Legile funcţionează doar la televizor

Interviu cu Nicolae Laşcu, muzician şi agricultor  din com. Stăuceni, Chişinău

A absolvit Conservatorul de Stat din R. Moldova, crezând că muzica, în special saxofonul şi clarinetul, ar putea să-i aducă nu doar satisfacţia unei vieţi trăite frumos, ci şi o garanţie materială familiei sale, pentru o viaţă lipsită de griji. În scurt timp a înţeles că muzica, de fapt cultura în ansamblu, sunt mai degrabă de domeniul viselor în R. Moldova. Deoarece e omul care nu lasă aripile în jos, a încercat de toate: s-a specializat în acordarea serviciilor de pază, a încercat să dreseze câini, a muncit departe de casă, iar capitalul acumulat l-a investit într-o afacere în agricultură, la baştina sa. Tocmai despre asta vorbesc guvernanţii de ani de zile, atunci când îi cheamă pe cei plecaţi să revină acasă, pentru a investi în afaceri importante aici. Cazul lui Nicolae Laşcu, din Stăuceni, ar putea să pară o poveste cu sfârşit fericit, dacă nu l-ai întâlni, dacă nu a-i discuta cu el despre ceea ce a încercat şi ceea ce a reuşit să realizeze în agricultură.

— Dle Laşcu, dacă ar fi să numiţi cinci lucruri mai importante din viaţa dvs., care ar fi ele?

— Cinci lucruri? Sănătatea ar fi pe primul plan. Alături aş plasa familia, soţia şi cei doi copii ai noştri. Arta, cultura, ar fi un punct important, dacă nu aş fi frământat de decepţii. Sunt un om de artă, am absolvit Conservatorul de Stat. Tare mi-a plăcut să activez în acest domeniu, dar am înţeles că, la noi, cultura şi oamenii de cultură nu sunt preţuiţi. Când mă uit la ministrul Culturii, Boris Foşca, am impresia că el nici nu ştie ce înseamnă cultură adevărată. Noi avem o ţară muzicală, ţară cu suflet. Avem muzicanţi de care nu vom întâlni în toţi Balcanii. Întrebaţi-l pe Focşa dacă ştie cine este Boldumea sau cine-i Gheras. Posibil să fi auzit doar de Botgros. Să-i mulţumim acestui om că ne duce numele şi cultura în lume, în rest, pe la televizor, poţi vedea doar persoane lipsite de talent. Cei mai buni sunt lăsaţi în umbră, ca să fie văzuţi cei mai răi. În lista celor cinci lucruri importante ar fi şi planurile mele din agricultură, pe care, până la urmă, sper să le realizez.

— Sunteţi muzicant, ce fel de muzică preferaţi?

— În prezent, nu cânt. Aşa e sistemul de viaţă de la noi, care ne-a obligat să uităm de vise şi să ne ocupăm de altceva. Am terminat Conservatorul de Stat, după care am activat la Şcoala de muzică din Stăuceni, vreo 9 ani. Când am înţeles că munca la acea şcoală, dar şi muzica, în ansamblu, nu-mi permite să-mi asigur familia, am făcut cursuri la o şcoală specială, după care am lucrat ca bodyguard aici, apoi la Moscova. Am acordat servicii de pază unor oligarhi, oameni bogaţi, dar muncitori, care nu umblă cu nasul pe sus ca ai noştri. Am văzut cum munceşte lumea acolo şi am hotărât să fac şi eu ceva acasă. Am revenit la Stăuceni, locul de baştină al părinţilor mei. Am deschis o firmă şi am început să muncesc.

— Cum erau realităţile de acasă atunci?

— Pe atunci am cunoscut atâta birocraţie şi atâta prostie în instituţiile statului, încât deseori nu mai înţelegeam care ar fi soluţia. Cumpărasem deja pământ la Stăuceni, deschisesem o fermă de oi şi de cai de rasă. Investisem 100 de mii USD.

— Cu ce v-aţi ales din acea afacere?

— Cu nimic. De fapt, ar fi incorect să spun că m-am ales cu nimic, deoarece mi-am pierdut sănătatea. Dintr-un bărbat sportiv, care cântărea 96 kg şi care, dacă era nevoie, putea răsturna un buhai cu un deget, am ajuns cel care sunt. M-am ales cu o boală serioasă, am fost operat la Institutul Oncologic, iar până a ajunge acolo, am fost calicit de cei de la Urgenţă. Veneau la masa de operaţie, se uitau şi se întrebau: şi de ăştia se îmbolnăvesc? Acum am ajuns la concluzia că atunci când omul începe a preţui sănătatea, nu are nevoie de nimic, decât de pâine şi de apă. Am vândut tot ce am putut vinde, inclusiv cel mai iubit cal de rasă, şi, datorită unui om, acum sunt în viaţă.

— De ce, totuşi, nu a mers?

— Nu a mers pentru că, la noi, lumea nu ştie a munci. Cei de pe timpuri nu mai sunt, iar cei de azi – nu vor să muncească. Cei mai mulţi, aleg să mintă sau să fure şi reuşesc, deoarece legile funcţionează doar la televizor. Nu sunt eu singurul care înţelege acest lucru. Vă spun, am încercat tot felul de afaceri. Bunăoară, am sădit un hectar de vie de masă. Am muncit 5 ani în genunchi. Toate lucrările le coordonasem cu specialişti de la Ministerul Agriculturii. La al patrulea an, însă, vreo 40% din vie a început să se usuce. La al cincilea an, s-au uscat 80%. I-am chemat pe acei experţi să-i întreb de ce nu merge. Mi-au spus: “Aşa s-a primit”. Dar asta nu e tot. Exact ca în balada “Meşterul Manole”, după ce sădeam, a doua zi veneam şi nu găseam ce am sădit. Nu găseam sârma, parii. Furau din toate părţile şi nimeni nu putea face nimic. Am crescut şi porci de rasă. Într-o iarnă, mi i-au furat, iar poliţia nu a putut face nimic. Eu am dus urma hoţilor pe zăpadă, până într-o pădurice, unde porcii fuseseră împuşcaţi şi încărcaţi în maşină. Dacă s-ar fi ocupat cineva serios de descoperirea acestui caz, ar fi fost descoperit. Sper să treacă ceva timp şi să vină la guvernare o generaţie nouă, care a stat departe de droguri şi de alcool, şi care ar reuşi să ridice în furci toată mizeria din societate.

— Dacă ar fi să reluaţi, ce aţi face?

— Cred că aş cânta la clarinet şi la saxofon. Am avut un profesor foarte bun, Simion Duja, un om cu suflet deosebit, să-i dea Domnul multă sănătate, tare s-a mai chinuit cu mine ca să mă facă muzicant. De fapt, mie tot timpul mi-a mers în viaţă. Am dat peste profesionişti, peste oameni deosebit de buni.

— Dar pasiunea pentru agricultură, unde s-ar afla?

— Nu cred că aş reveni, deoarece agricultorul nu este protejat de stat. Nu voi descoperi America spunând că impozitele sunt mari, că este sau nu roadă, acestea trebuie achitate. Vă mai spun că nici nu mi se ridică mâna să fac ceva, deoarece orice ai face, totul se fură. Îmi amintesc, ori de câte ori am avut nevoie de ajutor, m-am descurcat singur. Când am avut nevoie de tractor, mi-am asamblat din bucăţi unul. Dacă mâinile cresc de unde trebuie, te descurci. E păcat că foarte multă energie, bani şi timp trebuie să le pierzi asigurând paza afacerii.

— Şi dvs., având capacităţi de bodyguard, nu aţi reuşit să vă protejaţi afacerea?

— Ce să vă spun? Aş fi putut, dar este lege, este şi Dumnezeu. Am acordat servicii de pază mai multor persoane, şi acum port armă, dar niciodată nu am aplicat-o în raport cu presupuşii infractori.

— În condiţiile acestui an, în care seceta şi inundaţiile au făcut ravagii, ce pot face ţăranii?

— Nimic. Fără ajutorul statului nu pot face nimic. Mai sunt alde mine, care mai încearcă să se descurce, dar rămân tot mai puţini. Îmi amintesc, atunci când plantasem via, fusese o secetă mai mare decât cea din acest an. Am cărat 500 tone de apă şi am salvat 98% din vie. Când au venit de la minister să controleze, mi-au zis că via are vreo 2-3 ani. Le-am spus că e de un an şi le-am arătat documentele. Abia atunci au crezut. Astăzi e clar că ţăranul, fără tehnică specială, fără sprijinul statului, nu poate face faţă problemelor. Statul, însă, nu prea are grijă de noi. Noi suntem încurajaţi să mâncăm roşii din Turcia, deşi avem pământ de aur. S-ar putea ca cineva să fie interesat de acest lucru. Dacă ar veni japonezii mai des prin R. Moldova şi şi-ar umple buzunarele cu pământ, ar creşte tot ce-şi doresc în Japonia. Noi, însă, doar mergem pe pământ, fără să observăm că, de fapt, păşim pe aur.

— Dar de ce nu este protejat producătorul autohton?

— Cred ca, la mijloc, sunt interese de a aduce totul de la străini. Vă spun, mă uit acum de la o parte şi îmi pare rău că locuiesc în ţara asta. Am avut şansa să plec peste hotare, dar nu m-am putut decide, deoarece îmi iubesc ţara. Mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc la străinătate.

— Se spune că majorarea TVA cu 20% ar putea salva bugetul R. Moldova. Aşa să fie?

— Credeţi că vor salva pe cineva? Tot pe ei. Chiar credeţi că acei bani se vor duce în bugetul statului?

— Presa scrie că piaţa s-ar putea umple de produse de contrabandă, din cauza acestor majorări cu 20% a TVA. Există o strategie de combatere a contrabandei?

— Şi aşa R. Moldova e plină de contrabandă. Se pare că, deşi vorbim că luptăm cu mafia, cu contrabanda şi cu corupţia, aceste fenomene sunt constante, deoarece îi favorizează pe unii. În R. Moldova, lupta este dusă cu cei care fură un sac de porumb. Cei care fură cu vagoanele, însă, sunt consideraţi prestigioşi, de valoare.

— Dar ce vă spune familia despre această luptă a dvs. cu morile de vânt?

— Soţia e fostă dansatoare în Ansamblul “Joc”. Ce poate să zică? De 10 ani nu am mai plecat nicăieri la odihnă. Ce poate spune o femeie când bărbatul său, în loc să aducă, duce de la casă. Am vrut să facem ceva. M-am tot gândit şi am avut speranţa că lucrurile vor merge, până la urmă. Planificam să deschid noi locuri de muncă. Am avut ocazia să fiu prin Occident, am văzut cum muncesc şi cum sunt remuneraţi oamenii. La noi, deseori, e totul pe dos. Mă bucur că sunt optimist, nu las mâinile în jos. Dacă, totuşi, cad pentru câteva minute, le scutur şi le ridic.

— Ce credeţi despre strategia de creditare a ţăranilor?

— În R. Moldova, e foarte periculos să iei un credit de la vreo bancă, pentru că rişti să rămâi fără nimic. Acestea nu sunt credite, ci bătaie de joc. Cum poate fi numit credit  un împrumut care trebuie rambursat cu procente atât de mari? De fapt, iei o sumă, dar întorci două. Cred că, la noi, agricultorii ar trebui să beneficieze de împrumuturi acordate contra 1-2%. De altfel, în alte ţări, creditele pentru agricultură sunt fără dobânzi. Statul ar trebui să le permită ţăranilor să se dezvolte. Imediat cum încerci să începi o activitate, a doua zi eşti căutat de la bancă, fiind întrebat cum ai de gând să restitui creditul. Ştiu că în România, bunăoară, statul îţi permite să munceşti 5 ani în voie, după care să te gândeşti la rambursarea datoriilor. La noi, însă, nu-ţi permit să produci, deoarece există interese mari ca totul să fie adus de peste hotare.

— A existat un program, “Satul Moldovenesc”, pe timpul guvernării PCRM. În ce măsură le-a fost de folos ţăranilor acel program?

— Îmi amintesc de acel program. Ţin minte că pe atunci constatam că ei nu au iniţiat acel program pentru noi, cei cu un hectar de pământ, ci tot pentru ei… Eu, când am avut nevoie, am luat material săditor dintr-un împrumut. Pentru asta am umblat cu documentele de am ameţit… Şi ei, marii proprietari, luaseră credite foarte mari. Cine ne poate demonstra astăzi cum au fost rambursate acele credite? Eu unul nu cred că acest lucru s-a întâmplat.

— Şi actuala guvernare are un program, pentru cei care au muncit peste hotare şi au decis să revină acasă, deschizându-şi aici mici afaceri. Cum funcţionează acest program?

— Nu am auzit despre un astfel de program.

— Cum credeţi, din ce cauză e o ruptură atât de mare între bogaţi şi săraci în R. Moldova?

— La asta ar trebui să se gândească guvernarea.

— Nu vă gândiţi să vă implicaţi în politică?

— Ca să te implici în politică, trebuie să ai, în primul rând, timp, dar eu sunt un om ocupat. Nu am treabă cu politica, e o chestie murdară. Am fost, timp de câţiva ani, în comisia electorală şi am văzut cum se poartă oamenii azi. E tare simplu să te transformi din prieten în duşman.

— Cum este viaţa de lângă Chişinău?

— Stăuceni e un sat minunat, iar eu nu aş schimba nimic pe el. Cred că e cea mai interesantă suburbie a Chişinăului. Mai avem de rezolvat câteva probleme, dar avem un primar, noi l-am ales. Face treabă. L-am ales pentru al doilea mandat, între timp a deschis o şcoală nouă, o grădiniţă, repară altă şcoală. Acum modernizăm o sală de sport. E un băiat sârguincios, să-i dea Dumnezeu multă sănătate.

— Cum vi se pare piaţa agricolă din Chişinău? Cum pot fi soluţionate problemele de acolo?

— Prima problemă e că omul care produce ar trebui să şi vândă. Acolo, însă, intermediarii dictează. Omul care produce e foarte ocupat. Noaptea lucrează, ziua lucrează. Mă uit la femeile care vând brânză de vaci pe marginea drumului şi nu pot înţelege de ce nu ar avea un loc pe gratis în hală. În interior, de fapt, vând cei care, de pe la 4.00 dimineaţa, cumpără totul de la producători la preţuri de nimic şi vând la preţuri mult mai mari.

— Ce credeţi despre justiţia din R. Moldova?

— Nu am avut de furcă prea serios cu justiţia, dar cunosc situaţia. Vă asigur că, dacă ies acum în stradă şi comit vreo încălcare, cu 2—3 sute de lei mă descurc. Eu, însă, nu dau mită. De obicei, port şi eu dictafoane, din activitatea de altădată, mai fac imprimări, atunci când cineva estorchează bani…

— Dar de ce lumea, în R. Moldova, dă, totuşi, mită?

— Cum de ce? Dacă nu dai mită, nu rezolvi problema. La noi a intrat în sânge, dacă cineva îţi acordă vreun serviciu, socoate că trebuie să aibă ceva de la asta. Societatea e contaminată de acest virus. Parcă ar fi o ciupercă otrăvitoare.

— Dar cum reuşiţi să va descurcaţi, dacă nu daţi mită?

— Nu dau deoarece cunosc legile. Acolo unde simt că nu le cunosc, întreb, că nu sunt ruşinos. M-am apucat de agricultură nu de aceea că îmi plăcea agricultura, cu toate că îmi place să sădesc un copac, şi tot ce sădesc se prinde. Făceam totul singur  –  eram şi director, şi contabil, şi tractorist…  Cam multe erau asupra mea. Aveam nişte muşchi ca Schwarzenegger, şi am crezut că voi reuşi. Am un vecin sărac, are vreo jumate de hectar, o remorcă, moped, şi în primul an şi-a pus usturoi, deja parcă e mai bine, dar lucrează zi şi noapte… E un loc foarte frumos. Eu aş trăi acolo, dar soţia nu vrea. Locuim la casa părinţilor. Am doi copii, o fetiţă şi un băiat. Şi ştiţi cum e soţia: “Ai spus că faci, fă”. Pe lângă casă fac totul, pot instala şi electricitatea, şi încălzirea. Nici nu ştiu de unde am deprins toate aceste lucruri, dar le pot face.

— Se vorbeşte despre sfârşitul lumii, credeţi că vine?

— Nu sunt dintre cei sperioşi. De multe ori mi-am văzut sfârşitul şi nu mă mai tem. Oricum, nici nu cred în sfârşitul lumii, pentru că este Dumnezeu şi totul depinde de puterea Lui. E o mare greşeală să te gândeşti că mâine vine sfârşitul lumii, din care cauză azi ar trebui să-şi permiţi să faci orice. Cu astfel de idei se adună şi mai multă energie negativă în jur. Omul trebuie să ţină minte mereu că tot răul făcut de el se poate întoarce asupra urmaşilor săi. Am fost şi dresor de câini. Atunci am înţeles că aceştia văd lumea de dincolo de noi. Câinii simt paralelismul dintre noi şi tot ce e dincolo.

— Cum sunt câinii turbaţi? De ce presa a fost asociată cu un câine de către ex-preşedintele CSJ?

— Acel om nu şi-a dat seama ce a vorbit. Turbarea e o boală, un virus.

— Oamenii de afaceri deseori fac acţiuni de caritate, dacă aţi fi avut mai mulţi bani, pe cine aţi fi ajutat?

— Avem pe cine ajuta, sunt case de copii, sunt şcoli, grădiniţe, pensionari… Vai de capul lor. Dar, de fapt, nu noi ar trebui să-i ajutăm, după ce am lucrat o viaţă întreagă, am plătit impozite, taxe… Cred că statul nu e în pierdere. Părinţii mei au muncit toată viaţa la Stăuceni şi au avut o pensie de 300 de lei.

— În agricultura de la noi poate exista ţăranul de unul singur, din contul muncii sale?

— La noi – nu. Poate că ar fi posibil, dar ar trebui făcută o investiţie enormă în agricultură. Bunăoară, în condiţiile acestui an, când ne-a lovit seceta, ţăranii au nevoie ca niciodată de sisteme de irigare. Avem un pământ de aur, dar politicile în agricultură sunt împotriva acestui pământ. Am fost, toamna trecută, în sudul Moldovei. Am descoperit acolo 10 ha de vie neatinse. Erau ale unui prieten, care mi-a explicat că banii pe care i-ar fi obţinut din vânzarea strugurilor nu i-ar fi ajuns nici să remunereze oamenii pentru cules.

— Au existat mai multe proteste ale agricultorilor din cauza condiţiilor complicate  oferite de stat: cineva vărsase lapte în faţa Guvernului, altcineva eliberase nişte purcei în PMAN… S-a schimbat ceva după acele proteste?

— Nu s-a schimbat nimic. Au venit ai noştri, cum se zice, dar nu au reuşit să uşureze povara controalelor şi a taxelor. Se creează impresia că, astăzi, cea mai solicitată muncă e a controlorilor. Când vrei să faci ceva, nu te mai ţin picioarele de alergat pe la Fisc, BIT sau Primărie. S-a tot vorbit despre un ghişeu unic, dar birocraţia rămâne la fel de mare.

— Unde sunt caii dvs. acum?

— Când mă îmbolnăvisem, ei au început să tânjească. Atunci i-am vândut lui Gabriel Stati. Să vedeţi ce business. Am cumpărat calul cu 1700 USD şi l-am vândut cu 1500 USD… Era o iapă de patru ani.

— Ce va urma, totuşi, în viaţa dvs., după oierit, după pasiunea pentru creşterea cailor şi după viticultură?

— Tatăl meu era om muncitor şi vroiam să se mândrească cu tot ce fac eu în viaţă. Într-o noapte, l-am visat. El îmi zicea că agricultura nu ar fi pentru mine şi că eu trebuie să mă ocup de ceea ce-i al meu. “Şi ce-i al meu?” – l-am intrebat eu. Ceea ce ai învăţat!

— Când aţi avut acest vis?

— Acum o lună, probabil.

— Cum vedeţi viaţa dvs. de mai departe, dacă agricultura nu va fi susţinută?

— Voi munci în continuare. Dacă nu voi reuşi, totuşi, voi lua saxofonul, îmi voi pune o pălărie în faţă şi voi cânta.

Pentru conformitate, RdG