„La noi, statul îţi întinde ştreangul ca să ţi-l pui singur la gât”

Interviu cu Daniel Moscalenco, medic, Germania

— Aţi crescut într-o familie în care un părinte este medic. Care este prima dvs. amintire din copilărie? Cum a fost să creşteţi într-o asemenea familie?

— Am cres­cut într-o fami­lie de inte­lec­tu­a­li. Tatăl meu e medic uro­log, iar mama – pro­fe­soa­ră de lim­ba româ­nă. Copi­lă­ria mea pot să o des­criu în culo­ri cal­de, şi asta dato­ri­tă părinţi­lor mei, care mi-au ofe­rit, atât mie cât şi suro­rii mele, tot ce putea fi mai bun pe lume. Lor le dato­rez tot ce am obţi­nut până acum. Una din­tre cele mai vii amin­ti­ri este pri­ma mea vizi­tă în Ger­ma­nia, ală­tu­ri de părinţii mei, fiind încă în cla­sa întâi. „Eva­da­rea” din spa­ţi­ul post-sovietic într-o ţară cum e Ger­ma­nia a fost un şoc pen­tru noi toţi. Aveam sen­za­ţia că visăm. Până atun­ci nu mai văzu­sem atâ­ta cură­ţe­nie pe străzi, super­mar­ke­tu­ri cu uşi care se des­chi­deau auto­mat şi căru­cioa­re în care să pui pro­du­se­le cum­pă­ra­te, dar şi raf­tu­ri pli­ne cu diver­se cio­co­la­te, care la noi apă­ru­se­ră mult mai târ­ziu. Abso­lut totul era dife­rit în raport cu ce era aca­să. Atun­ci îmi ima­gi­nam că Ger­ma­nia e o ţară în care nu exis­tă pro­ble­me, iar toţi oame­nii sunt extrem de feri­ci­ţii. Abia când am ajuns să locu­iesc aici, am înţe­les că nu e chiar aşa. Şi la ei exis­tă sără­cie, şomaj, bos­che­ta­ri etc. Au ace­lea­şi pro­ble­me ca şi noi, numai că sta­tul le întin­de o mână de aju­tor, în timp ce la noi sta­tul îţi întin­de ştrean­gul, ca să ţi-l pui sin­gur la gât.

Daniel Mos­ca­len­co

2004-2010, Uni­ver­si­ta­tea de Medi­ci­nă „Nico­lae Tes­te­mi­ţa­nu“, Facul­ta­tea Medi­ci­nă Gene­ra­lă; Chi­şi­nău, R. Mol­do­va

2010-2014, Rezi­denţi­at, spe­cia­li­ta­tea Chi­rur­gie, Spi­ta­lul Cli­nic Repu­bli­can, secţia Chi­rur­gie gene­ra­lă, tora­ci­că şi vas­cu­la­ră; Chi­şi­nău, R. Mol­do­va

din 2015, Doc­to­rat în ingi­ne­rie tisu­la­ră, Labo­ra­to­rul de Cer­ce­ta­re în dome­ni­ul Bio­teh­no­lo­gi­ei şi Orga­ne­lor arti­fi­ci­a­le al Şco­lii Medi­ca­le Supe­ri­oa­re, Hano­vra, Ger­ma­nia

din 2016: Rezi­denţi­at, spe­cia­li­ta­tea Chi­rur­gie car­d­ia­că, Cli­ni­ca de Chi­rur­gie Car­d­ia­că, Tora­ci­că, Transplant şi Vas­cu­la­ră, Şcoa­la Medi­ca­lă Supe­ri­oa­ră, Hano­vra, Ger­ma­nia.

— Gustul pentru medicină poate fi considerat unul ereditar în cazul dvs.?

— Nu cred că gus­tul pen­tru medi­ci­nă se trans­mi­te din gene­ra­ţie în gene­ra­ţie, la fel cum nu cred că pot fi medi­ci „de la Dum­ne­zeu”, cum zic unii. Nu te naş­ti medic, ci devii, mun­cind zi de zi şi acu­mulând expe­rienţă. Poţi deve­ni un medic bun doar dacă îţi pla­ce ceea ce faci şi doar dacă o faci din ini­mă. Cunosc mulţi medi­ci ai căror copii au ales să facă alt­ce­va decât medi­ci­na pen­tru că nu-şi doreau să fie doc­to­ri, şi tot­o­da­tă cunosc mulţi medi­ci buni care pro­vin din fami­lii ce nu au nimic în comun cu medi­ci­na. Şi mai sunt din ăştia care dau la medi­ci­nă pen­tru că părinţii lor vor să-i vadă medi­ci. Ei nu mai ajung să ter­mi­ne uni­ver­si­ta­tea. În fie­ca­re din pri­mii trei ani de stu­dii, din gru­pa mea ple­ca câte unul. Fie era exma­tri­cu­lat, fie ple­ca din pro­prie ini­ţi­a­ti­vă. Iată aşa, din şap­te­spre­ze­ce stu­denţi, câţi am fost în pri­mul an, la finiş am ajuns doar unspre­ze­ce.

— De ce aţi ales să studiaţi medicina?

— Tot din copi­lă­rie mi se tra­ge. Pe atun­ci nu era nici zare de trans­port public şi făceam zil­nic pe jos un drum de vreo 10 km până la şcoa­lă, într-o dire­cţie. Şi insti­tu­ţia medi­ca­lă în care acti­va tatăl meu se afla chiar lân­gă dru­mul pe care mer­geam la şcoa­lă. Îl vizi­tam după ore pe tata cam în fie­ca­re zi. Ori de cate ori îl vedeam în halat alb, cu bone­tă albă pe cap şi cu ste­to­sco­pul la gât, mi se părea că e un per­so­naj din bas­me. Aşa mi-l amin­tesc eu de când eram copil şi tot de atun­ci am zis că vreau să ajung medic, aşa cum este el. Sunt deja medic, dar din păca­te nu sunt la fel de bun. Mai am mul­te de învă­ţat de la tata, şi nu doar din medi­ci­nă.

— Ce înseamnă să fii medic?

— Voi încer­ca să fiu cât se poa­te de obiec­tiv şi să vă spun că să fii medic este o for­mă de sacri­fi­ciu. Oda­tă păşind în lumea medi­ci­nei, via­ţa per­so­na­la ajun­ge să depin­dă sută la sută de via­ţa pro­fe­sio­na­lă, iar săr­bă­to­ri­le din fami­lie devin deja un lux, pen­tru că un medic este mai mult prin spi­ta­le decât aca­să. Dar chiar şi aca­să, după ce şi-a scos hala­tul, medi­cul tot medic rămâ­ne. Per­ma­nent eşti cu gân­dul la spi­tal şi la pacienţii tăi. Şi ori de câte ori vii la mun­că, vii cu o ten­siu­ne sufle­teas­că enor­mă, care dis­pa­re doar după ce rea­li­ze­zi că pacienţii tăi sunt bine. Mulţi tine­ri care dau la medi­ci­nă îşi cre­ea­ză ilu­zii des­pre ceea ce înseam­nă să fii medic. Ilu­zi­i­le astea dis­par din pri­me­le zile de rezi­denţi­at, când te cioc­neş­ti cu rea­li­ta­tea din spi­tal. Nu e deloc uşor să fii doc­tor, mai ales în R. Mol­do­va.

— Pe 7 aprilie s-au făcut 2 ani de când nu mai sunteţi acasă. Ce înseamnă pentru dvs. 7 aprilie 2009?

— 7 apri­lie 2009 este o zi a mari­lor dez­a­mă­gi­ri pen­tru mine. Atun­ci, eu, dar şi toa­tă fiinţa mea, cre­deam că urmea­ză o schim­ba­re. Cre­deam că lumea s-a tre­zit. Vedeam niş­te lide­ri ai opo­zi­ţi­ei, ferm con­vinşi să adu­că schim­bă­ri în R. Mol­do­va. Pe atun­ci, nu aveam nici gând să plec de aca­să. Dar, pes­te vreo doi-trei ani, am înce­put să-mi pun tot mai mul­te şi mai mul­te între­bă­ri, deşi nu îi cri­ti­cam nici­o­da­tă, pen­tru că erau „de-ai noş­tri”, şi pen­tru că am lup­tat ca anu­me ei să ajun­gă la pute­re. Cum să-i cri­ti­ci, dacă-s „ai noş­tri”? Cu foar­te mul­tă insis­tenţă, am con­vins rude­le mele să vote­ze pen­tru par­ti­de­le Ali­anţei pen­tru Inte­gra­re Euro­pea­nă. I-am con­vins chiar şi pe cei care mereu votau pen­tru comu­ni­ş­ti, deşi au avut părinţi şi buni­ci depor­ta­ţi în Sibe­ria. Mai apoi, m-au între­bat: „Daniel, unde-i via­ţa fru­moa­să pe care ne-ai promis-o dacă votăm pen­tru euro­pe­nii tăi?” Acum, con­stat cu regret că toţi cei care vin la pute­re îşi pro­mo­vea­ză pro­pri­i­le inte­re­se şi inte­re­se­le de par­tid, şi nici­o­da­tă pe ale cetă­ţea­nu­lui. Nici­o­da­tă! Poli­ti­cie­nii noş­tri sunt lip­si­ţi de coloa­nă ver­te­bra­lă.

Pe 7 apri­lie 2009, eu n-am stat în stra­dă cu toţi ai mei pen­tru ca azi să-l am pe Dodon şef de stat. Nu am stat aco­lo pen­tru ca azi şefi la Inter­ne să fie foş­ti torţio­na­ri cu epo­leţi, iar în par­la­ment şi prin guver­ne să văd feţe­le celor care au fost tot aco­lo până în 2009. Asta a dus ine­vi­ta­bil la un alt 7 apri­lie. 7 apri­lie 2015. Ziua când am ajuns în Ger­ma­nia cu o vali­ză după mine, cu mul­te spe­ranţe şi cu foar­te mul­te ambi­ţii. Atun­ci am des­chis o altă pagi­nă în via­ţa mea, pe care nu cred că o voi închi­de curând.

— Care, totuşi, a fost momentul determinant ce v-a făcut să plecaţi din R. Moldova?

— Cred că au fost mai mul­te moti­ve ce m-au făcut să pără­sesc ţara şi să iau totul de la zero în Ger­ma­nia. Unul este moti­vul des­pre care am vor­bit mai sus: dez­a­mă­gi­rea de cla­sa poli­ti­că care a venit după 2009, dar şi dez­a­mă­gi­rea de sis­te­mul medi­cal din R. Mol­do­va, care tra­tea­ză medi­cii, dar şi pacienţii cu foar­te mult dis­preţ. Când mi-am înce­put stu­di­i­le la USMF „Nico­lae Tes­te­mi­ţa­nu”, pro­fe­so­rii mei tot spu­neau că, atun­ci când noi vom ajun­ge să acti­văm în cali­ta­te de medi­ci, totul va fi mai bine. Au tre­cut 10 ani de atun­ci şi totul a rămas aşa cum a fost. Zero schim­bă­ri. Se mimea­ză niş­te refor­me, niş­te mări­ri de sala­rii, dar în fond nu se schim­bă nimic. Un alt motiv a fost dorinţa de a face o schim­ba­re în via­ţa mea. Am vrut să învăţ medi­ci­nă de per­for­manţă, medi­ci­nă care aca­să nu se face, din păca­te, sau se face, dar foar­te puţin. Aca­să ajun­gi să faci medi­ci­nă la nive­lul la care îţi per­mi­te rea­li­ta­tea din R. Mol­do­va, şi poţi să te dezvo­lţi exact atât cât îţi per­mi­te sis­te­mul medi­cal de la noi, care, după cum ştim, este aşa cum este. În Ger­ma­nia ai unde te dezvol­ta şi ai spre ce tin­de.

— Cum a fost adaptarea la sistemul medical din Germania?

— Pri­me­le luni au fost cele mai gre­le. Au fost nopţi de-a rân­dul în care nu puteam pune gea­nă pe gea­nă. Pe lân­gă fap­tul că aveam mari difi­cul­tă­ţi de comu­ni­ca­re din cau­za lim­bii ger­ma­ne, îmi era şi dor de casă şi de fami­lie. Atun­ci am rea­li­zat că eu, de fapt, nu eram pre­gă­tit să plec de aca­să. Aşa, m-am tre­zit în Ger­ma­nia fără să fiu pre­gă­tit să-mi pără­sesc ţara şi aici am rea­li­zat că sunt foar­te ata­şat de casă şi de fami­lia mea. De alt­fel, pla­ni­fic să mă întorc când voi ter­mi­na rezi­denţi­a­tul şi doc­to­ra­tul. Vreau să fiu util ţării mele.

În pri­me­le zile în Ger­ma­nia, aveam dure­ri mari de cap, pen­tru că îmi încor­dam toa­te simţu­ri­le ca să pot înţe­le­ge ce vor­besc cei din jurul meu, dar ori­cum nu înţe­le­geam mai nimic, chiar dacă am stu­di­at ger­ma­na un an şi ceva. Una e lim­ba ger­ma­nă pe care o stu­die­zi la cur­su­ri, şi cu totul alta e cea care se vor­beş­te în Ger­ma­nia. Acum îmi pare stra­niu că îi înţe­leg pe cole­gii şi pacienţii mei şi pot şi eu să vor­besc fără mari pie­di­ci.

O altă pro­ble­mă a fost echi­va­la­rea acte­lor mele. E un lanţ biro­cra­tic foar­te lung şi a tre­bu­it să mai susţin şi un exa­men de cunoa­ş­te­re a lim­ba­ju­lui medi­cal ger­man.

— Ce diferenţe aţi observat între medicina de la noi şi cea de acolo?

— Dife­renţa e ca din­tre cer şi pământ. Sunt două sis­te­me abso­lut dife­ri­te, care nici nu prea pot fi com­pa­ra­te. Nemţii inves­tesc bani în sănă­ta­te, deşi au şi ei ten­dinţa de a eco­no­mi­si şi o fac cu ori­ce posi­bi­li­ta­te. Totu­şi, când e vor­ba de sănă­ta­te, dis­par ori­ce dis­cu­ţii. În Ger­ma­nia, fie­ca­re secţie are câte un apa­rat de ultra­so­no­gra­fie, pe când în R. Mol­do­va sunt spi­ta­le în care este doar un sin­gur apa­rat, pe care doar medi­cul ima­gist îl poa­te folo­si, pen­tru că cei­la­lţi habar nu au de el. Dacă noap­tea medi­cul ima­gist nu e de gar­dă, atun­ci apa­ra­tul devi­ne un sim­plu monu­ment al teh­no­lo­gi­i­lor medi­ca­le, pen­tru că nime­ni nu poa­te să-l uti­li­ze­ze. Când mi-am înce­put acti­vi­ta­tea în Ger­ma­nia, habar nu aveam nici măcar din ce par­te să mă apro­pii de el, iar acum nu-mi ima­gi­nez mun­ca fără un ast­fel de apa­rat. Nemţii înva­ţă să uti­li­ze­ze ultra­so­no­gra­ful încă pe băn­ci­le uni­ver­si­tă­ţii, iar la noi doar cei care îşi fac stu­di­i­le de rezi­denţi­at în ima­gis­ti­că sau medi­cii care fac cur­su­ri spe­ci­a­le.

Îmi amin­tesc că aca­să, când aveam nevo­ie să facem o tomo­gra­fie com­pu­te­ri­za­tă, tre­bu­ia să avem sem­nă­tu­ra şefu­lui secţi­ei şi a vice­di­rec­to­ru­lui spi­ta­lu­lui, pe când aici în 5 minu­te pacien­tul e exa­mi­nat şi rezul­ta­te­le exa­me­nu­lui sunt deja în com­pu­ter. La noi, dacă ai ghi­nio­nul să ai nevo­ie de tomo­gra­fie com­pu­te­ri­za­tă într-un spi­tal raio­nal, atun­ci e jale, pen­tru că aco­lo nu e nici zare de aşa ceva, pe când în Ger­ma­nia ast­fel de apa­ra­te fac par­te din dota­rea ele­men­ta­ră a ori­că­rei insti­tu­ţii medi­ca­le.
La capi­to­lul medi­ca­men­te dife­renţa e la fel de mare. Aici admi­nis­trăm pacienţi­lor medi­ca­men­te des­pre care aca­să nici în cărţi nu am citit, cu atât mai mult să le mai şi uti­li­zăm. În R. Mol­do­va se fac greşe­li enor­me şi la pre­scri­e­rea şi admi­nis­tra­rea medi­ca­men­te­lor.

Un alt capi­tol la care aş vrea să mă opresc sunt stu­di­i­le de rezi­denţi­at. Îmi amin­tesc bine pri­ma zi de rezi­denţi­at în Ger­ma­nia, când am pri­mit cu foar­te mul­te rezer­ve nou­ta­tea că eu sunt acel care hotă­ră­ş­te când poa­te fi exter­nat pacien­tul, iar pri­ma exter­na­re a durat vreo două ore, timp în care de mii de ori am tot pri­vit rezul­ta­te­le ana­li­ze­lor res­pec­ti­vu­lui pacient şi am tot balan­sat între gân­dul de a-l exter­na sau de a-l lăsa în spi­tal încă măcar o zi. Nu eram pre­gă­tit să iau ast­fel de deci­zii. Mi-era fri­că să nu fac vreo greşe­a­lă. Acum îmi ia maxi­mum 5 minu­te ca să vad toa­te ana­li­ze­le şi să decid dacă poa­te ple­ca aca­să un anu­mit pacient sau nu. Plus la toa­te, un medic rezi­dent din Ger­ma­nia, pe lân­gă medi­ci­nă, mai are de rezol­vat şi foar­te mul­te ches­tii orga­ni­za­tori­ce. Tre­bu­ie să stai mai mereu la tele­fon şi să duci tra­ta­ti­ve cu diver­se cli­ni­ci de rea­bi­li­ta­re, în care să poţi trans­fe­ra pacien­tul ope­rat. Nu îl poţi alun­ga aşa, pur şi sim­plu, în drum, cum se întâm­plă la noi de cele mai mul­te ori. Şi mai eşti şi în legă­tu­ră per­ma­nen­tă cu medi­cul de fami­lie al pacienţi­lor. Sis­te­mul pres­pi­ta­li­cesc din Ger­ma­nia dife­ră enorm de cel din R. Mol­do­va. Medi­cii de fami­lie nu sunt anga­ja­ţi ai sta­tu­lui şi nu stau în poli­cli­ni­ci, ci în cabi­ne­te par­ti­cu­la­re, iar sala­ri­ul lor este plătit din asi­gu­ra­rea pacienţi­lor pe care îi deser­vesc. Ei vor să fie per­ma­nent la curent cu sta­rea pacienţi­lor, prin urma­re, pri­meş­ti per­ma­nent sune­te de la cabi­ne­te­le lor.

— Ce îi lipseşte sistemului medical din R. Moldova?

— Sis­te­mu­lui medi­cal din Mol­do­va îi lip­seş­te, în pri­mul rând, o finanţa­re mai bună, dar şi un mana­ge­ment raţio­nal al resur­se­lor. Ofi­ci­a­lii noş­tri nu au un mare inte­res în a face ordi­ne în sis­te­mul medi­cal de aca­să. Ca să se schim­be ceva, ar tre­bui să îi obli­găm pe ei şi fami­li­i­le lor să se tra­te­ze nu pes­te hota­re, aşa cum o fac, şi nu prin cli­ni­ci­le pri­va­te din Chi­şi­nău, ci în spi­ta­le­le raio­na­le din Mol­do­va. În Mol­do­va e foar­te sim­plu: dacă după ale­ge­ri se repa­ră din senin vre­un drum, atun­ci cau­tă la capă­tul aces­tu­ia casa vre­u­nui minis­tru sau par­la­men­tar. Aşa e şi cu medi­ci­na. Ace­la­şi lucru e şi cu învă­ţămân­tul din Mol­do­va. Atâ­ta timp cât copi­ii lor îşi fac stu­di­i­le pes­te hota­re, în sis­te­mul edu­ca­ţio­nal din Mol­do­va va fi jale.

— Ce diferenţe de atitudine aţi observat între pacienţii din R. Moldova şi cei din Germania?

— Pacienţii din Mol­do­va, atun­ci când merg la medic, sunt stre­sa­ţi de două ori mai tare decât cei din Ger­ma­nia, pen­tru că, în pri­mul rând, îşi fac gri­ji pen­tru pro­pria lor sănă­ta­te şi, în al doi­lea rând, ştiu că urmea­ză să îşi dea şi ulti­mii bani medi­cu­lui, dar şi far­ma­cistu­lui. În Ger­ma­nia e total dife­rit. Pacienţii nu plă­tesc nimic doc­to­ru­lui, chiar şi cei care nu au asi­gu­ra­re medi­ca­lă. Fereas­că sfân­tul să ia vre­un medic bani de la pacienţi, îl mănân­că puş­că­ria. Uni­cul lucru per­mis e o pla­tă sim­bo­li­că, o dona­ţie pe care pacienţii o fac în con­tul secţi­ei, punând banii într-o puş­culi­ţă, din care se cum­pă­ră cafea, ceai şi cio­co­la­te pen­tru per­so­na­lul secţi­ei.

— Există o experienţă, un pacient de care vă amintiţi mai des, care v-a rămas în memorie?

— Am avut un pacient cu care am deve­nit foar­te apro­pi­a­ţi. Este un sculp­tor ves­tit în zona asta. Chiar lân­gă cli­ni­ca unde mun­cesc sunt expu­se une­le din­tre lucră­ri­le sale. Şi pen­tru că avea o boa­lă care nece­si­tă un tra­ta­ment mai înde­lun­gat, a stat mai bine de o lună la noi în secţie, timp în care ne-am împri­e­te­nit. E un om foar­te cult, per­ma­nent citea câte o car­te. M-a uimit că ştie mul­te des­pre R. Mol­do­va. Mi-a spus că vrea s-o vizi­te­ze împre­u­nă cu soţia sa. A auzit că e o ţară extra­or­di­nar de fru­moa­să şi vrea nea­pă­rat sa mear­gă la pes­cu­it unde­va, la sud.

— Cum a fost să asistaţi la primul transplant de plămâni din viaţa dvs.?

— A fost o zi extra­or­di­na­ră. Când încă eram aca­să, transplan­tul de plămâ­ni şi ini­mă părea par­că rupt din fil­me­le SF, până am ajuns în cli­ni­ca în care acti­vez acum. Aici, se fac une­o­ri şi câte două transplan­tu­ri pe zi. Sunt niş­te ope­ra­ţii foar­te com­pli­ca­te, care nu se com­pa­ră cu nimic în lume. Sper să ajun­gem să putem face şi la noi ase­me­nea ope­ra­ţii. Ast­fel, le vom da o şan­să în plus pacienţi­lor din Mol­do­va.

— În linii mari, cum trece o zi din viaţa unui medic?

— Ziua de mun­că, în spi­ta­le­le din Ger­ma­nia, înce­pe mai devre­me decât aca­să, la 7:30. În zile­le când am ope­ra­ţii, la 8 deja sunt în sală, ală­tu­ri de cole­gii mei. Au fost zile când am ope­rat până la unu noap­tea. Şi a doua zi la 7:30 eram la mun­că. La înce­put a fost mai greu, acum îmi pare nor­mal. Şi nici­o­da­tă încă nu am ple­cat din spi­tal mai devre­me de ora 19:00.

— Care este cea mai mare bucurie a unui medic?

— Cred că la aceas­tă între­ba­re toţi ar răs­pun­de la fel: să îi vadă sănă­toşi pe cei dra­gi.

— Ce nu uită niciodată un medic?

— Cred că un medic nu uită nici­când pacienţii pe care nu a putut să-i sal­veze. Cu asta tră­ieş­ti tot res­tul vieţii.

— Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi alege tot medicina?

— Răs­pund fără nicio ezi­ta­re că nu mă văd făcând alt­ce­va decât medi­ci­nă.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *