Interviu: „Văd viitorul R. Moldova numai în România Mare” 

Interviu cu actorul Boris Cremene

— Ieri a fost 1 decembrie, Ziua României și Ziua Marii Uniri. Spuneați, ceva mai demult, într-un interviu: „Te iubesc R. Moldova, dacă te unești cu România”. Și acum credeți la fel? 

— Confirm că am spus asta. Și  da, văd viitorul R. Moldova numai în România Mare, altfel, e rău. Criza e atât de profundă în R. Moldova, că noi suntem pe muchie de faliment. Singura salvare este unirea cu România. 

— Ce înseamnă realegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte pentru R. Moldova, în opinia dvs.? 

— Pe mine nu m-a dat pe spate președintele Iohannis, deși l-am votat și data trecută. Altfel, mi-a plăcut ce a spus el despre România lucrului bine făcut. Pe parcurs, m-a cam dezamăgit, dar eu am votat împotriva prostiei, de data asta. 

— Curând se încheie și mandatul președintelui R. Moldova, Igor Dodon. Cum vedeți realizările lui? 

— Nu-i spuneți numele, că îmi crește tensiunea când îl aud. Nu a realizat nimic. El, ca materie umană, este, pur și simplu, insuportabil. Nici nu vreau să-i rostesc numele. 

— De curând avem și un nou Guvern. Cum vi se pare acesta? 

— Noi trăim un blestem istoric, probabil, cu aceste guvernări. Începem lucrurile bine, începem pozitiv, dar, la un moment dat, vine cineva și ne dă peste mâini. Eu m-am bucurat mult de echipa Maiei Sandu, m-a încântat ultimul ei discurs în calitate de șefă a cabinetului de miniștri. Dar, vedeți, armata limitaților e mult mai mare și ei găsesc tot felul de șiretlicuri, pe când oamenii deștepți sunt deschiși ca o carte. În ei poți lovi oricând. 

— Să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ați monta un spectacol, ce rol i-ați da să joace lui Igor Dodon? 

— Baba Cloanța, ceva de genul ăsta. Cred că ar fi cea mai bună Babă Cloanță din lume. Nici nu trebuie machiat. 

— Dar lui Plahotniuc? 

— Trompetist, că el asta este și de asta se ocupă, de fapt. Acum, va fi sufleor probabil. 

— Dar, în general, politicienii de la noi ar fi buni actori? 

— Unii dintre ei, da. De exemplu, Lucinschi și Snegur chiar au jucat teatru când erau la școală, au avut roluri în „Revizorul”. 

— În ce stare e cultura R. Moldova? Se încing tot felul de discuții legate de istorie și de limba pe care o vorbim, de când cu noul ministru al Culturii… 

— Eu pun în oale diferite cultura și arta. Noi cultură n-am avut niciodată. Artă am avut și avem. Avem muzicieni de excepție, avem pictori extraordinari… Mai prost merg lucrurile în instituțiile statului. În școală, actorul e foarte bun, dar odată ce intră în instituția teatrului, începe să moară ușor. Actorul are, totuși, nevoie de un suport de la stat, pentru că arta în general nu aduce profit, așa că trebuie susținută.

— De ce credeți că nu avem cultură? 

— Pentru că asta înseamnă multe lucruri: cultura alimentării, cultura discuției, cultura șofatului. Cultura înseamnă foarte mult. Noi suntem zero la acest capitol. Sunt țări care trăiesc într-un asemenea grad de civilizație cum e, bunăoară, Suedia, și suntem noi – pe undeva pe la feudalism încă. Noi dăm coate unu-n altul, deși spațiu este…

— Și ce ar trebui să schimbăm? 

— E vorba, în primul rând, de educație. Aceasta trebuie să fie pe primul loc. Și atunci, oamenii deștepți pot crea o economie funcțională aici. În altă ordine de idei, pot fi făcute lucruri bune legate de cultură, care să atragă mai ales tinerii și la noi. Chiar se poate. Sunt tot felul de evenimente. Recent, ne-am ocupat de „Un weekend la Fabrica de Artă”, am dus oamenii la pictori, acolo unde este pânză, acolo unde este culoare, unde este mirosul vopselelor. Și oamenii au rămas încântați. Pentru câteva momente bune au uitat cu totul de telefoanele mobile. Și atunci mă gândesc că ar trebui să le oferim oamenilor și asta – flori, mirosuri, pământ… lucruri adevărate. Oamenii au văzut acolo alți oameni care stau în ateliere, creează. Uneori, ei văd o fotografie sau o pictură, dar nu știu cum se face asta și cine stă în spate, văd doar momentul. Acolo, însă, au participat la proces. Au intrat și au văzut cum artiștii pictează în frig, pentru că nu au bani de căldură. Deocamdată, am oprit proiectul, pentru că e foarte frig, sunt numai doi sculptori care își pot plăti căldura, restul – sunt pensionari, oameni în etate…

— Deci este și cerere, și ofertă… 

— În acest sens, da. Noi încercăm acum să dezvoltăm acest segment – art turismul. Cred că avem ce oferi. Am și adus străini la acest eveniment. 

— Ați spus despre artă, cultură, educație, dar cine este interesat ca în statul care se cheamă R. Moldova să avem un bun sistem de educație? 

— Tocmai că statul nu e interesat să aibă oameni bine educați, pentru că atunci nu-i poate prosti. Cu cel mediocru e ușor – i-ai dat un kg de orez și l-ai adus de partea ta. Noi avem nevoie de o generație nouă de politicieni, care parcă apăruseră odată cu guvernul Sandu, s-au și întors unii din străinătate, unde aveau poziții bune… Au lăsat totul și au venit acasă. Credeam că aceștia vor pune temelia unei noi generații, dar… Altfel, în opinia mea, acest nou guvern o să pice foarte repede, pentru că este unul mut, impotent și mediocru. Democrații, cât nu ar fi de șubrezi, au în echipă și politicieni inteligenți și cred că își cam dau seama de gafa pe care au făcut-o.

— Ziceați de unii cetățeni ai R. Moldova care au revenit acasă. Ce i-ar face pe mai mulți să se întoarcă? 

— Noi avem niște rădăcini biologice, care te trag înapoi, oriunde ne-am duce. Eu am revenit după 7 ani. Bine, am plecat pe urmă din nou. Dar simți cumva această funie care te trage înapoi acasă. Tu ești parte a unui desen și dacă lipsești de acolo, rămâne un gol. Și atunci vrei să vii, ca să astupi acest gol. 

— Pe dvs. ce vă face să tot reveniți acasă? 

— Pe mine, mă aduce acasă același lucru – dorul. O am aici pe mama, am mătușa și fratele aici, am prieteni mulți. Am locurile unde am copilărit, unde m-am îndrăgostit prima dată. De exemplu, fiica mea e plecată de mică și atunci când a revenit la Chișinău, a vrut să-și vadă grădinița, Liceul Prometeu și cam atât. Deci, locurile pe unde a călcat ea. Dar, acasă înseamnă pentru mine cărțile mele, picturile mele, muzica mea, vinul meu, tot ce e aproape de mine. Eu nu am dor abstract, dorul meu e concret.

— Dar ce aduceți cu dvs. de peste hotare, de câte ori vă întoarceți?

— Aduc foarte multă experiență, mult vin și multă brânză.

— Ce ar putea „fura” R. Moldova din țările prin care v-ați oprit?

— Ar putea fura cultură, dacă tot nu-și poate crea una proprie, și maniere de comportament. La Chișinău, mie îmi lipsește mult arta de calitate, jazz-ul și pictura modernă. Ar trebui să pășim în pas cu lumea, să creăm și să deschidem localuri cu jazz. Avem atâta posibilități și mâncare unde nu te întorci, iar artă – nicăieri. Eu, dacă aș avea posibilitatea, aș expune pictorii moderni, tineri. Bine, este Artcor care face asta acum. Dar ar trebui să se facă masiv acest lucru, pentru că numai frumosul poate opri omul de la moarte.

— Pe de altă parte, de ce, în opinia dvs., la noi nu se iese la proteste la fel cum se întâmplă în multe state de peste hotare? 

— Oamenii sunt obosiți. Și apoi, protestul nu mai este efectiv, nu mai dă rezultate, pentru că o clasă politică nesimțită nu se uită la protestatari. Altfel o clasă subtilă, care are stofă, ascultă ce îi spun oamenii. Pe mine m-a bucurat faptul că am văzut bătrâni la proteste, ei sunt generația cărora le-a ajuns cuțitul la os. Altădată, ieșea tineretul, pentru că e interesant, e și distractiv uneori, dar acum e serios, dacă au ieșit și pensionari. Banii pe care ei îi primesc lunar abia de le ajung pe câteva zile. Nu știu cum supraviețuiesc. 

— Revenind la cultură, știm că ați fondat o școală de teatru în China. Ce se întâmplă acum acolo?

— Școala lucrează, e funcțională. A făcut 10 ani în august și chiar m-au rugat să le expediez un mic fragment video. Mă gândeam, ce repede au trecut acești ani. Noi am avut și un departament de educație prin dramă pentru copii acolo și m-am gândit că deja acei copii sunt la facultate acum, iar încă peste câțiva ani vor fi și ei profesori. M-a îngrozit cât de mult și repede fuge timpul.

— Ați făcut teatru, film, publicitate. Ce este cel mai greu?

— Cel mai greu este totul. În general, lucrul de interpret e foarte complicat, pentru că nu poți să-ți iei pauză. Eu nu pot să spun spectatorului – „așteaptă 10 minute, mă duc să-mi iau o cafea”. Tu nu poți întrerupe procesul. E mai greu de lucrat în film, pentru că în teatru ai procesul, ai început și final. În film, nu e așa – poți s-o iei de la coadă, sau de la mijloc. Apoi, trebuie să dai starea imediat în fața camerei. Mi se pare un proces mult mai complicat, dar e și interesant.

— Cum vă „îmbrăcați” pentru un rol?

— Fiecare actor își are „bucătăria” sa. Eu atrag atenția mult la lucruri de exterior – pe mine un fular mă poate ajuta să găsesc cheia către acel personaj. Eu nu cred în trăiri, astea toate sunt speculații. Tu reprezinți ceva, spui povestea unui om prin corpul și vocea ta. Și atunci trebuie să fii veridic în primul rând pe exterior.

— Ce a fost cel mai greu să jucați?

— Cel mai greu cred că a fost să reîncep să joc în limba română, pentru că nu jucasem 20 de ani în limba română și a fost ca la începuturi. Mi s-a părut că am luat viața de la zero, când am intrat la Teatrul „Geneza Art” și am jucat spectacolul. Prima dată cred că am fost cu gura pungă. În limbi străine am început să joc încă de pe când eram la Teatrul „Ionesco”. În turnee, jucam în italiană, franceză, engleză. Când ești într-o formă plină, limba este doar un instrument de comunicare cu spectatorul tău și atunci e important să înțeleagă lumea ce vorbești, dar când faci o pauză mare, de 20 de ani, asta e foarte greu. Primele trei spectacole aveam tot timpul un fel de stare de dubiu. Pe urmă, asta a trecut. Am încercat să găsesc nuanțe noi pentru personaj. Cumva, m-am refugiat în lucru.

— Cum treceți peste emoțiile dinainte de spectacol?

— Omul fără emoții este un om mort. Eu am întotdeauna emoții înainte de spectacol. Important e să nu ai panică, frici, fobii, dar emoții trebuie să ai. Tu nu poți să fii la un nivel cu spectatorul, că el vine relaxat și dacă tu ești la fel, nu-l atragi. Trebuie să fii cumva cu cel puțin 10 grade mai sus. 

— Discutați cu publicul după spectacole? 

— Sigur că da, discut destul de des, mai ales că acum avem și rețelele astea sociale. Ne trimitem mesaje… 

— Tot legat de public, spuneați undeva despre teatru că e o artă elitară… 

— Mă tot gândeam să formulez ce înseamnă teatrul în zilele noastre și dacă el trebuie să existe, în general. Omenirea a trăit sute de ani fără teatru. Am fost la un spectacol la Teatrul „Mateevici” și mi-am dat seama că erau vreo 70 sau 80 de oameni, iar sala era așa de caldă și de aproape, vedeai ochii, respirația actorilor, puteai simți ce vor ei să-ți spună. Și mi-am zis că asta e formula de teatru modern. Omul vine anume la intimitate, pentru că restul are. Acum 4 ani, am fost la București, la Festivalul Național de Teatru, iar cele mai bune spectacole se jucau cu toată lumea adunată pe scenă – sala cu o capacitate de 3 mii de locuri era goală. Era trasă cortina și maxim 100 de oameni stăteau pe scenă, foarte aproape de actori.

— Dar cum facem ca arta să ajungă și la oamenii din zonele rurale?

— De curând, am văzut un film elvețian extraordinar. Am fost invitat la acel eveniment, pentru a-l modera, de către Virgil Mărgineanu. Am mers la Soroca. Și le-am zis celora cu care eram că nu vine nimeni la Soroca la film. Dar, sala era arhiplină. Deci, este o foamete enormă de artă și de frumos. Ne-am zis că vom face totul scurt, pentru că lumea va fugi după film – maxim jumătate de oră discutăm și atât. Nu a plecat nimeni, am stat două ore și oamenii ne tot adresau întrebări, copiii ne mâncau din ochi. Vă dați seama că, de fapt, foametea mare e acolo unde nu este nimic. Noi trebuie să reluăm turneele, cel puțin în condițiile care sunt pe la casele de cultură, în spațiile care mai există. Noi trebuie să deplasăm evenimentele și în acele zone.

— Credeți că această lipsă de conținut artistic în spațiile rurale îi face pe oameni să meargă la concertele organizate de unii politicieni?

— Absolut. Oamenii nu se duc la Șor, ei se duc să fie parte a unui proces artistic. Am lucrat acum în Portugalia, jumătate de an, și mi-a plăcut cum fac ei degustările de vin. Noi facem asta odată pe an în toată țara. Ei fac asta des, aproape în fiecare săptămână, și o fac la nivel local. Noi am putea face la fel, ne-am putea deplasa spre vinăriile mici de aici. Dacă am face asta mai des, întâlnirile și interacțiunea ar fi mult mai intimă, mai umană, decât să faci evenimente din acestea la nivel mare, stil sovietic, odată și mult. Cred că trebuie schimbat formatul, așa cum s-a schimbat anul acesta formatul sărbătorii „Limba noastră” – s-a făcut la Valea Morilor, într-un format normal, la nivel mic. Așa ar trebui să fie și sărbătoarea vinului.

— Altfel, atunci când vă întoarceți de prin alte țări, cum găsiți Chișinăul și/sau R. Moldova, în general?

— Chișinăul pare foarte primitiv, este un oraș fără stil, fără arhitectură, cu oameni înrăiți, iar cu asta, bine, te obișnuiești după o săptămână, că trebuie să trăiești cumva, dar se simte încă din aeroport, imediat. Noi avem un fel de docilitate față de străini. Vameșul te întâmpină zâmbind, dar când îți vede pașaportul, are un fel de dezamăgire: „a, de-al nostru, treci”. Toată lumea zice că noi suntem primitori, dar eu aș spune că, de fapt, noi avem un mic sclav pe dinăuntru, care se gândește că poate va primi ceva dacă zâmbește.

— De ce sunt înrăiți oamenii de aici?

— Eu mă întreb des despre asta. Cred că unii sunt pur și simplu înrăiți pe oamenii care reușesc ceva, li se pare că toți sunt bandiți și hoți. În casa unde stau, am reparat scările și am pus lumină de sus până jos – au început toți să-mi zică de ce am făcut asta, că ei nu vor lumină, nu vor să mai plătească 7 lei pe lună. Și atunci, nu le-am putut răspunde nimic. Dar după un timp, a fost un cutremur pe la ora două noaptea și toți au ieșit afară. Atunci le-am zis: vedeți de ce e nevoie de lumină? Și toată lumea a din cap că da. Dar, revenind la ce am zis mai devreme, noi avem o hibă mare, noi nu știm să ne bucurăm de succesul cuiva, noi știm să-l pizmuim. Să-l dăm jos – oh, asta e mare bucurie, dar să ne bucurăm și să-l ajutăm să se ridice și mai sus – nu. Noi nu putem să facem asta. Deși, nu avem profit nici într-un caz. Chiar nu știu de ce facem asta.

— Noi scriem mult despre transparență, drepturile omului, corupție. Cum se vede în acest sens R. Moldova din afară? 

— Corupția e în osul omului, de fapt. Nu există țară în care să nu existe corupție. Această e prezentă acolo unde e omul. Dar în țările civilizate, corupția nu-l afectează pe omul simplu. La noi, imediat ce intri la un funcționar, trebuie să dai ceva ca el să-ți rezolve o problemă pentru care e plătit, de fapt. Mi se pare ridicol. Adică, tu trebuie să-l plătești pe de-asupra. Nici nu mai zic de cum e când te duci la medic. Am observat că și la clinicile private acum dacă nu lași niște bani, se uită la tine ca la un nesimțit. Și asta în clinici private, unde tu plătești și așa 350 de lei consultanția. Deci, oricum nu ne-am învârti, totul pornește de la educație. Corupția este o boală fără carantină, fără izolare, aceasta se transmite peste tot. Și atunci, ca s-o putem opri, trebui să concepem un mod de gândire care nu mai acceptă microbul acesta, care nu-l mai primește. Fără educație, nu facem nimic. 

— Vă mulțumim.