Principală  —  Interviuri   —   "M-au târât pe asfalt vreo…

„M-au târât pe asfalt vreo 200 de metri”

224-cusnirSpitalul de Urgenţă. Blocul trei, etajul trei. Cel puţin două persoane care au participat la protestele din 7 aprilie, iar ulterior au fost bătute cu bestialitate de oamenii legii se află în secţia Neurochirurgie. Deputata Valentina Cuşnir (54 de ani) şi studentul Denis Roscot (19 ani) au ajuns pe paturile spitalului după ce poliţiştii le-au aplicat mai multe lovituri la cap.

Acum ambii fac tratamente de comoţie cerebrală, dar şi de alte traume. Valentina Cuşnir, bunăoară, mai are şi o fractură la mâna stângă, dar şi corpul în vânătăi. Din cauza durerilor, Denis nu îşi ridică capul de pe pernă. În plus îi este fracturat şi nasul. 24 de ore din 24, tânărul, student la Universitatea Tehnică, este supravegheat de poliţişti.

— În ce condiţii şi de cine aţi fost bătută?

— În seara acelor proteste violente, pe 7 aprilie, aveam în ospeţie nişte prieteni de la Călăraşi. Ieşisem să îi conduc şi să cumpăr pâine. În faţa Guvernului, observasem că tinerii care protestau s-au împărţit în două grupuri. Unii erau în preajma Arcului de Triumf. Ei au aprins un rug. Alţii se aflau în preajma Guvernului. Aveau un covor. Probabil, cineva l-a adus din Parlament. Am observat că s-au întins jos. Cred că erau obosiţi. Eu mă întorceam spre casă. În întâmpinare mi-a venit şeful Direcţiei generale poliţie ordine publică din cadrul MAI, Petru Corduneanu, şi un alt poliţist, pe nume Rusu. Erau împreună. În acel moment, eu traversam str. Puşkin şi mă îndreptam spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. Corduneanu îmi spune: „Eşti femeie în vârstă, de ce ai scos aceşti tineri în Piaţă?”. Cu o zi înainte mi-a spus aceleaşi cuvinte, ca şi cum vroia să remarce că eu aş fi printre organizatorii protestelor violente. Am încercat să îi explic că nu port nicio vină. Rusu spunea: „Toţi veţi sta la închisoare!”. „Ba e timpul vostru şi al dictatorului Voronin să ajungeţi după gratii”, le-am dat replica în acel moment. Atunci ne-am îndreptat în direcţii diferite. Între timp, spre mine venea un student. M-am oprit şi am discutat cu el. Eram la vreo 70 de metri de ceilalţi tineri. Am observat cum un grup de vreo patru persoane, dintre tinerii de lângă Arc, au mers spre un chioşc şi au început să bată cu picioarele în pereţii lui.

— Ce a urmat?

— Între timp, din partea Guvernului s-a îndreptat un grup de oameni ai legii. Aceştia m-au întrebat de ce nu sunt lângă tineri. Am explicat că nu am ce căuta acolo. Am văzut cum oamenii legii s-au năpustit asupra tinerilor şi i-au pus la pământ, le-au pus cătuşe şi îi băteau cu picioarele. De notat este că aceşti oamenii ai legii nu erau în uniforme. Pur şi simplu, îi cunosc la faţă că sunt poliţişti. În continuare, aceştia s-au năpustit asupra grupului de tineri care stăteau în preajma rugului. În acelaşi timp, lângă chioşc s-au auzit câteva împuşcături. Imediat după aceasta a urmat o tiradă întreagă de focuri de armă.

— După ce poliţiştii au atacat tinerii, ce aţi făcut dvs.?

— Am decis să merg acasă. Am trecut prin spatele Guvernului. În faţa mea a apărut Rusu. M-a apucat de mâna dreaptă şi mi-a sucit-o. Îl întrebam de ce face aceasta. S-a mai apropiat un poliţist, pe care nu l-am recunoscut. Acesta mi-a sucit mână şi mai tare şi m-a apucat de păr. Mă durea îngrozitor. Între timp s-a mai apropiat unul. M-au târât pe asfalt vreo 200 de metri. Strigam şi întrebam de ce mă târăsc. Le-am spus că merg cu ei, dacă e cazul. Dar de ce au procedat aşa? Nu m-aş fi opus să îi însoţesc. În scurt timp, mi-am pierdut cunoştinţa. M-au lăsat lângă un trotuar de pe str. A. Puşkin, undeva, în spatele Guvernului. Când mi-am revenit, am auzit împuşcături în regiunea Parlamentului. Probabil, după ce m-au târât pe asfalt, s-au deplasat încolo. Eu am mers spre str. 31 august 1989. Zona era împânzită de oameni ai legii cu căşti şi scuturi. Am decis să merg acasă. Pe str. Sfatul Ţării, erau parcate mai multe autoturisme care aparţineau Armatei Naţionale. M-am furişat printre acestea şi aşa am reuşit să ajung acasă.

— Ce aţi făcut a doua zi?

— A doua zi, am încercat să recuperez toate lucrurile pe care le aveam în Parlament. Erau mai multe acte importante. De fapt, încă marţi-seară am mers să văd dacă lucrurile mele sunt în siguranţă. Pe data de 7, seara, am găsit uşa de la biroul meu descuiată cu cheia. Nu era doborâtă la podea, aşa cum era la alţi deputaţi. Safeul meu era deschis. Au scos câte ceva de acolo. Vreau să spun că pe 6 aprilie, dimineaţă, imediat după alegeri, am mers la şeful Aparatului Parlamentului şi l-am rugat să îmi aducă nişte cutii, ca să îmi strâng lucrurile. Cutiile nu au fost nici pe 7 aprilie, seara. Acest lucru îmi vorbeşte despre faptul că ei ştiau situaţia şi vroiau ca lucrurile mele să rămână în Parlament, să fie distruse acolo. Aşa cum spuneam, pe 7 aprilie, seara, lucrurile mele erau la loc. Am încuiat uşa cu cheia, iar pe data de 8 aprilie am găsit uşa biroului meu doborâtă. În schimb, toate lucrurile au rămas aşa cum le-am lăsat pe 7 aprilie seara. Cine a făcut aceasta? În clădire nu au intrat decât trupele speciale. În faţa Parlamentului aproape că nu mai erau tineri. Acest lucru mă face să cred că tinerii nu au participat la devastările din Parlament.

— Credeţi că aţi fost ţinta unui plan?

— Îmi imaginez care era planul lor. Ei au vrut să spună că sunt unul dintre organizatori şi că tinerii care au participat la protestele violente nu s-au atins de lucrurile mele pentru că eu aş fi fost cea care i-am pus la cale. În aceeaşi zi, l-am întâlnit în Parlament pe deputatul comunist Mocan. Nici el nu a evitat să mă învinuiască. Între timp, acest deputat urmărea, fără să reproşeze, cum mai multe persoane încarcău bunurile rămase în Parlament.

— Ce anume încărcau?

— Covoare, tehnică, alte bunuri. Cred că ar fi trebuit să fie formată o comisie care să ducă evidenţa bunurilor luate din Parlament. La fel, după acele proteste violente, ar fi trebuit să fie chemaţi toţi deputaţii, ca să constate ce anume a dispărut din birourile lor.

— Ce a mai dispărut din Parlament?

— Se spune că s-au furat bani. Dar bani în Parlament nu erau. Deputatul Gheorghe Susarenco a mers dimineaţă să îşi ia salariul. I s-a spus că nu sunt bani. Asta iarăşi ne sugerează că totul era pregătit din timp. De fapt, luni-dimineaţă, am văzut mai mulţi deputaţi care, întâlnindu-mă, plecau capul. Ei ieşeau atunci din casa deputaţilor. Mă gândeam: de ce o făceau anume atunci. Probabil, le era ruşine să dea ochii cu mine.

— Aţi întâlnit şi alţi deputaţi comunişti?

— Pe 9 aprilie am mers la Parlament că să-mi iau lucrurile care mai rămăseseră acolo. Deputatul comunist Oleg Mantorov nu a evitat să mă atace şi să mă numească cu cuvinte murdare. „Sfoloci”, striga acesta cât îl ţinea gura. „Locul tău e la închisoarea de la Cricova, nu în Parlament”, mă agresa el. I-am spus că acolo e locul lui. Am înţeles că aş putea fi reţinută. Am luat ce am reuşit să iau şi am mers acasă. Pentru că mă durea îngrozitor capul, am chemat ambulanţa şi am mers la spital.

— V-au fost aduse numeroase acuzaţii că aţi fi una dintre organizatorii debandadei. Aţi fost interogată sau chemată la poliţie?

— Nu, nu am fost chemată. Dar am auzit aceste acuzaţii la radio. Am auzit la radio că deputatul Vladimir Ţurcan ar fi declarat că eu, Vitalia Pavlicenco şi Anatol Ţăranu am instigat tinerii să intre în Parlament. E cea mai mare prostie pe care am auzit-o în legătură cu cele întâmplate. Unde era Vladimir Ţurcan la acel moment? De ce nu a ieşit în faţa mulţimii ca să încerce să oprească tinerii? Sau preşedintele Parlamentului, de ce nu a deschis măcar fereastra ca să anunţe că este gata să discute cu mulţimea?

— Apropo, unde era preşedintele Parlamentului pe 7 aprilie?

— Nu l-am văzut nici pe Marian Lupu şi nici pe Iurie Roşca. L-am întâlnit doar pe consilierul lui Lupu. În acea zi, cineva urcase la etajul nouă al clădirii şi arunca în mulţime cu nişte substanţe nocive. Împreună cu deputatul Anatol Ţăranu, am încercat să ajungem la etajul nouă, ca să-i oprim pe cei de sus. La etajul trei, însă, am fost opriţi de acest consilier pe nume Beşliu. El ne-a spus că ne interzice, în numele preşedintelui, să urcăm mai sus. Nu ne-a mai permis să ajungem la scară, singura metodă de a ajunge sus. Aceasta ne-a dat de bănuit că Lupu ştia şi accepta ca cei de la etajul nouă să arunce în jos acele substanţe. Oficial, Lupu a declarat că a urmărit totul din biroul său, timp de trei ore. Cineva dintre tineri mi-a spus că l-a surprins pe Lupu ieşind pe uşa din spate, însoţit de paza de corp. Se adevereşte că Marian Lupu, într-adevăr, a fugit din Parlament.

— Aţi întâlnit provocatori la proteste?

— Printre studenţi erau provocatori. Nu se deosebeau prea mult de ceilalţi. Mi-am dat seama că provocatorii aveau feţele astupate sau purtau ochelari. Mulţi vorbeau într-o română stâlcită. Ca şi cum ar fi învăţat special anumite fraze.

— Ce cunoaşteţi despre victime?

— Am auzit de tânărul Valeriu Boboc. Dar, aflându-mă aici la spital, am aflat că este adevărată şi moartea celor doi poliţişti şi a tinerei asfixiate.

— Ce ar trebui să facă părinţii copiilor care au dispărut?

— Cred că nu doar părinţii ar trebui să întreprindă ceva. Toată societatea ar trebui să intervină. Deţin informaţii că aceşti copii sunt violaţi cu bastonul. Ar trebui ca noi, deputaţii care suntem în funcţie, să organizăm o comisie şi, împreună cu reprezentanţii ambasadelor, să mergem pe la comisariatele de poliţie şi să vedem ce se întâmplă acolo. Trebuie să vedem ce se întâmplă în acest stat! Ei îi distrug şi bagă frica în tineri. Aflându-mă în spital, am insistat să vină un avocat parlamentar, cu care să discut despre ce mi s-a întâmplat. Până în prezent, nu am niciun sunet de la acest Centru pentru drepturile omului. Niciun interes faţă de ce se întâmplă cu mine. Dacă astfel de lucruri se întâmplă cu un deputat, ce să mai spunem despre un jurnalist, student sau elev?

— Veţi apela la justiţie?

— Cu siguranţă, o voi face imediat ce reuşesc.

— Vă simţiţi în siguranţă la Spitalul de Urgenţă?

— Tot în această secţie este internat un tânăr, Denis Roscot, care a participat la proteste. Băiatul este supravegheat în permanenţă de oamenii legii. Într-o noapte, aici a dat buzna şeful lor. A spus că este şeful poliţiei criminale din sectorul Râşcani. Pentru că subalternii săi au rămas în afara secţiei, şeful s-a enervat şi a strigat aici că îi împuşcă pe toţi! Medicul îi spunea că Spitalul nu e puşcărie şi că ar trebui să se liniştească.

— Cine vă mai vizitează la spital?

— Prietenii şi rudele sunt bogăţia pe care o am. A fost şi multă presă. Vine chiar şi lume străină, care mă caută. Am primit mesaje de peste hotare. Cei din Irlanda mi-au spus că, atunci când ajung în R. Moldova, îmi vor aduce cel mai mare buchet de flori. Aceasta mă face să fiu şi mai responsabilă.

— Ce mesaje mai aveţi de peste hotare?

— Chiar în această noapte (n.r. sâmbătă spre duminică), mi-au telefonat şi m-au anunţat că intenţionează să pregătească autocare ca să se întoarcă acasă. Cei de la Roma, imediat după alegeri, au început să protesteze şi de atunci se convoacă zilnic în cadrul unor acţiuni de protest. Acolo, pe uşa ambasadei, au fost afişate rezultatele alegerilor. Din cele peste o mie şi patru sute de voturi, o bună parte le revin comuniştilor. Este ridicol! Mulţi au mers sute de kilometri nu pentru a-şi da votul pentru comunişti, ci pentru că s-au săturat de această dictatură comunistă. PCRM a dat-o în bară cu excesul de zel în falsificarea scrutinului. Aici, pe loc, în R. Moldova, poate că au reuşit să falsifice alegerile, dar acolo a fost ridicol să intervină.

— Cum a fost campania electorală?

— Campania a fost obraznică. Dezbaterile au fost organizate de parcă aş fi participat la un concurs pentru a ocupa o funcţie de ministru. „Ce veţi face în învăţământ sau în ştiinţă?”, erau întrebaţi concurenţii electorali. Deputaţii nu fac drumuri sau poduri, ei trebuie să facă legi, care să le asigure un trai mai bun cetăţenilor. Deputaţii nu trebuie să împartă bugetul, aşa cum a făcut PCRM sau PPCD. Asta înseamnă a folosi bugetul pentru obţinerea a cât mai multe voturi.

— Ce va urma?

— Într-o ţară normală, conducerea nu s-ar apăra, ci ar ieşi să vorbească cu lumea. Atât timp cât noi, deputaţii, mai suntem în funcţie, ar trebui să ne adunăm ca să decidem ce e de făcut în continuare. De ce să decidă soarta acestui stat doar câteva persoane precum Vladimir Voronin sau Marian Lupu? Chiar dacă e târziu, ar trebui să avem o şedinţă extraordinară a Parlamentului. Deputaţii din viitorul Parlament nu au experienţa necesară. Va lua ceva timp până se va convoca ca să să îşi facă structurile. Alte alegeri ar fi o soluţie. Dar nu imediat. Ar trebui să vedem ce s-a întâmplat cu adevărat până la şi în timpul scrutinului din 5 aprilie. În această situaţie, e destul de complicat să organizăm alegeri noi. Din câte observ, se încearcă convocarea noului Parlament în regim de urgenţă. Cei de dreapta nu ar trebui să accepte mandatele acum. Dacă acceptă, înseamnă că recunosc că alegerile au fost corecte.

— Ce repercusiuni vor avea aceste evenimente asupra societăţii?

— Societatea nu cunoaşte adevărul. Se aude doar Antena C (cea comunistă), Moldova 1 şi NIT. Fratele meu îmi spune că, în satul meu de baştină, nu poate ieşi din casă. Lumea îl întreabă ce nu îi ajunge surorii sale. De ce aş fi organizat evenimentele de la Chişinău? Cei din Irlanda vor să îmi aducă cel mai mare buchet de flori, sătenii mei, în schimb, au spus că nu mă primesc în sat. Aceasta din cauza informaţiei pe care le-o prezintă PCRM pe canalele media pe care le deţin ca în proprietate. Poate comuniştilor le-ar conveni acum alegeri noi. Din cauza lipsei de informare, alegerile ar putea fi în favoarea lor.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate,
Anastasia NANI