Lecţia germană: “Protecţia independenţei judecătoreşti nu poate fi realizată prin imunitate”

Interviu cu judecătorii Wolfgang Arenhövel şi Peter Lüttringhaus

ZdG: — Câtă încredere au cetăţenii din Germania în justiţie?

W.A. — Bine, nu dispun acum de cifre exacte, dar justiţia germană se bucură de mare încredere. Reproşuri de genul celor care se fac în alte ţări, precum că judecătorii nu ar fi independenţi, sunt, bineînţeles, dar ele se fac foarte rar şi în cazuri individuale. Nu există reproşuri precum că judecătorii germani ar fi corupţi. Această temă nu există în justiţia din Germania.

P.L. — Dacă e să facem la general o poziţionare pe o scară de apreciere valorică, atunci justiţia germană, corpul judecătoresc din Germania ar ocupa cu siguranţă unul dintre locurile cele mai înalte. Ce-i drept, nu ar ocupa cea mai înaltă treaptă, pentru că, în ultimul timp, justiţia a ajuns să fie de mai multe ori tema unor discuţii publice. Dar această situaţie este cauzată, nu în ultimul rând, de reducerea resurselor financiare pe care statul le pune la dispoziţie pentru întreţinerea justiţiei. Această reducere se reflectă în procese care durează mai mult. Părţile implicate în proces, persoanele afectate, care şi-ar fi dorit o protecţie mai rapidă a drepturilor lor, sunt astfel nevoite să aştepte mai mult timp, fapt care duce, bineînţeles, la critici în societate.

ZdG: — Există o legătură între imunitatea judecătorului şi independenţa acestuia? De ce un judecător ar avea nevoie de imunitate?

P.L. — În principiu, se poate spune că nu există legătură între independenţa şi imunitatea judecătorească. Independenţa judecătorească, aşa cum se acordă ea, nu are nevoie de imunitate. Judecătorul nu se află deasupra legii, ci este subordonat legii, adică se află sub lege. Şi dacă este cazul ca în privinţa unui judecător să existe o suspiciune rezonabilă, atunci acestuia n-are cum să-i displacă faptul că este investigat. Îngrijorarea pe care ne-au transmis-o judecătorii moldoveni în discuţiile pe care le-am avut se bazează – şi aceasta poate fi înţeles – pe faptul că, în mod prezumtiv, din partea procuraturii s-ar exercita o presiune prin acţiunile de urmărire penală, acţiuni care nu se întemeiază pe motive obiective. Asta este cu siguranţă o problemă, dar o problemă care nu trebuie soluţionată prin imunitate, ci printr-un control mai puternic al procuraturii. Atunci când procuratura acţionează în conformitate cu principiile statului de drept, nimeni nu are nevoie să se teamă de acţiunile ei, şi astfel nici nu mai este nevoie de imunitate. Existenţa imunităţii în calitate de mijloc de protecţie faţă de astfel de încercări de exercitare a presiunii mi se pare a fi, mai degrabă, o tratare a simptomelor unei maladii, dar nicidecum a maladiei.

W.A. — Atunci când se vorbeşte despre imunitate, trebuie să se pună întrebarea şi să se dea şi răspunsul la ea, şi anume: faţă de ce urmează să te apere imunitatea? Ea urmează să te apere faţă de intervenţiile statului. Judecătorii din R. Moldova, aşa am înţeles eu, reproşează procuraturii iniţierea unor proceduri nejustificate de urmărire penală. Această situaţie, bineînţeles, poate duce la faptul că judecătorii se simt afectaţi în independenţa lor. Dar protecţia independenţei nu poate fi realizată prin imunitate, ci prin măsuri efective, care îl protejează pe judecător individual.
Ţinând cont de situaţia R. Moldova, cred totuşi că ar trebui găsită o cale graduală, prin care judecătorii să renunţe treptat la imunitate. Ea însă nu poate fi lăsată să funcţioneze veşnic.

ZdG: — Dvs. aţi văzut cum gândesc judecătorii din R. Moldova. Ei spun că, dacă îşi pierd imunitatea, îşi pierd şi independenţa. Credeţi că acesta este unicul motiv sau în spatele imunităţii se ascunde şi altceva?

W.A. — Bineînţeles, acest lucru nu poate fi exclus. În puţinele ore pe care le-am avut la dispoziţie, când am putut auzi argumentele judecătorilor, am putut conchide, în calitatea mea de judecător din Germania, că aceste argumente nu par concludente. Dar, pentru că nu pot aprecia cu adevărat realitatea socială din R. Moldova şi, într-adevăr, nu pot şti sub ce presiune activează un judecător sau altul, nu aş dori să-mi permit acum să dau o sentinţă, în orice caz, nu una definitivă. Chestiunea imunităţii deschide uşi şi porţi pentru abuzuri. Şi din cele auzite în cadrul acestei activităţi, am înţeles că astfel de abuzuri există. De aceea, argumentul că între cerinţa imunităţii şi abuzurile reale ar exista o legătură nu poate fi respins.

P.L. — Lucrurile se văd în felul următor: dacă cineva revendică pentru sine un astfel de statut special – şi aceasta este valabil, în fond, atât pentru independenţă cât şi pentru imunitate – , atunci pentru acest statut special trebuie să existe un motiv obiectiv justificat. Independenţa judecătorească este indispensabil legată de posibilitatea judecătorului de a aplica legea în mod liber şi doar în baza legii. Prin urmare, aici este clar că există o legătură între activitatea judecătorului şi acest statut special acordat lui prin Constituţie. Pe când în cazul imunităţii această legătură, pur şi simplu, nu există. Prin urmare, dacă vreau să revendic acest statut special al imunităţii, trebuie să dovedesc că există un motiv raţional, care să poată fi înţeles obiectiv. Şi în acest context trebuie să spun că deocamdată nimeni nu a reuşit să-mi livreze cu adevărat acest motiv. Aceste istorii care ni se spun sunt la fel de puţin probate ca şi cele despre faptul că judecătorii ar fi corupţi. Totuşi, nu văd nicio justificare obiectivă pentru această imunitate cerută. Şi iată acest lucru creează aparenţa supărătoare că ar exista cu totul alte motive care întemeiază această imunitate, şi anume, acea corupţie menţionată de fiecare dată în rândul judecătorilor.

ZdG: — Credeţi că aceste discuţii în jurul imunităţii ar ţine de mentalitatea şi de trecutul sovietic al R. Moldova?

P.L. — Nu aş vrea să calific lucrurile prin prisma mentalităţii. Presupun că aceste discuţii s-ar putea explica, mai degrabă, prin lipsa unor tradiţii îndelungate de democraţie. Relativ la statutul procuraturii, aceasta mi se pare o reminiscenţă din perioada sovietică, când procuratura avea o poziţie dominantă. În cadrul unui proces de reformare, această poziţie va trebui adusă la normalitate.

W.A. — Nici eu nu cred că e vorba de o problemă de mentalitate. Mi se pare că problema constă în statutul procuraturii, chestiune care trebuie discutată şi asupra căreia trebuie de reflectat. Din moment ce se vrea o soluţionare a problemei, ea, probabil, poate fi soluţionată prin integrarea procuraturii şi a instanţelor de judecată în justiţie, astfel încât să fie împreună părţi ale justiţiei, aşa cum sunt ele la noi şi în alte state. Acest lucru va reduce mult din acel potenţial de ameninţare, dacă se poate spune aşa. Şi pe termen lung acest lucru ar face bine dezvoltării şi consolidării statului de drept în R. Moldova, deoarece, în timp, această ameninţare va dispărea şi astfel s-ar înlătura şi problema imunităţii.

ZdG: — Dar cum reuşeşte un judecător în Germania să-şi păstreze independenţa neavând imunitate?

W.A. — Lipsa imunităţii pentru judecătorii din Germania nu este chiar deloc o problemă, şi acest lucru a fost clar încă de la crearea Republicii Federale Germania. Niciodată nu au existat atacuri, în tot cazul atacuri direcţionate, care ar fi afectat independenţa judecătorească. În cazuri individuale au existat atacuri, dar acelea s-au referit la nişte greşeli de performanţă individuală. Această situaţie se explică un pic prin istoria noastră. Perioada terorii naziste a avut un efect de durată şi asupra justiţiei de la noi. De aceea, nici nu există aceste atacuri, în rândul judecătorilor dezvoltându-se o conştiinţă care reacţionează extrem de sensibil deja la unele posibile semne de atac. În plus, am dezvoltat mecanisme de protecţie. Prin urmare, chiar şi la apariţia celor mai mici semnale, într-un caz oricât de mic, că s-ar putea ajunge la vreo încălcare a independenţei judecătoreşti se declanşează deja clopotele de alarmă şi, de aceea, nu există un motiv serios, care să permită într-un mod oarecare să se considere că independenţa judecătorească ar fi periclitată.

P.L. — Şi eu aş motiva istoric lipsa imunităţii judecătoreşti în Germania, deoarece independenţa obiectivă şi personală a judecătorilor îşi are rădăcinile încă pe la mijlocul sec. 19. Deşi pe atunci relaţiile care dominau în Germania nu erau deloc democratice, pentru că era vorba, în cele din urmă, de un stat feudal, guvernat de regi şi împăraţi. Cu toate astea, nu s-a considerat necesar ca judecătorilor să li se acorde imunitate, deoarece era clar că această independenţă obiectivă şi personală, pentru care s-a luptat multe sute de ani, era respectată de puterea statului, făcând abstracţie, bineînţeles, de perioada socialismului naţional în Germania. Prin urmare, la noi nu a fost nevoie de aceasta.

ZdG: — În R. Moldova se doreşte majorarea salariilor judecătorilor de două-trei ori peste salariul minim pe economie. Se crede că astfel va fi eliminată corupţia în rândul unor magistraţi. Credeţi că e o soluţie?

P.L. — Nu ştiu cât de mare este momentan salariul unui judecător din R. Moldova în comparaţie cu salariul mediu.  Dar se poate spune cu siguranţă că independenţa interioară a unui judecător poate fi consolidată printr-o remunerare adecvată. Un judecător care primeşte un salariu evident mai mic decât cel al unui avocat, cu care are de-a face zilnic, este, bineînţeles, mai vulnerabil faţă de  acceptarea avantajelor, faţă de mita propusă, decât un judecător care, din punct de vedere financiar, nu trebuie să-şi facă nicio grijă. Prin urmare, din acest motiv nu pot aprecia dacă această ridicare preconizată a salariului este una care trece peste medie sau, posibil, mult prea mult peste medie. Dar un lucru este cert: un judecător trebuie să fie remunerat în aşa fel, încât să poată face faţă cu conştiinţa împăcată posibilelor încercări duşmănoase.

Remunerarea adecvată este un punct care, posibil, ar putea să ajute la evitarea corupţiei, dar mult-mult mai important este ca pentru această profesie să se obţină personalităţi potrivite. Şi acest lucru va putea fi realizat numai dacă, pe de o parte, va fi stabilită o instruire raţională a acestora şi dacă, în al doilea rând, oamenii vor fi numiţi în aceste funcţii numai atunci când există siguranţa că ei vor putea exercita această profesie pe viitor.

W.A. — Atunci când o persoană cere avantaje cât mai mari, această persoană este pur şi simplu avidă de bani. Şi chiar dacă i se dublează sau triplează salariul, ea oricum îşi va face rost de avantaje mai mari, continuând să fie coruptă, indiferent de salariul pe care îl va avea – 500 de euro, 1.500 sau chiar 2.000 de euro pe lună. Sunt sume absolut nesemnificative în comparaţie cu cele 10.000-15.000 sau chiar 30.000 de euro câştigate lunar prin corupţie. Dar dacă vorbim de servicii cotidiene mici, de genul tu mă ajuţi pe mine şi eu te ajut pe tine, atunci problema salarizării are cu siguranţă un rol mare, pentru că, dacă am un venit decent, din care să-mi pot asigura existenţa şi pe care pot conta, atunci dispare necesitatea de a mă gândi la acele servicii mici de necesitate cotidiană şi, respectiv, mă voi putea retrage mai uşor din acest câmp, dar şi aceasta este dificil, pentru că există obligaţii sociale. În orice caz, însă, acesta ar fi un început. Prin urmare, la întrebarea dacă mărimea salariului ar fi una decisivă pentru combaterea corupţiei, aş privi lucrurile un pic diferenţiat: dacă e vorba de o corupţie cotidiană mică, atunci da, dar dacă e vorba despre o corupţie mare, despre o corupţie cu adevărat urâtă, atunci aceasta nu va ajuta cu nimic. Şi trebuie spus clar, pentru că în acest caz ajută un singur lucru: din moment ce există persoane corupte în aşa măsură, şi unele lucruri vorbesc, din câte am înţeles, în susţinerea unor astfel de afirmaţii, acestea trebuie eliberate din serviciu şi punct!

ZdG: — Vorbeaţi la un moment dat de calităţile umane ale unui judecător. La ce calităţi v-aţi referit? Cât de importante sunt aceste calităţi pentru a exercita o asemenea meserie?

W.A. — Pe lângă competenţele profesionale pe care trebuie să le deţină aceşti oameni, ei trebuie să aibă şi o empatie socială. În funcţiile pe care le-am deţinut am avut ocazia să angajez mulţi, chiar foarte mulţi judecători tineri. Acestora, când veneau la discuţia de angajare, le puneam întotdeauna o întrebare care suna în felul următor: ce părere aveţi dvs. despre imaginea unui judecător – un judecător ar trebui să fie un specialist bun, să aibă o educaţie clasică sau să aibă ceva special? Prin această întrebare trebuia să se constate dacă candidatul este doar ostaticul competenţelor sale profesionale, dacă se interesează doar de problema juridică, pentru că şi aceasta este o posibilitate admisibilă, şi anume soluţionarea problemei juridice, sau dacă, pe lângă capacitatea de a analiza cazul în baza categoriilor juridice, mai are şi un sentiment pentru oamenii care stau în faţa lui. Şi în funcţie de răspunsul la această întrebare, încercam să ne facem o imagine despre acel candidat cu privire la capacităţile lui. În cadrul acestor discuţii de angajare era vorba nu doar de empatie, ci şi despre faptul dacă un judecător este în stare să exercite raţional puterea de care dispune. Un judecător dispune de o putere enormă şi el trebuie să devină conştient de modul în care îşi exercită această putere. Selectarea judecătorilor este pasul decisiv în asigurarea unei activităţi profesionale în care problemele corupţiei să nu joace niciun rol. Numai astfel de judecători, care sunt personalităţi stabile, se vor putea opune încercărilor duşmănoase de mituire şi influenţare. În această direcţie trebuie să se privească exact şi atunci lucrurile vor reuşi. Dar acesta este un proiect pe termen lung.

P.L. — În sistemul judecătoresc avem nevoie de cineva care, concomitent, “să facă ouă, să dea lână, lapte şi carne”, adică de persoane care să poată totul. În această profesie este nevoie de cei mai buni. De regulă, judecătorul are de a face cu oamenii, cu destine umane şi de aceea trebuie să fie capabil să coboare la nivelul acestor oameni, să poată comunica cu ei. Dar, cu toată sensibilitatea judecătorului faţă de cei care stau în faţa lui, el trebuie oricând să fie în stare să ia hăţurile în mâinile sale şi să o facă pe şeful în ring. Prin urmare, el nu trebuie să se lase pradă sentimentelor şi să plângă de mila acuzatului împreună cu acesta. El trebuie să rămână în acelaşi timp raţional, pentru că trebuie să facă dreptate în toate privinţele. Deci putem concluziona că noi avem nevoie de un “ou moale… tare ca fierul”.

— Vă mulţumim.

V.M.
P.S. La sfârşitul lunii noiembrie, mai mulţi judecători din R. Moldova au fost într-o vizită în Germania, unde au discutat cu judecătorii din această ţară despre imunitatea şi independenţa judecătorească.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *