s-a înscris la Chişinău, la relaţii internaţionale, şi a absolvit deja.

— Cu un salariu de bugetară a fost posibil să întreţineţi doi copii la studii în străinătate?

— Am avut noroc de copii că au obţinut mereu nişte burse, care să le acopere măcar strictul necesar. Ţin minte, când Maria a obţinut bursa la masterat, îmi spunea fericită: mamă, am o bursă de 12000 de euro pe an. Dar, desigur, aceşti bani nu sunt pentru distracţii şi cumpărături. Întreţinerea în Europa e foarte costisitoare. Franţa mai are un program de ajutorare pentru tinerii străini aflaţi acolo la studii. Mai am mare noroc de soţ, care lucrează în permanenţă în străinătate, ca să ne ajute să ne menţinem.

— Cum a aflat soţul Dvs. despre ce s-a întâmplat cu Damian?

— Atunci, fotografiile cu Damian, cele pe care era scris „Moldova ne doare”, au făcut înconjurul lumii, mai ales că acces la Internet au toţi. Au ajuns acele poze şi la el. El este mereu alături de noi şi ne susţine.

— Ce vor face Damian şi Maria după finalizarea studiilor?

— Ei vor să revină în Moldova, speră că aici va fi bine şi va fi nevoie de ei. Eu nu ştiu ce să le spun, sunt neîncrezătoare în viitorul lor aici. Nu văd perspective. Dar ei îşi fac proiecte legate de Moldova. Maria e la Bruxelles acum şi are multe proiecte culturale pe care ar vrea să le implementeze aici. Inclusiv proiecte ce vizează ajutorarea emigranţilor moldoveni să revină acasă. Dar are nevoie de vreun reper aici, care nu există deocamdată.

Personal nu ştiu ce le va aduce viitorul copiilor mei, mă bucur că ei sunt energici, optimişti şi că vor să facă schimbări.

— Ce ar trebui să se schimbe aici ca să fiţi sigură că ei s-ar putea realiza în Moldova?

— De mulţi ani am senzaţia că mergem înapoi. De aceea, când s-a produs această schimbare, cu preţul cu care s-a produs, am aşteptat foarte multe. Dar azi am senzaţia că e tot atât de rău, în domeniul poliţiei, al justiţiei, al economicului, al politicului. Ce să mai zic, dacă, după atâta timp, revenim cu discuţii bizare asupra denumirii limbii, susţinute chiar de unii politicieni democraţi? Să se ia, cel puţin, după Eugen Coşeriu şi le va fi clar ce limbă vorbim – limba română.

— Vă mulţumim.