„Mi-aş dori să trăiesc într-o societate în care oamenii nu se tem atât de mult unii de alţii, nu se feresc unii de alţii, nu se discriminează”

Interviu cu Cristian Lupşa, editor român, fondator la Decât o Revistă (DOR)

— Cine este Cristian Lupşa şi cum a ajuns aici?

— Cristian Lupşa este un jurnalist din România care, într-o epocă în care jurnalismul se axează pe lucruri foarte scurte şi rapide, care ar aduce cât mai mult trafic, într-o perioadă în care încercăm să facem orice, ca să rămânem relevanţi, să fim virali, să ne vadă toată lumea, se încăpăţânează să conducă o redacţie în care oamenii cred în jurnalism făcut în profunzime, care documentează subiectele mai mult timp, după care le scriu cu atenţie, în speranţa că oamenii care consumă genul ăsta de jurnalism vor înţelege ceva mai bine realitatea în care trăiesc.

Când reuşesc, îmi place să alerg, să vizionez seriale, să citesc, să călătoresc, dar jumate din mine lucrează mereu. M-am certat o dată cu cineva care m-a întrebat: „Ce faci după muncă?” I-am spus: „Asta presupune că, pentru tine, munca e ceva nasol, după care urmează ceva bun. Pentru mine nu e aşa. Pentru mine e ceva natural”. N-o fi sănătos să faci atât de mult, dar… Eu mă dedic muncii pe care o fac. Şi colegii îmi spun că nu fac nimic altceva decât muncă. Aşa că, dacă mă întreb cine sunt, sunt parte din jurnalismul în care cred.

M-am născut şi am crescut în anii `80, la Târgu-Mureş, în centrul României. Vin dintr-o familie care era cel puţin pe jumătate de origine maghiară. Părinţii mei, fiind medici, munceau mult. Eu, după şcoală şi în weekend-uri, stăteam cu bunicii din partea lui tata. Bunicul îmi spunea mereu poveşti. Avea o bibliotecă mare cu cărţi de aventuri şi despre război, gen „Cei trei muşchetari”. Îmi spunea şi poveşti cu împăratul roşu şi împăratul verde. După asta, pur şi simplu, am citit foarte mult. Nu am învăţat nimic programat până la 23-24 de ani. N-am simţit că învăţ nişte tehnici, era doar instinct, bâjbâială.

Tot acolo am făcut liceul. În clasa a X-a, împreună cu un coleg, am „editat” ziarul şcolii, în care am scris inclusiv şi despre profesori, despre cei care erau mai drastici decât ar fi fost cazul. Mi se părea mare lucru când, din când în când, eram chemaţi în biroul directorului, pentru a fi întrebaţi de ce am publicat asta. Dar nu aveau cum să ne cenzureze, deoarece nu era un ziar făcut de liceu. Acum înţeleg că aveau ce să ne facă, că noi veneam, vindeam practic ilegal cu 2-3 lei ziarul şi ne cumpăram prânzul.

— Când aţi înţeles că nu veţi continua calea părinţilor – medicina, dar veţi face jurnalism?

— Peste doi ani de ziar şcolar, am zis că mie îmi place. Nu ştiam ce înseamnă jurnalism, dar era plăcut să publici un ziar săptămânal, pe care îl aduceam în fiecare luni. Începusem de la o foaie A5 faţă-verso. Când am terminat de făcut ziarul, la sfârşitul clasei a XI-a, l-am lăsat. Avea deja 24 sau 32 de file A4. Am aplicat la jurnalism. Visul meu de atunci era că un jurnalist bun e cel care are editorialul pe prima pagină.

Acum nu mai e vreun loc în care se publică editoriale pe prima pagină, dar atunci şi în România, jurnaliştii de la Adevărul, Evenimentul Zilei aveau editoriale pe prima pagină. Acum mă amuză chestia asta, pentru că mi s-a schimbat percepţia despre jurnalişti. Cel care se dă cu părerea despre lume şi viaţă, are rolul său în societate. Personal, ţin mult la reporterul care iese cu carneţelul, cu aparatul foto sau cu reportofonul în lume şi chiar interacţionează cu oamenii şi vede viaţa aşa cum e ea.

— A fost o poveste care a schimbat lumea dvs? Când v-aţi dat seama că genul de poveşti pe care le scrieţi la DOR este ceea ce doriţi să practicaţi şi să instruiţi şi alţi jurnalişti?

— În 2003, fiind la ultimul an de facultate, am făcut masterul la Missouri School of Journalism în State (Columbia) ca să învăţ mai multe despre cum se face jurnalism corect. A durat doi ani. Acolo am citit multe poveşti care m-au influenţat. Ţin minte că am citit o dată un articol propus de şeful meu de facultate. Un articol despre doi scufundători. El şi ea. El era un tip care spărgea toate recordurile mondiale la scufundare fără mască. A cunoscut-o pe ea – o tânără care voia să devină o legendă a scufundărilor. A început să o antreneze, fiind şi un cuplu în acelaşi timp. El sau ea a vrut să doboare un record şi a murit. Celălalt, după, încearcă să depăşească tragedia. Suna a ficţiune, fiind totul adevărat, documentat. Nu-mi venea a crede că poţi crea genul ăsta de emoţii relatând realitatea. Atunci am zis: Asta e!

— Care sunt diferenţele dintre jurnalismul american şi cel românesc?

— Diferenţa este că şcoala ceea are o metodă specială chiar şi pentru State. Aproape totul e practic. Dacă începi şcoala de jurnalism acolo, din prima zi eşti în redacţie. 100 de studenţi, toţi intră în redacţie, 60 devin reporteri, fiind împărţiţi pe domenii. Acopeream cele mai importante ştiri din oraş. Învăţai muncind.

În prima săptămână de aflare a mea acolo, a ars unul dintre cele mai vechi baruri din oraş. Aveam ceva experienţă, că veneam de la şcoala de jurnalism, dar colegii mei nu aveau. Credeţi că lor le-a păsat ce facultăţi avem? Nu. Din prima zi, afară, pe teren, vorbiţi cu oamenii şi faceţi jurnalism. Asta-i principala diferenţă. Te aruncă în apă din prima, iar asta ajută foarte mult. În primul rând, obţii experienţă, în al doilea rând, îţi dai seama dacă meseria asta ţi se potriveşte.

Erau oameni care vroiau să fie reporteri, dar şi-au dat seama că terenul nu e pentru ei, găsind un job de corectori într-o redacţie. E foarte important să-ţi dai seama dacă ţi se potriveşte profesia şi dacă te potriveşti cu ea. Poate eşti un critic de restaurant foarte bun, dar nu şi reporter de investigaţie.

— Au fost momente în care v-aţi gândit să renunţaţi la jurnalism?

— Mi-a fost mai greu să scriu în altă limbă. Că e una să scrii o aplicaţie la masterat şi alta să faci jurnalism. A fost un moment în care nu că mi-am dorit să renunţ, dar am fost indignat. Programul de masterat avea opţiunea să faci un semestru la Washington DC. Am vrut şi eu să fac ultimul semestru acolo, dar nu m-au luat. M-am simţit nedreptăţit. Am considerat că nu au argumente suficient de bune. De fapt, nu ştiam de ce nu m-au luat.

Eram hotărât să rămân acolo, aşa că, după master, am lucrat un an într-un ONG de jurnalism similar cu Centrul de Jurnalism Independent de aici. Eram organizator de training-uri. Am mai lucrat un an la un ziar din Boston, unde am scris de toate, inclusiv despre cea mai vândută jucărie de Crăciun în 2006. Nu făceam ce fac azi: subiecte complexe. Făceam chestii de o pagină sau două pagini de ziar, dar editorii mei erau foarte clari: nu trece nimic, dacă nu avem personaje. „Dacă despre ce vrei tu să scrii nu i se întâmplă cuiva, nu ne interesează”.

— Când şi de ce aţi hotărât să reveniţi în România?

— În 2007, nu am mai vrut să scriu despre care este cea mai vândută jucărie a anului 2006. Totodată, colegii mei, jurnalişti din România, spuneau că aici e lapte şi miere, odată cu intrarea UE. Mai era şi mama foarte bolnavă, diagnosticată cu cancer în 2005. Fusese operată şi avusese o recidivă. Era clar că era rău şi că nu o să trăiască foarte mult şi am zis că vreau să fiu acasă. Mama a şi murit la o lună după ce revenisem. Ea n-ar fi vrut ca eu să revin. Discutasem ani de zile la acest subiect. Am revenit fără ca să ştiu ce o să fac. Nu aveam un job pregătit. Ulterior, timp de doi ani, am lucrat la revista Esquire. Am plecat pentru că obosisem, încercând să fac mai mult decât puteam: trebuia să scriu, să editez, să găsesc colaboratori. Este adevărat, aveam şi mai puţină răbdare decât am acum.

După doi ani de Esquire, am lucrat la Tabu, o revistă pentru femei. Am editat mai mult articole serioase, dar am scris şi articole neserioase, ca să fac loc şi pentru alea serioase. Când spun articole neserioase, amintesc, bunăoară, despre un text scris despre Oana Zăvoranu, după care am apărut într-o revistă de paparazzi: „Cu cine este Oana Zăvoranu la cafea în Dorobanţi?”

— Cum a apărut revista DOR?

— Timp de un an şi jumătate, cât lucram la Tabu, am fost şi la o prezentare a unui fost coleg de la Esquire, despre revistele româneşti. Acolo s-a vorbit că designul revistei din România este praf, este neîngrijit, şi textul e neîngrijit, şi totul e neîngrijit. Eram acolo cu 3-4 colegi. Toţi lucram la reviste. Am plecat de la acea prezentare foarte demoralizaţi. Ne-am dus într-un bar să ne plângem. După câteva beri, au apărut discuţii: „Da de ce nu facem noi o revistă, dacă revistele pentru care lucrăm sunt atât de neîngrijite?” Problema mea principală de atunci era că nu ne păsa de cititori. Adică de cititori e nevoie, ca să avem noi scuza că existăm. Acelor reviste le păsa mai mult de vedetele despre care scriau, de cine dă publicitate, nu şi de cei care ajungeau să consume.

După câteva beri am început să schiţăm. Ok, facem o revistă, îi spunem: „Decât o Revistă”. Că oamenii începuseră să vorbească atunci: „Decât ţi-am zis”. Hai să le dăm oamenilor ocazia să utilizeze corect cuvântul „decât”. Când spui: „Citesc Decât o Revistă”, brusc devine corect. E bine să nu dai niciodată nume produselor la beţie (râde).

Atunci am înţeles că am scrie practic despre orice, dacă e o poveste interesantă. Am schiţat nişte subiecte şi le-am zis celor patru, când am plecat de acolo, că deşi e 3 dimineaţa şi suntem cam ameţiţi, eu mă trezesc mâine şi vă trimit toate notiţele. Aşa s-a şi întâmplat. Am emailul cela, trimis pe 24 aprilie, dimineaţa, care spune: „Ne-am întâlnit aseară şi am avut această idee”.

I-am scris un mail şi acestui fost coleg al nostru designer, că, uite, din cauza ta, ne-am întâlnit, am băut şi am hotărât să facem o revistă. Nu vrei să faci designul? Atunci voiam să facem doar un singur număr de revistă, ca să arătăm că se poate, în condiţiile în care şefii noştri mereu se plângeau că nu avem resurse, nu avem timp, nu avem cu cine lucra, nu putem crea calitate. Să faci în ciudă cuiva nu-i cel mai bun lucru în viaţă, dar atunci era motivant. Era aprilie. Am lucrat vreo şase luni în timpul liber. Am adunat mai mulţi oameni cu ilustraţii, cu fotografii, cu texte şi am creat un număr. Pe 15 noiembrie 2009, l-am lansat, fără a avea neapărat un plan de viitor.

— Care a fost reacţia publicului la apariţia primului număr de revistă?

— Asta este şi gluma mea preferată că spun că nu va fi niciodată o zi la fel de bună ca şi aia. Stăteam într-un club din Bucureşti şi dădeam autografe oamenilor care luau revista. Ceea ce nu puteam să calculez şi să-mi dau seama, dar acum ştiu foarte clar că ieşisem într-un moment foarte bun. Criza economică din 2008 a măturat cam tot ce însemna presă independentă pe atunci. Mai erau reviste de cultură, dar care s-au închis aproape toate într-un interval de doi ani de zile, pentru că nu reuşeau să găsească fonduri. Noi am ieşit într-un moment când pe piaţă nu mai era nimic. Acum nu mai e la fel. Atunci, oamenii ăia, erau vreo 500 la lansare, nu au venit pentru noi, dar au venit pentru că a apărut ceva. În lipsă de posibilitate şi de creativitate, au venit nişte demenţi şi au făcut o revistă.

Asta a fost şi păcăleală. Neştiind cum se face o revistă, care e managementul unei publicaţii am zis: 1500 de oameni au vrut. Dar ei au vrut pentru că era gratis. Atunci am zis gata, le place, rezultatul a fost bun, le-a plăcut designul, le-a plăcut subiectul, le-a plăcut împachetarea, le-a plăcut curajul – sigur, o să cumpere.

Al doilea număr a fost într-un tiraj de 2500 de exemplare. Acum un an, mai aveam din ele. Se vindea cu 25 de lei. Şi acum tot 25 de lei este. E scump, raportat la alte produse media, dar raportat la cât costă producerea – e puţin. Dar nici nu poţi să mai creşti tirajul. Revista e sustenabilă doar pentru că avem şi alte proiecte.

— La al câtelea număr aţi fondat o redacţie şi aţi început să lucraţi doar pentru revistă?

— La modul serios, când oamenii şi-au dat demisia şi au zis hai să facem treaba asta să funcţioneze, s-a întâmplat la început de 2011. Am închiriat un apartament. Eram patru oameni care veneam la muncă în fiecare zi. Noi suntem un model de supravieţuire, nu un exemplu de business. Nu înţelegeam cum lucrează vânzarea, distribuţia, abonarea. Şi e un mare lucru că am ajuns unde am ajuns. Lucrurile s-au profesionalizat abia la sfârşit de 2014, început de 2015. Atunci devenise mai mare şi arăta ca o revistă, scriind pe ea „Decât o Revistă”. În 2015, am schimbat formatul a început să arate ca o carte cu titlul DOR pe ea. Am început să tratăm lucrurile mult mai profesionist.

— Cum a reuşit DOR să reziste în pofida dificultăţilor?

— Cred în acest gen de jurnalism, chiar dacă nu este validat la o scară extraordinar de mare. Personal, ceea ce mă face să continui, este feedback-ul la unele materiale, fie că este vorba de mama Andreei, care spune că articolul ăsta o păstrează pe fiica ei vie, sau bărbatul trans-gender, care spune că articolul nostru i-a validat toată munca din ultimii ani şi datorită articolului nostru poate să-şi desfăşoare liber activitatea şi când întreabă lumea cine eşti, ia articolul publicat de noi şi zice: „Uite, citeşte aici”.

Ca să înţelegeţi, „Echilibru” este un articol marca DOR, despre o tânără studentă care conducea o asociaţie de studenţi la Academia de Studii Economice şi care, într-o tabără de vară, a căzut jos brusc şi câteva ore mai târziu a fost declarată decedată. Am scris un articol să ne dăm seama ce s-a întâmplat în noaptea aia cu ea. Şi ce a fost greu, e că şi eu, şi Oana Sandu, care a scris articolul, nu mai trecusem printr-o astfel de experienţă. Nu mai încercasem să reconstituim în detalii o perioadă de timp atât de scurtă. Oana a ajuns să vorbească cu 30-40-50 de oameni. Nu ştiam că e nevoie de atât. Nu a existat persoană intervievată care nu începea să plângă. Plângea şi Oana, fiind distrusă, documentând acest subiect.

La sfârşit, ca validare a acestui articol, a fost ceea ce au spus foştii ei prieteni:

1. că am scris corect cine era Andreea şi

2. că articolul a rămas ca un soi de mărturie a vieţii ei. Iar mama ei ne-a spus că articolul i-a rezolvat multe necunoscute despre ce i s-a întâmplat fiicei sale, decât a reuşit să rezolve poliţia, salvarea, oamenii care se aflau atunci în tabără.

Pentru noi, acesta e motivul din care continuăm să facem ce facem – redăm realitatea unui eveniment, chiar dacă este unul tragic.

Eram la Cluj, săptămâna trecută, discutam despre cum e presa în România. La sfârşit, a venit la mine cineva din public, o tânără din clasa a XII-a şi a zis că ea citeşte DOR pentru că, citind DOR, mai găseşte o speranţă în ţara noastră. Dar ea nu e singura de vârsta asta pentru care ştim că DOR înseamnă ceva în procesul definirii relaţiei cu România, nu e singura care spune: „Uite, aşa e realitatea complexă. De aici o înţeleg. Mă sperie, dar o înţeleg mai bine”. Pe de altă parte, întotdeauna va fi o nişă pentru care genul ăsta de jurnalism este inutil.

— Care e cea mai dificilă poveste la care aţi lucrat?

— Cel mai greu articol pe care l-am editat a fost cel despre Colectiv – un subiect incredibil de dificil, dar la fel de incredibil de proaspăt şi de dureros. În redacţie, toţi ştiam pe cineva care a murit sau pe cineva care pierduse un apropiat. Aveam o colegă de facultate. A fost printre primii 24 declaraţi morţi. Cel mai dificil este să aduni informaţia de care ai nevoie. Dacă nu ai informaţia de care ai nevoie, poţi să-ţi dai şi în cap, că nu-ţi iese o structură, nu-ţi iese o idee. Mă gândeam că putea fi structurată oricum, dacă nu avea personajele potrivite, citate potrivite, scene potrivite. Atunci când toţi oamenii de pe teren au venit cu informaţiile de care aveai nevoie şi cu personaje, mi-a fost uşor să spun că avem 3-4 personaje şi începem cu Emma şi cu Mircea. Nimic din ceea ce facem noi, jurnaliştii, nu ar avea vreun soi de noimă, dacă nu ar fi bazat pe documentare în teren.

— Credeţi că aceste poveşti pe care le scrieţi la DOR ar putea schimba percepţia lumii despre anumite probleme?

— Sincer, da. Am învăţat foarte multe despre lume şi despre oameni anume din tipul ăsta de jurnalism. Personal, mi-aş dori să trăiesc într-o societate în care oamenii nu se mai tem atât de mult unii de alţii, nu se feresc unii de alţii, nu se discriminează. Miza mea jurnalistică este să fac un om, care nu este acord cu alt om, fie pe criteriu de ideologie politică, de identitate sexuală, de religie, de rasă, cum pot face ca aceste două persoane, care nu se cunosc şi, teoretic, spun că nu se suportă, să se descopere prin intermediul unui articol şi în viaţa lor să se întâmple ceva.

Pentru mine, acum, jurnalismul are rolul de a ajuta oamenii să înţeleagă lumea în care trăiesc. Aş dori tare mult ca jurnalismul să mai aibă rolul de a conecta oamenii din spaţii divizate. Nu ştiu cum, dar e o misiune pe care trebuie să o luăm în serios.

— De obicei, cel mai greu acceptă dialogul guvernanţii, corupţii, justiţiarii. Cum îi putem determina să vorbească deschis cu presa?

— Amintesc aici că jurnalismul pe care îl facem noi este în afara ciclului zilnic de ştiri  şi, într-un fel, e un minus, că uneori lumea se uită la DOR şi spune: „Voi apăreţi trimestrial, nu aveţi prea mare legătură cu realitatea”. Dar eu cred că avem, deşi, cu siguranţă, nu vom da niciodată ştiri. De altfel, story long este despre ceea ce ai văzut în vreo ştire cu trei luni în urmă, dar nu-ţi erau clare mai multe aspecte. Din acest punct de vedere, nu suntem prea expuşi acestor neînțelegeri cu autorităţile. În plus, este că venim din afară. Când dorim să vorbim cu un politician, noi nu suntem văzuţi ca reporterii care stau tot timpul în parlament. Când am scris despre justiţie, nu suntem reporterii care acoperă subiectul ăsta de vreo 5 ani. Uneori, statul nu te ajută, pentru că nu te ştie. Alteori, te ajută pentru că voi faceţi altceva. Avantajul şi dezavantajul nostru este că suntem percepuţi drept cei care fac altceva. Ceea ce înţelege lumea prin altceva e foarte divers.  Eu cred că facem jurnalism la fel de valoros ca şi în cazul unor prieteni de-ai noştri. Complementar celor care vin să explice lucruri zi de zi, noi asamblăm mai multe piese, pentru o construcţie mai trainică. Poţi citi şi peste câţiva ani şi poţi înţelege cum funcţiona ţara atunci.

— Timp de trei zile aţi moderat un training la Chişinău, unde v-aţi aflat pentru prima dată. Ce părere aveţi despre jurnalismul din R. Moldova?

— Ştiu din diverse studii că presiunile politice şi de putere cu care trăiţi voi sunt mai multe şi mai mari decât în România, unde presiunile sunt mai subtile, mai filtrate. Aici, aceleaşi presiuni sunt mai directe. Mi se pare că să fii presă independentă, să faci investigaţii şi să încerci să trăieşti din genul ăsta de jurnalism în R. Moldova e o chestie foarte curajoasă. Este o validare a acestei profesii şi faptul că aici sunt oameni care cred foarte mult că jurnalismul schimba viaţa oamenilor. Aici jurnalismul are rolul de a mai zgudui puterea, de a mai supăra pe cei care ne conduc, dar are şi rolul de a spune populaţiei că nu e totul pierdut. Mi se pare că ceea ce faceţi voi e o muncă de rezistenţă şi de încăpăţânare. Mi-ar plăcea ca cei dintre colegii mei care se plâng că zilele sunt prea lungi sau că muncesc prea mult, să cunoască şi realităţile de aici.

— Până la urmă ce înseamnă să fii un jurnalist bun?

— Cândva, un coleg făcuse o glumă, zicând că un jurnalist nu poate avea nicicând o relaţie cu un civil. În ideea că celor care nu fac meseria asta le e foarte greu să înţeleagă de ce, dacă faci jurnalism bine, te gândeşti tot timpul la meseria asta. Pentru că jurnalismul bine făcut se manifestă şi când te duci să-ţi vezi familia de Crăciun şi îi mai tragi de limbă, să vezi ce subiecte mai sunt. Şi când ieşi cu prietenii în oraş şi mai vezi ce baruri s-au deschis, cine a investit, ce s-a întâmplat cu strada asta. Un jurnalist bun, nu zic să lucrezi tot timpul, dar rămâi curios tot timpul şi asta este cel mai bun defect  profesional, dar care îi scoate din minţi pe cei din jurul tău.

— Vă mulţumim!

Pentru conformitate, Liliana Botnariuc

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *