„M-aş bucura să am peste tot în lume asemenea sârbi precum eşti tu, românule”

Interviu cu Constantin Manolache, prof. doctor, Directorul Centrului judeţean de Cultură Prahova

Consiliul judeţean Prahova patronează de mai mulţi ani cursurile de vară ale Universităţii «N. Iorga» de la Vălenii de Munte. Ajunsă, în acest an, la cea de-a 102-a ediţie, Universitatea Populară «N. Iorga» continuă a se remarca în timp ca unul dintre cele mai mari centre de spiritualitate românească din jurul României – lucru pe care şi l-a dorit din start ctitorul acesteia, reputatul istoric şi om politic Nicolae Iorga.

— Ce l-a determinat pe Iorga să iniţieze această universitate de vară şi de ce la Vălenii de Munte?

— Marele Iorga a fost mereu preocupat de istoria şi destinul, în totalitate, al neamului românesc şi ideea acestei universităţi de vară vine ca urmare a acestor preocupări. Cursurile de vară, aşa precum le concepuse N. Iorga, aveau şi au în continuare ca scop să adune românii de pretutindeni, să-i facă să conştientizeze faptul că aparţin aceluiaşi neam şi să-i mobilizeze pentru a lupta pentru drepturile şi unitatea lor. De ce a ales Vălenii de Munte? În primul rând, pentru că aici îşi găsea liniştea necesară pentru a scrie şi a gândi tot ce-şi dorea să facă pentru neamul românesc. Aici şi-a construit tipografie – este primul lucru pe care l-a făcut venind încoace, dovadă că ştia foarte clar pe ce căi trebuie să ajungă ideile sale în spaţiile româneşti, după care au urmat şi cursurile de vară. Pe lângă faptul că Vălenii de Munte erau un loc liniştit, erau, în perioada respectivă, şi foarte aproape de graniţa cu Austro-Ungaria. De aici şi până în culmea Carpaţilor sunt în jur de 20 de kilometri. Acestea au fost două dintre motivele importante, Vălenii mai fiind şi un spaţiu cultural cu o tradiţie deosebită, şi lucrul acesta de asemenea a contat.

— Contextul istoric şi politic, a contat şi el?

— Contextul respectiv nu are nuanţe deosebite faţă de astăzi… era o vreme în care clasa politică românească nu punea în centrul atenţiei ei interesul comunităţilor româneşti din afara graniţelor. Ce-i drept, în Transilvania era o atmosferă propice unirii, deşi relaţiile dintre românii din Transilvania şi românii din Muntenia au fost şi înainte de Iorga, chiar cu secole, foarte apropiate.

— Armand Călinescu remarca, la începutul anilor ‘30, Vălenii de Munte ca pe un mare centru al naţionalismului românesc…

— Da, devenise, dar nu în sensul ultranaţionalismului violent, ci de mare centru al spiritualităţii româneşti. Dacă până la primul război mondial editura şi tipografia lui Iorga de le Văleni se numea «Neamul Românesc», după realizarea României Mari Iorga i-a zis «Datina Românească», ca să nu creeze, cel puţin, impresia de ultranaţionalism. Mai mult decât atât. Iorga a fost omul care a pledat pentru armonizarea relaţiilor dintre comunităţile conlocuitoare ale ţării noastre. În perioada interbelică, la cursurile de vară de aici erau invitaţi şi participau foarte mulţi învăţători, studenţi, profesori unguri, oameni cu renume din spaţiul transilvan.

— Ediţia-2010 scoate în faţă o arie tematică istorică şi nu doar istorică extrem de largă, de la traci şi până la problema drepturilor comunităţilor româneşti din afara graniţelor României  – dreptul identitar, dreptul la Istorie şi relaţie cu România, limba, toponimia şi omonimia ca forme de manifestare ale identităţii, învăţământul, biserica, presa românească din aceste zone… deci, viaţa comunităţilor externe rămâne un subiect-cheie al programului…

— Programul a luat în calcul totdeauna fenomenul cultural-spiritual şi istoric din întreg arealul românesc. Încă de pe vremea lui Iorga şi după, ceea ce se întâmpla în cadrul cursurilor de vară nu era pură istorie. Iorga a conceput aceste cursuri ca unele enciclopedice, în care să fie abordate probleme legate de ştiinţe şi nu de o ştiinţă doar, de realităţi pe spaţii etnice româneşti mari şi nu doar de o singură realitate sau un singur spaţiu, sub toate aspectele şi nu doar cel istoric, deoarece pentru Iorga conta fenomenul românesc în toată integritatea sa. Şi ceea ce vedeţi în programul nostru din acest an nu e o excepţie, poate că, undeva, cu o deschidere mai curajoasă, de data asta, spre Basarabia, Bucovina, dar şi spre Serbia, Bulgaria, Ungaria. Vrem prin asta să tragem nişte semnale şi să contribuim şi noi la ceea ce trebuie să facă cei de la conducerea Ţării pentru binele comunităţilor româneşti din afara graniţelor. Şi pe timpul lui Iorga se făcea acelaşi lucru şi ceea ce se discuta aici era luat în calcul, vrând-nevrând (era, totuşi, vorba de Iorga), şi de conducerea de atunci a României. Vreau să remarc, însă, că dincolo de ceea ce statul român face şi ar trebui să mai facă, multe dintre problemele comunităţilor româneşti vin şi din inactivitatea, uneori indiferenţa acestor comunităţi, care nu-şi cer drepturile, nu intervin în instituţiile internaţionale responsabile de drepturile omului.

— 102 ediţii sunt un efort enorm pentru menţinerea activităţilor Universităţii de Vară «N. Iorga». Impactul, beneficiile, rosturile, că asta contează până la urmă, rostul?

— Impactul este unul extraordinar de frumos. Universitatea „Iorga” este ca o făclie pentru românii din toate spaţiile româneşti, a fost şi rămâne un simbol al unităţii românilor. Şi tot timpul cursurile de vară au urmărit lucrul acesta, adică să facă din toate câte se discută aici modele de acţiune pentru comunităţile externe. Nevoia de comunicare, schimbul de idei şi impresii pentru a găsi soluţii şi rezolvare problemelor cu care se confruntă românii din afară a fost şi rămâne. Îmi este foarte greu, practic imposibil, să spun azi cine şi câţi mari ctitori ai idealului românesc au stat la catedrele cursurilor de vară de-a lngul anilor, pentru că au fost toate marile personalităţi din spaţiul românesc… şi asta pentru că numele lui Iorga onorează, pe de o parte, iar pe de alta – este unul mobilizator în materie de unitate românească. Eu am scos o carte, cu câteva ediţii în urmă, care se referă la perioada primă a Universităţii, 1908-1914, unde sunt trecute toate titlurile lucrărilor şi numele personalităţilor care au fost prezente aici în toată această perioadă. Şi acest lucru s-a făcut şi cu referire la alte perioade de-a lungul acestor 102 ani de existenţă a cursurilor de vară de la Vălenii de Munte.

— Universitatea a trecut şi prin perioade de restricţii… anii 1978—1990. Pe cine a deranjat?

— Restricţiile au fost şi mai înainte, ele au început în 1945, când Ţara a intrat sub ocupaţie sovietică şi tot ce ţinea de istoria românilor şi unitatea neamului românesc nu putea să convină, pentru că eram sub ocupaţie. Şi această restricţie a durat până în 1968. Din 1968 Universitatea şi-a reluat cursurile. Ceauşescu a dus la început o politică mai liberală… în jurul lui Ceauşescu existau şi destui oameni deştepţi, care urmau idealurile naţionale, desigur, în formele posibile pentru perioada ceea. Aşa s-a realizat ediţia 1968 şi următoarele, până când Ceauşescu a renunţat la această liberalizare şi lucrurile au început a fi restricţionate de prin 1973—1974 până au fost desfiinţate definitiv. S-a căutat, ca totdeauna, un motiv, şi drept motiv a servit o foaie volantă care se numea «Neamul Românesc» şi în care nu se spuneau decât lucruri frumoase, dar…

— După 1990, tot în Ţară, la Băile Herculane, îşi ia începutul un alt Centru al Spiritualităţii Româneşti, cu aceleaşi intenţii, în fond, şi pus de asemenea în serviciul românilor din afara graniţelor. E vorba de Congresul de Spiritualitate Românească… este o alternativă a Universităţii «N. Iorga»?

— Nu e o alternativă în sensul Universităţii «Iorga», este, hai să spunem, ceva similar, ceea ce ar fi bine să se întâmple în toate spaţiile româneşti. Eu chiar propuneam colegilor mei să facem cursurile de vară «N. Iorga» şi în alte spaţii româneşti din afara României de azi, ceea ce ar fi extraordinar. Aceasta nu ar însemna neapărat să renunţăm la tradiţia de la Văleni, ci ar fi s-o extindem, ca variantă, în cazul R. Moldova, şi la Chişinău sau în altă zonă de dincolo de Prut. Aşa cum am făcut la Ploieşti şi cu Festivalul «Nichita Stănescu». Eu unul subscriu, cu toată fiinţa, pentru a face aşa ceva. Ba mai mult, mă gândeam să facem şi o ediţie de iarnă a Universităţii «N. Iorga», la Sinaia, unde N. Iorga avea vila sa, unde a scris iarăşi o parte dintre lucrările sale şi de unde în 1940 a fost luat şi ucis.

— Ce s-a schimbat de la N. Iorga încoace în viaţa comunităţilor româneşti din jurul României sau cum ar fi remarcat azi Iorga, dacă ar fi fost printre noi, această realitate?

— Cu durere, cu foarte multă durere, pentru că ea nu este cu nimic mai bună decât pe vremea lui Iorga. Ba am impresia că lucrurile sunt ceva mai grave. Hai să luăm, bunăoară, Bucovina. Aşa cum erau opriţi învăţătorii, profesorii, tinerii să vină la cursurile de vară «N. Iorga» de puterea austriacă, aşa sunt opriţi azi de o altă putere ocupantă, Ucraina, care nu are niciun drept asupra Bucovinei. Ori Basarabia, bunăoară. Stalin şi urmaşii lui au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să distrugă românitatea din Basarabia… Sigur că nu au reuşit, şi asta spre mândria românilor din Basarabia, în schimb au ciuntit Basarabia, au întins această Ucraină şi în sud, şi în nord…

— Ivo Gheorghiev, preşedintele comunităţii românilor din Bulgaria, remarca într-un schimb de opinii că situaţia în care s-au pomenit românii din Ucraina este similară sirtuaţiei românilor din Balcani, inclusiv Bulgaria, explicând fenomenul prin revenirea în forţă a panslavismului. Istoria se repetă?

— Nu aş putea să subscriu acestei idei. Eu cred că principala cauză a situaţiei în care ne aflăm noi, etnicii români din afara graniţelor României, e în primul rând în faptul că România, din păcate, nu a devenit după revoluţie un centru puternic de atracţie din punct de vedere economic. Dacă eram o putere economică, deveneam şi una regională, foarte atractivă. Şi atunci lucrurile ar fi stat bine şi pentru românii de dincolo. Panslavismul…? Slavii, atât cei din zona balcanică, cât şi cei din Răsărit, au avut totdeauna o teamă de români, pentru că pot fi şi sunt o forţă în regiune, şi ei nu-şi doresc revenirea României la ce a fost după 1918.

— Tratatul politic româno-ucrainean de la 1997 a pus într-o mare dificultate existenţa, de facto, a comunităţilor româneşti din sudul Basarabiei, Bucovina şi Herţa. Ce-a fost la mijloc: un calcul greşit, o eroare sau o presiune din afară asupra Bucureştiului, care l-a silit să cedeze în faţa Kievului?

— A fost cea mai gravă greşeală pe care a făcut-o diplomaţia română. Probabil că Adrian Severin, cel care a semnat cu ochii închişi acest tratat, fie că se afla în euforia funcţiei de ministrtu de extrene, fie în incapacitatea de a analiza lucrurile în deplina lor valoare. Dacă s-au făcut sau nu presiuni, nu pot şti, dar, eu unul, dacă se şi făceau asemenea presiuni, mi-aş fi dat demisia şi spuneam public şi de ce mi-o dau. Nu se pot admite asemenea lucruri, indiferent din care parte ai aceste presiuni. Funcţia nu poate fi mai presus de demnitate.

— Cum poate fi explicat faptul că vecinii dictează condiţia relaţiilor cu România şi nu invers? Situaţia e caracteristică şi pentru Chişinău.

— Din aceleaşi considerente, pentru că cei ajunşi la putere au în grijă alte probleme decât interesul naţional.

— Bine, dar după 1990, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, s-au perindat la putere partide cu doctrine şi de stânga şi de dreapta, ce ar mai fi să se întâmple?

— Răspunsul rămâne acelaşi: interesul naţional pe prim-plan.

— Ce ar putea face România azi pentru comunităţile româneşti din «zonele di risc», fiind membru UE şi NATO? Mă refer la comunităţile din jurul graniţelor României.

—  Simplu. Să se redreseze economic. Foarte rapid şi foarte puternic. Există resurse şi trebuie valorificate. Asta ar fi prima treaptă. A doua treaptă ar fi să avem o zonă diplomatică mult mai isteaţă, care să-şi facă meseria, să avem un Departament al românilor de pretutindeni, dar care să trateze diferenţiat şi mult mai calificat problemele românilor din spaţiile etnice româneşti. Şi să avem şi aceste relaţii permanente cu românii din jurul graniţelor României pe care le avem. Acum nu mai există graniţele care existau. Condiţii pentru relaţie sunt şi ele trebuie extinse. Şi nu doar la nivel politic, ci şi la nivel de afaceri, educaţie, cultură, la nivelul administraţiilor locale. Este, cred, şi o vină a clasei noastre politice, care nu acordă, poate, toată atenţia acestui spaţiu românesc, dar, totodată, este o vină şi a românilor din spaţiile etnice respective, că nu acţionează mai mult în apărarea drepturilor lor, se lasă prea uşor manipulaţi, sunt de multe ori inactivi, indiferenţi. Uitaţi-vă cât de exact au remarcat această stare de spirit conaţionalii noştri din Bulgaria, prezenţi la cursuri. «Deznaţionalizarea este vina «stăpânilor noştri», dar ne aparţine şi nouă prin faptul că acceptăm ceea ce ne servesc ei, acceptăm să ne lăsăm de limbă, să ne uităm istoria, să nu vrem şcoli, biserici etc…». Cu regret, mai persistă această stare de spirit, şi ea vine din aceeaşi deprindere de a lăsa să treacă de la noi, decât să cerem ceea ce e al nostru… Din păcate, din păcate…

— Cum putem scoate din mentalul vecinilor noştri (la nivel politic, mă refer) că bunele relaţii ale  României cu comunităţile ei externe şi viceversa nu sunt un atentat la suveranitatea şi integritatea lor teritorială? Ucraina, cel puţin, aşa vede aceste relaţii.

— Există căi juridice pe care nu le folosim. Eu unul rămân uluit: de ce nu punem în discuţie la Haga Pactul Ribbentrop—Molotov, de ce stăm, când el nu mai este legal?… În momentul în care conducerea ţării va fi prevalată de interesul naţional, lucrurile acestea vor deveni posibile. Şi ele trebuie să se întâmple.

— Să revenim la Vălenii de Munte. Cui datorăm acest efort enorm, prin care este permanentizată, an de an, această activitate de spiritualizare şi respiritualizare a  conaţionalilor noştri din afara României?

— Cursurile de vară «N. Iorga» sunt la ora actuală sub patronajul Consiliului judeţean Prahova. Avem noroc de un preşedinte judeţean de talia domnului inginer Mircea Cosma, care e un român adevărat şi pe care aş vrea sa-i întâlnesc peste tot, până sus, în fruntea Ţării. Acest om a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să asigure existenţa acestei Universităţi, şi financiar şi organizatoric… Este un mate împătimit de istorie şi cultură. Desigur, toate în colaborare cu Academia de Ştiinţe, întrucât N. Iorga vine, el însuşi, din această lume academică, şi cu contribuţia celor de la Clubul Istoricilor din România, creat la Vălenii de Munte, care poartă numele lui Iorga şi care-l are ca preşedinte pe Constantin Găucan, medic de profesie, care este un mare pasionat de cultură şi îşi manifestă această dragoste prin contribuţii serioase, inclusiv financiare, la organizarea acestor cursuri de vară de la Văleni. Noi, cei care lucrăm în cultură, aici în judeţul Prahova, avem o singură politică – politica neamului românesc.

— Care credeţi că e problema cea mai mare pe care o au comunităţile externe româneşti, aşa după cum au evoluat lucrurile în timp?

— În opinia mea, această problemă este cea a liderului. O comunitate externă trebuie să aibă în faţă un lider, şi un lider foarte bine pregătit, un om dăruit comunităţii, căruia comunitatea să-i spună toate «of»-urile, ca el să poată merge mai departe, peste tot, nu doar la Bucureşti, ci şi în instituţiile internaţionale pentru a le face dreptate. Dar, am spus-o şi o repet: comunitatea trebuie să vrea să-i fie revendicate aceste drepturi, altfel, toate mor cu zile, cum se zice în popor. Vă dau un exemplu. Vine aici la noi, la cursurile de vară din primii ani de după 1990, un român din Valea Timocului, Ion Rotaru îi zice. E un român care a ţinut aprinsă flacăra românismului şi nu a lăsat nimic să se piardă. Are aproape 80 de ani, a mers până la Tito, încă în vremea ceea, şi i-a spus: «noi suntem cutare şi cutare, vrem să avem biserică, şcoală şi aşa mai departe…». Tito l-a medaliat şi i-a zis: «M-aş bucura dacă aş putea avea peste tot în lume asemenea sârbi precum eşti tu, românule». Deci, se poate.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate,
Petru Grozavu