La noi, la fiecare 3 minute, e nevoie de sânge

Interviu cu Polina Turtă, donatoare emerită de sânge, preşedinta Asociaţiei Donatorilor de Sânge din R. Moldova

 

— De obicei, despre nevoia de sânge vorbim în perioade de criză, pe timp de război sau de catastrofe ale naturii. Cât de mult avem nevoie de donatorii de sânge pe timp de pace, atunci când, la orice pas, spunem că medicina este asigurată?

— Este adevărat. Medicina este asigurată, dar în special cu preparate chimice. Sângele, însă, este un preparat natural. Atunci când bolnavul care are nevoie primeşte sânge, starea lui se îmbunătăţeşte din primele clipe. El se simte mai bine imediat, pe când rezultatul tratamentului cu preparate chimice trebuie aşteptat zile sau chiar săptămâni în şir.

— Ce înseamnă pentru dvs. donarea de sânge?

— Mai întâi, e o acţiune de caritate, o faptă bună, o mână întinsă. E un act salvator nemaipomenit de important.

— Dvs. personal aţi avut nevoie vreodată de sânge?

— Personal, nu am avut nevoie de sânge, în schimb, de 35 de ani deja, donez sânge.

— Câţi litri de sânge aţi donat până acum?

— În 1994, atunci când am devenit donator emerit,  numărasem şi aveam 89 de donaţii. Dacă e să calculăm câte 450 ml de sânge, de fiecare dată, se adunau circa 50 litri de sânge… Din 1994 au trecut 18 de ani, iar eu am încetat să mai număr, deşi donez sânge cam o dată la două luni.

— Dar cât sânge are omul în organism?

— Are 5 litri. Dacă e să fac un calcul, reiese că, de mai mutle ori, mi-am schimbat sângele. Eu cred că şi din această cauză sunt sănătoasă, mă simt puternică, parcă nici nu sesizez trecerea anilor. Chiar trăiesc în continuare o stare de tinereţe. Vreau să reuşesc cât mai multe. Alerg, fac sport, am grijă de familie, am trei copii şi doi nepoţi, şi nu mă simt deloc obosită. Cred că e datorită faptului că, de câteva ori pe an, donez sânge. Asta îţi ajută să trăieşti altfel.

Imaginaţi-vă un vas cu apă. Lăsaţi-l neumblat. Ce se va face cu această apă? S-ar aşeza în mai multe straturi, iar până la urmă s-ar strica. Exact aşa se întâmplă cu sângele care circulă neschimbat prin organismul omului. Dacă nu donăm sânge, ar trebui, cel puţin, să bem cât mai multă apă, care ajută şi ea la circulaţia sângelui. Până la urmă, un sânge reînnoit înseamnă şi o imunitate mai bună.

— Aşa aţi convins mai mulţi donatori?

— Întâi m-am convins pe mine, apoi am convins şi alţi donatori, şi azi fac acelaşi lucru.

— Cunoaşteţi persoanele prin venele cărora curge sânge de-al dvs.?

— Le cunosc. Pentru că, deseori, am donat sânge direct unor pacienţi. Îmi amintesc primul caz. Era anul 1984 şi eram internată la spital cu fiica mea, cu mezina, care răcise. Într-un salon cu noi era o mămică şi fiica acesteia, de 11 luni, care suferea de anemie. Ţin minte ca azi, o chema Claudia. Era foarte palidă, nu mânca, era capricioasă. Acea fetiţă avea nevoie de transfuzie directă de sânge, adică direct de la donator. Avea nevoie de sânge de grupa I, iar eu am această grupă de sânge. Până atunci donasem de vreo 5 ori sânge, fiind studentă. Am propus să-i dau sânge. Iniţial, mama acestei fetiţe, fiind de altă etnie, ezita, iar eu i-am explicat că nu are nicio importanţă. În aceeaşi zi am fost supusă unui control medical minuţios, fiind verificate toate calităţile sângelui meu. Îmi amintesc că, chiar în timpul donării, din primele clipe, paloarea feţei acelui copil se schimbase. După transfuzie, repetată de câteva ori, copilul şi-a revenit: dormea bine, mânca bine, era mai liniştit. Când a fost externată, avea hemoglobina în regulă. Aş vrea s-o revăd, dar ştiu că, după 1992, împreună cu familia sa, plecase din Moldova.

— Sunteţi din stânga Nistrului. Cum aţi suportat războiul din 1992?

— Lucram la Salvare, la Tiraspol. Atunci a fost nevoie de foarte mult sânge. Războiul a continuat trei luni de zile. Împreună cu alţi donatori, cred că am donat sânge pentru vreo 60 de răniţi. Era război şi munceam în condiţii de război. Donam sânge ori de câte ori era nevoie. Uneori nici nu era timp pentru teste prea minuţioase. Ne uitam să coincidă grupa de sânge. Picuram mai întâi o cantitate mică şi urmăream dacă are sau nu vreo reacţie nedorită. Dacă situaţia era calmă, continuam să facem transfuzia. Îmi amintesc un caz, al unui bărbat care pescuia când a explodat o mină. Atunci picioarele lui au fost luate de apa Nistrului. Vă imaginaţi de cât sânge a fost nevoie ca să-l salvăm? Cel puţin 10-15 persoane chiar în prima zi. Aveam o listă de eventuali donatori, pe care îi contactam imediat. Oamenii erau săritori la nevoie.

— Câţi oameni aţi salvat la război?

— Nu cred că vă pot spune o cifră exactă. Aveau nevoie foarte mulţi. La Salvare, erau aduşi răniţi de diferite etnii: şi ruşi, şi belaruşi, şi moldoveni. Nu ne uitam de ce origine etnică sunt, toţi erau pentru noi oameni. Uneori, însă, îi ascundeam pe moldoveni, ca să nu dea cazacii peste ei. Le ascundeam actele şi îi sfătuiam ce să le spună cazacilor, dacă vor fi descoperiţi. Le lăsam informaţiile de contact, ca ulterior să ne găsească, pentru a le restitui actele.

— Dacă ar fi să vă amintiţi o zi din cele trei luni de război, care ar fi ea?

— Nu aş putea readuce o singură zi. Au fost evenimente ce nu pot fi uitate. Chiar eu, plecând în câmp, am riscat să fiu arestată de cazaci. Aceia nu iertau pe nimeni. Cazul de pe platoul de la Chiţcani nu-l voi uita niciodată. Un bărbat, soţia căruia aştepta un copil, a fost luat de cazaci la război. Ea îi implora să-l lase, că în doar câteva zile urma să nască. Ei nu au ascultat bocetele femeii şi l-au luat. Ea alerga după ei strigând. Cei care îi luaseră soţul au tras în ea. Femeia a căzut în Nistru. Atunci, soţul ei a încercat să se răzbune. L-au împuşcat şi pe el. Toţi trei au fost înmormântaţi într-o zi. Alt caz cutremurător – cel al fiului unui primar, care a fost omorât, iar cu creierul acelui băiat au uns poarta gospodăriei primarului… A fost groaznic.

— Cum e atmosfera acum în stânga Nistrului?

— Şi până azi, foarte mulţi oameni de acolo au armament, rămas încă din timpul războiului. În primii ani de după război, fiecare al doilea deţinea arme, iar armele, după cum se spune, uneori împuşcă singure.

— Dar cum aţi ajuns la Chişinău?

— Suntem refugiaţi din stânga Nistrului. Atunci eu eram asistentă medicală, iar soţul meu jurnalist. El a suferit mult în timpul războiului. S-a întâmplat că a fost închis pentru câteva zile, fiind bătut fără simţ într-un subsol al miliţiei separatiste. Figura în lista persoanelor care urmau să fie lichidate. Am avut mare noroc că şeful de miliţie de acolo era un consătean de-al meu. M-am apropiat de dânsul şi l-am implorat, spunându-i că am trei copii şi nu pot să-mi las soţul să se piardă în acel subsol, nu-mi pot lăsa copiii fără tată. Când am coborât în subsol să-l caut, am descoperit că avea coastele rupte, era bătut, de trei zile nu mâncase nimic… Atunci l-am salvat, dar nu am mai putut rămâne acolo. Ne-am refugiat încoace cu familia, deşi acolo sunt toate rudele noastre.

— Cum aţi ajuns la Hospis “Angelus”?

— Este o organizaţie care le poartă de grijă bolnavilor incurabili, în special celor care suferă de cancer terminal. Încercăm să le uşurăm existenţa, să-i salvăm de durere. Aici am ajuns fiind invitată de directorul acestei organizaţii, Valeriu Isac. El mi-a explicat ce fel de muncă ar trebui să fac. Atunci m-am gândit că, dacă am rezistat la război, voi rezista şi aici. Am încercat. Din primele zile mi-a fost chiar frică, dar mi-am zis să merg înainte. Astăzi, în întreaga republică avem circa 1000 de pacienţi.

— Aţi văzut moartea cu ochii?

— Am văzut, dar nu am frică, pentru că, odată şi odată, toţi ajungem acolo. Cred că celor care suferă înainte de moarte Dumnezeu le dă un concediu, timp în care suferinzii îşi pot analiza viaţa. Îşi pot cere iertare de la cei în faţa cărora au greşit cândva. Noi, cei de la “Angelus”, încercăm să le facem mai liniştite ultimele clipe din viaţă. Să poată dormi bine, fără dureri şi să meargă înainte, cât timp  li-i dat de la Dumnezeu.

— Aceşti pacienţi ştiu că li se apropie sfârşitul? Ce le spuneţi, de obicei?

— Mulţi nu ştiu, iar unii îşi dau seama şi chiar îmi spun că se pregătesc “de drum”. Unii cer să le chemăm preotul. Am avut cazuri când se chinuiau foarte mult şi doar după ce chemam preotul, în scurt timp, scăpau de suferinţă. Mă gândesc că oamenii au nevoie de spovedanie, de iertarea păcatelor, pentru că fiecare face greşeli: unii vorbesc urât, alţii se comportă urât, unii fură sau chiar omoară. Atunci când comit astfel de fapte, se gândesc că ar avea de trăit vreo 300 de ani, ca cioara, dar iată că, în scurt timp, căci viaţa omului nu-i atât de lungă, ajung să “beneficieze” doar de un mormânt, de vreo 2 metri adâncime şi de jumătate de metru lăţime. Atât. E bine să te petreacă mai multă lume, ca să te pomenească, dar sunt cazuri când vin câţiva oameni, care recunosc că cel decedat a fost un om rău.

— Donaţi sânge pentru astfel de pacienţi?

— Şi bolnavii oncologici deseori au nevoie de sânge. Periodic, sunt contactată de la Institutul Oncologic, fiind solicitată să găsesc 5—6 donatori. Intervenim de fiecare dată.

— Dar cum găsiţi donatorii? Cum aţi fondat Asociaţia Donatorilor Voluntari de Sânge?

— Am publicat anunţuri în ziare, iar la 14 iunie, cu prilejul Zilei Donatorului de Sânge, am vorbit, în programe radio şi tv, despre această importantă activitate. Astfel am creat o bază de date completă, cu nume, adrese, telefoane de contact, cu grupele de sânge ale voluntarilor. În prezent, în R. Moldova sunt 1500 de donatori emeriţi. Noi contăm în mod deosebit pe donatorii voluntari, care oferă sânge fără a aştepta recompense sau privilegii. Dacă sunt voluntari, avem certitudinea că pacienţii vor fi asiguraţi cu sânge. Cei care donează sânge doar pentru rude nu soluţionează problema în ansamblu. Trebuie să ajutăm lumea, deoarece Dumnezeu ne-a dat tuturor viaţă şi noi trebuie să le acordăm şanse tuturor celor care au nevoie, pentru a supravieţui. O singură donaţie poate salva trei vieţi. Mulţi, din păcate, nu înţeleg acest lucru.

— În perioada sovietică, cei care donau sânge o făceau pentru un prânz cald şi pentru câteva zile în plus la concediu. Ce privilegii au acum donatorii?

— Şi acum donatorii beneficiază de un pachet alimentar şi de două zile libere de muncă. Donatorii emeriţi, adică cei care, timp de 5 ani, au donat de câte 5 ori pe an sânge, dacă nu au venituri mai mari de 1500 de lei, beneficiază de călătorii fără taxe în transportul public. Atât. Nu au niciun privilegiu decât acesta, pur formal. Dacă ajungi în spital şi ai nevoie de sânge, nimeni nu-ţi va oferi pur şi simplu, chiar dacă eşti donator emerit. De obicei ţi se reproşează că toate ţin de trecut, iar de sânge e nevoie neîntârziat. Când aflu despre astfel de cazuri, apelez la conducerea Centrului Naţional de Transfuzie a Sângelui, directoarea căruia, Svetlana Cebotaru, e foarte receptivă atunci când vreun donator de sânge se confruntă cu probleme de sănătate.

— Există o rezervă de sânge şi de produse din sânge, pentru situaţii excepţionale?

— Bineînţeles că există, dar mereu e nevoie de astfel de preparate, mai ales că sângele nu poate fi păstrat prea mult timp. Sângele poate fi păstrat nu mai mult de o lună, dar, de obicei, este consumat mult mai repede, în special în legătură cu numărul mare de crime sau de accidente rutiere care au loc pe drumurile R. Moldova.  La noi, la fiecare 3 minute e nevoie de sânge. De sânge e nevoie mai mult decât de orice mâncare. Sângele e un preparat viu, care aduce viaţă, acolo unde sunt probleme de sănătate.

— Dacă s-ar întâmpla să aibă nevoie de sânge cineva dintre demnitarii acestui stat, şi de la ei s-ar cere donatori?

— Cred că da. Toţi ar trebui să fie egali. Îmi amintesc, Dumnezeu să-l ierte, de compozitorul Mihai Dolgan. M-au trezit noaptea. Am convocat imediat 11 donatori, care au donat sânge la spitalul în care era internat compozitorul. Şi după accidentul în care a avut de suferit Grigore Vieru mi-au telefonat şi ne-am implicat. Şi Maria Bieşu a avut nevoie de sânge. Deseori nu ni se spune cine anume are nevoie de transfuzie de sânge, iar noi ne implicăm pentru toţi, indiferent de nume.

— Ce spune familia dvs. despre această preocupare a dvs. – donarea de sânge?

— Sunt dintr-o familie numeroasă. Am mai mulţi fraţi şi surori, care mereu mă întreabă cum de reuşesc să fac acest lucru. Soţul meu e şi el donator emerit. De altfel, cu soţul ne-am cunoscut la telefon, obiectul discuţiei fiind donarea de sânge. Eu lucram în stânga Nistrului, la un spital din Slobozia. Soţul meu era jurnalist şi trebuia să scrie despre Ziua Donatorului de Sânge. După două articole despre donatorii de sânge, ne-am întâlnit. A fost dragoste la prima vedere. Peste două săptămâni a  mers cu un prieten la mine acasă şi m-a cerut de la mama. Eu nici nu am ştiut. Aşa ne-am căsătorit, avem 3 copii. Soţul şi feciorul, Vadim, sunt şi ei donatori de sânge. I-am implicat. Le-am spus: “Nu eu trebuie să merg după voi, ci voi după mine!”. Fiicele nu pot dona sânge pentru că sunt prea slabe, iar ca să devii donator trebuie să ai minimum 58 de kilograme.

— În Ziua Donatorului de Sânge, câţi donatori vin la Centrul de Transfuzie?

— Anul trecut au venit vreo 3000, dar au donat vreo mie. Mulţi nu au putut dona sânge din cauza unor probleme legate de calitatea sângelui. De altfel, mulţi nu înţeleg că, dacă donezi sânge, eşti supus, pe gratis, unor teste de sănătate destul de costisitoare. Sângele tău este verificat foarte minuţios. Dacă testele sunt bune, eşti admis să donezi sânge, dacă sunt unele probleme, ţi se spune exact la ce medici să apelezi, fără a mai face alte investigaţii.

— Cine poate fi donator?

— Orice persoană sănătoasă, care are vârsta de 18-60 de ani, o greutate de minimum 58 kg – femei şi de minimum 60 kg – bărbaţi. În ajunul donării persoana trebuie să fie odihnită. Să servească o cină uşoară. Trebuie să consume mai multe lichide, cu excepţia ceaiului, cafelei, a altor băuturi ce conţin cofeină sau alcool. De asemenea, persoanele care donează sânge ar trebui să evite în ajunul procedurii mâncărurile grase, prăjite, condimentate. Dacă nu sunt respectate aceste reguli, în sânge ar putea fi descoperită o cantitate nesănătoasă de colesterol, zahăr sau alte elemente nocive.

— Ce se întâmplă cu sângele nesănătos?

— Este aruncat în vase speciale. În tratamente se foloserşte doar sânge sănătos.

— Cum trăiţi, cum vă odihniţi, cum vă alimentaţi?

— Cred că alimentarea separată e cea mai sănătoasă. Omul nu trebuie să adune tot ce vede pe masă în stomacul său. Nu trebuie să mănânci cât vezi cu ochii. Cantitatea suficientă de hrană la o masă e cea care încape într-un pahar de 200 gr.  Am şi o viziune aparte faţă de produsele din carne. Aceste bucate sunt “moarte”. Produsele “vii” sunt legumele, fructele. Trebuie să profităm de ele în special atunci când sunt în stare proaspătă. În special seara, consumul produselor din carne este foarte dăunător. Organismul prelucrează foarte greu produsele din carne. Carnea are nevoie de ore în şir ca să parcurgă întreg tractul digestiv. Dacă consumăm carne asupra nopţii, aceasta rămâne ore bune în stomac, la temperaturi de până la 37 de grade. Imaginaţi-vă o bucată de carne scoasă afară vara, la o astfel de temperatură. Ce s-ar întâmpla cu ea în vreo 2 ore? În organismul omului, după ce stă o noapte în stomac, carnea elimină foarte multe toxine. De aici – dureri de cap dimineaţa, o stare de oboseală şi de lehamite. Să nu uităm că, deseori, cu furculiţa şi cuţitul ne săpăm singuri groapa. Noi mâncăm ca să trăim, dar nu trăim ca să mâncăm.

— De ce vă este frică în viaţă?

— Nu vreau să ajung bolnav incurabil sau să suport un ictus cerebral. Astea două sunt fricile mele. În rest, nu-mi este frică de moarte, dar vreau să mor căzând din picioare. Altfel nu aş rezista, după ce, în viaţă, nu am timp nici să mă aşez, uneori, nu să mai stau culcată. Mişcarea, pentru mine, este viaţă. Cineva îmi spunea odată: tu nu vei avea timp nici să mori.

— Care ţară din lume e cea mai receptivă?

— Donarea de sânge e apreciată în toată lumea. Sângele donat salvează mii de vieţi. Şi asta o fac donatorii de sânge neremuneraţi. La noi, din 80 de mii de donatori de sânge înregistraţi anual, doar 30% sunt donatori voluntari.  Aş vrea aici să amintesc o mare problemă a donatorilor de la noi.

Donatorii emeriţi, cei din 1999, de 13 ani deja nu pot obţine legitimaţii. Listele au fost transmise instituţiilor abilitate cu luarea unor astfel de decizii, dar acolo au rămas.

— Unde s-au pierdut, în ultimul timp, sentimentele caritabile ale oamenilor?

— În trecut, oamenii erau mai simpli. Aveau un salariu şi se opreau pe loc. Acum sunt gata să-şi trădeze pentru bani chiar şi fraţii. Banii ţin locul omeniei, al rudeniei. Acum sunt mulţi disperaţi, mulţi au pierdut încrederea într-o viaţă mai bună.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

3 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *