În aşteptarea celor care au rămas

Interviu cu Clary Estes, fotojurnalistă, ex-voluntară a Corpului Păcii în R. Moldova

Clary Estes s-a născut în statul american Kentucky. În anul 2013, după ce şi-a făcut studiile de master la New Media Photojournalism la Colegiul de Artă şi Design din Corcoran, Clary a plecat pentru doi ani în Japonia, unde a făcut o serie de proiecte fotografice.

Ulterior, a petrecut o lună într-un sat din China, unde a realizat proiectul „Cei lăsaţi”, în care a fotografiat copii care sunt crescuţi de bunicii lor, în timp ce părinţii au plecat la oraş, să lucreze şi să câştige nişte bani. În R. Moldova, Clary Estes a venit în iunie 2015, în calitate de voluntară în cadrul Corpului Păcii. Aici, este găzduită de o familie din Vădeni, Soroca. În această localitate a şi cunoscut mai multe victime ale regimului comunist.

Atunci i-a şi venit ideea iniţierii proiectului „Cei Care au Rămas”, prin care îşi propune să valorifice fotografii, interviuri video şi materiale de arhivă, pentru a investiga şi a cunoaşte experienţele trăite de persoanele deportate de pe teritoriul actual al R. Moldova, în perioada regimului comunist, dar şi pentru a reflecta asupra modului în care aceste experienţe au influenţat societatea actuală.

— Cum ai început să faci fotografie?

— Când eram mai mică, mama mi-a dăruit într-o zi un aparat de fotografiat. Eram la cursele de cai. Am început să fotografiez şi ceva a făcut clic în capul şi în mintea mea. Am păstrat asta în minte, ca idee, şi când am mers la universitate, la licenţă, am luat şi cursuri de artă. Am continuat să fiu interesată de fotojurnalism. De fapt, iniţial, am făcut studii de fizică. Am mers apoi să fac studii internaţionale. M-am mişcat lent spre fotojurnalism. Ulterior, mi-am luat masteratul în jurnalism new media.

— Cum a fost să lucrezi în China, în Japonia şi să vii apoi aici, în R. Moldova?

— A fost interesant. Simt că China s-ar putea să fi fost o practică bună pentru Moldova. China este ceva mai extremală decât Moldova, dar am lucrat şi am locuit la sat şi în China, şi aici, şi am văzut asemănări. Japonia este diferită, e o ţară liniştită, pe când Moldova este plină de viaţă, uneori haotică, ceea ce e bine, e distractiv. Locuind în ţări ca Japonia şi China, am învăţat să trăiesc în alte culturi şi să fiu ok cu asta, chiar dacă nu înţeleg totul, aşa că am venit în Moldova cu aceste experienţe. Am petrecut multe zile şi multe luni studiind istoria Moldovei şi încercând s-o înţeleg.

— Ce anume din istoria Moldovei a trebuit să studiezi?

— Am citit diferite cărţi şi cercetări despre Moldova, mi-am făcut notiţe, am studiat cum s-a transformat din teritoriu valah, ajungând la ceea ce este acum. Am studiat istoria Moldovei pentru că începeam proiectul despre deportaţi şi ştiam că trebuie să înţeleg contextul într-un sens mai larg, aşa că am citit despre timpurile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, şi apoi, am ajuns la ceea ce se numeşte Basarabia. Am încercat să studiez şi să înţeleg poziţiile politice pe care le are fiecare.

— Cum a fost să interacţionezi cu oamenii de aici?

— Cred că cel mai mult mi-a plăcut să cunosc oamenii de la sate. Mergeam printr-o localitate şi întâlneam pe cineva, iar o oră mai târziu stăteam la masă, sau serveam vin. Toţi sunt foarte ospitalieri şi e foarte confortabil să te afli în preajma oamenilor de aici. Am trăit la ţară, într-o familie de moldoveni, şi vorbeam româna cu ei. Accentul meu a început să semene cu cel al unei bunicuţe. E foarte amuzant (râde). Interacţiunea a fost deosebită. Chiar ador satul în care am locuit, Vădeni. M-am mutat de acolo recent, apropo. Am fost foarte tristă. Bunica mea (gazda) plângea.

— Ai simţit că oamenii sunt afectaţi de situaţia politică şi economică?

— Mi se pare (dar asta e doar părerea mea) că acolo unde depind mai mult de agricultură, oamenii au tendinţa de a fi mai ospitalieri, pentru că, locuind într-un sat mic, toată lumea împarte totul cu ceilalţi, iar când apare cineva nou, au grijă de el. Acelaşi lucru se întâmplă şi în China, şi în Japonia. Sincer, acelaşi lucru se întâmplă şi în Kentucky, de unde vin eu. Şi Kentucky este ca un sat mic şi sunt de părere că, într-un fel, asta e ceea ce dictează modul de viaţă legat de agricultură – ai grijă de vecinii tăi, ai grijă de oameni.

Proiectul „Cei care au rămas” dă voce foștilor deportați, copiilor și nepoților lor. Reprezintă dovada unui fragment istoric tragic, prea puțin cunoscut de restul lumii

— De cât timp eşti aici, de fapt?

— De doi ani. Am venit în iunie 2015. Apoi, timp de două luni, am învăţat româna. Şi apoi, m-au aruncat în sat (râde). Astfel, am locuit cu familia-gazdă timp de doi ani. Acum, voi călători un timp, apoi planific să revin în Moldova.

— Ai observat unele diferenţe privind felul în care se lucrează în agricultură în Moldova şi în SUA?

— Nu chiar. Cred că se aseamănă. Atâta doar că, în SUA, avem, probabil, maşini mai mari.

— Cum alegi momentele în care faci o fotografie?

— Mă voi referi în special la proiectul „Cei care au rămas”. Am început proiectul pentru că două dintre bunicile mele gazdă au fost deportate în Kazahstan şi nu ştiam despre această parte a istoriei înainte să vin în Moldova. Am devenit foarte interesată de aceasta, pentru că am realizat că a fost îngrozitor. Nu am ştiut că aşa ceva i s-a întâmplat unui grup atât de mare de oameni, şi nu doar în Moldova. Am vrut să aflu cum trăiesc aceste femei cu amintirile a ceea ce li s-a întâmplat şi cum le-a afectat aceasta nu doar pe ele, ci şi societatea în care locuiau. Aşa, am început să lucrez la proiect. Felul în care am fotografiat în acest proiect este unul total diferit de celelalte, pentru că în cele anterioare, arătam cum este viaţa astăzi, în curgerea ei curentă, iar în „Cei care au rămas” am încercat să fotografiez memoria şi cum este să-ţi aminteşti acea experienţă, să trăieşti cu ea, ca parte a familiei tale.

— A fost dificil?

— Da, e dificil, deoarece… cum să faci o fotografie a amintirilor? Eu tot nu am aflat încă, deşi încerc. Apoi, am început să-mi extind preocupările, nu doar am făcut fotografii, portrete, dar am şi scanat fotografii de arhivă şi le-am juxtapus pe ambele, pentru a arăta cum e viaţa acum. Am încercat astfel să conectez graniţele istoriei, şi locaţiile, şi generaţiile. Am încorporat puţin din ceea ce au scris şi ceea ce au spus eroii acestui proiect. Legendele pentru aceste fotografii sunt destul de lungi. E un proiect multimedia, într-un fel. A fost un proces destul de lent. A luat mult timp pentru că mult din ceea ce am fotografiat depindea de lucruri tradiţionale din R. Moldova, ca Crăciunul sau Paştele. Am încercat să arăt viaţa, dar şi moartea, din păcate. Doi eroi ai fotografiilor mele au murit. Ultima lună am petrecut-o cu Paşa, care a murit. Am fost cu ea când s-a întâmplat asta. Aceşti oameni se duc, unul câte unul, şi acum e mai important ca niciodată să vorbim cu ei, deoarece curând vor dispărea cu totul.

— Cum alegi oamenii cu care lucrezi?

— Iniţial am vrut să lucrez cu mai mulţi oameni, dar în scurt timp am realizat că e mai bine să mă limitez la un număr mai mic. Cred că e ceva unic în fiecare. Modul în care am ales să lucrez cu oamenii constă în a aştepta pe cineva care vrea să-şi spună povestea. Aceste familii au vrut să facă acest lucru, aveau ceva de spus şi treaba mea era să transmit asta prin fotografie.

— Cum îţi alegi tema la care vei lucra?

— Consider că sunt o norocoasă. De obicei, temele mă găsesc pe mine, nu le caut eu. Ideea cu deportările mi-a venit când am fost găzduită de familia din satul Vădeni, raionul Soroca. Într-o zi, bunica-gazdă mi-a povestit despre perioada deportărilor. Atunci şi mi-a venit ideea să pornesc un astfel de proiect. În unele seri auzeam istoriile nemaipomenite ale vieţii lor. Oamenii voiau să povestească, iar eu voiam să-i ascult. Astfel, ne-am completat unii pe alţii şi, toate acestea împreună, au reliefat acest proiect, „Cei care au rămas”. În ultima perioadă, totuşi, observ că proiectele mele sunt o intersectare a vieţii şi morţii. Nu ştiu cum moartea a devenit o temă atât de importantă, care se strecoară prin proiectele mele.

— La ce teme îţi doreşti să mai lucrezi?

— Am atât de multe idei! Lucrez cu un prieten care, la rândul lui, lucrează cu femei-victime ale traficului de fiinţe umane. Printre ele, am găsit o femeie care e gata să-şi spună povestea şi aş vrea s-o aflu cât mai curând. Sunt interesată de viaţa de după traumă, sau de după tragedie, şi de felul în care oamenii merg mai departe, iar aceasta este o temă similară – cum te repari după ce ai suferit traume foarte grave şi cum sufletul cuiva se întregeşte din nou, sau, cel puţin, cum învaţă omul să trăiască cu golurile din suflet după toate prin câte a trecut. La acest proiect voi începe să lucrez în august. Am un proiect în China, care este despre sistemul de sănătate de acolo. Într-o zi, mă voi apuca din nou de el, încă nu ştiu când. Sunt interesată, de asemenea, de modul în care s-au recuperat oamenii după tsunami-ul din 11 martie 2011 din Japonia. Mă interesează „artefactele tsunami-ului” – oamenii păstrează lucrurile rămase după tsunami, de exemplu fotografii. Sunt curioasă de ce păstrează aceste lucruri. Vreau să fotografiez acele obiecte lângă portretele oamenilor, pentru a înţelege de ce o fac. De fapt, am un milion de idei, acestea sunt doar câteva.

— Eşti voluntar la Corpul Păcii. Ce include activitatea ta acolo?

— Mi-am încheiat activitatea pe 11 iunie. Cât timp am fost la Corpul Păcii, am fost voluntar pentru dezvoltarea comunităţii. În Vădeni, am lucrat cu casa locală de cultură „La noi acasă” şi cu biblioteca, am făcut totul pentru a-i învăţa pe oameni să iniţieze şi să dezvolte proiecte, de la a scrie un proiect, a aplica pentru un grant şi până la a-i învăţa cum să treacă prin experienţa unui grant. Acesta a fost un aspect. Am ajutat, de asemenea, bibliotecara să-l înveţe pe directorul casei de cultură să folosească un calculator, pentru că nu ştia, ceea ce e uimitor – a condus o organizaţie non-guvernamentală atâta timp şi atât de eficient fără a folosi un calculator! Am predat, ocazional, engleza şi yoga, un pic. Cel mai amuzant e că, atunci când am predat yoga în sat, singura persoană care a venit a fost partenera mea, bibliotecara. Apoi, după ce am plecat, a început să predea ea şi toată lumea venea, aşa că m-am gândit: e bine totuşi că fac yoga. Deşi, am predat şi câtorva copii din sat yoga şi lor le-a plăcut enorm să facă asta. Am mai lucrat la un festival de la Cahul. Am făcut foarte multe, am şi uitat câte, astea sunt doar câteva exemple.

— Ce sfaturi le-ai da fotografilor începători? De ce lucruri trebuie să ţină cont?

— Încă la şcoală am învăţat că oricine poate face o fotografie cu telefonul mobil, dar nu toţi devin fotografi. Oricine poate face o fotografie şi cu siguranţă va fi cineva care va face acest lucru mai bine decât tine. Sunt sigură că fiecare fotograf ar zice acelaşi lucru. Ceea ce te deosebeşte de ceilalţi este mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin fotografiile pe care le faci. Consider că este o simplă pierdere de timp dacă fotografiezi fără un scop anume. Deoarece în acel timp ai putea să faci multe alte lucruri interesante. Aşa gândesc eu. Dar sunt fotografi cărora le place să fotografieze pisici, şi asta le reuşeşte bine şi se simt împliniţi. Eu însă sunt un fotograf documentarist şi mereu caut să fac o imagine-document. Îmi plac proiectele care durează mai mult timp. Zilnic, prin proiectele pe care le realizez mă redescopăr pe mine.

— În fotografiile tale vom găsi mai multă viaţă, moarte sau emoţii?

— În cazul în care fotografiile pe care le fac transmit celui care le priveşte o stare sau o emoţie, acest lucru nu are decât să mă bucure, pentru că asta înseamnă că am făcut o fotografie reuşită. Am o relaţie aparte cu eroii care apar în imaginile mele. Când citeşti legendele de sub fiecare fotografie, îmi auzi vocea, afli ceea ce am simţit când am apăsat pe butonul aparatului foto şi ce vreau să spun prin această imagine. De obicei, în legendele fotografiilor povestesc despre lucrurile despre care am vorbit cu oamenii care apar în imagini. Scopul meu este să dau voce foştilor deportaţi prin crearea unei platforme cu fotografii acompaniate de relatările directe ale acestora, astfel creând senzaţia că pozele vorbesc cu cititorul. Proiectul „Cei care au rămas” vrea să le întoarcă puterea de a comunica despre trăirile lor în timpul deportării, dar şi de a lupta cu opresiunea politică încă existentă. Istoria trebuie amintită şi discutată, nu ascunsă sub preş. Cei cu care lucrez nu sunt doar martorii propriilor vieţi, ci şi ai părinţilor şi bunicilor lor, care, cu siguranţă, nu au avut niciodată ocazia să se facă auziţi.

— Au oamenii nevoie să vorbească despre temerile, emoţiile şi amintirile lor cu un străin, poate aceste mărturisiri sunt o formă de terapie?

— Oamenii sunt diferiţi. Îmi este greu să spun că aceste mărturisiri sunt pentru toţi un fel de terapie. Nu scapi neapărat de griji şi frici dacă le spui cuiva. Nu am silit niciodată pe nimeni să-mi vorbească. Dacă voiau să-mi spună ceva, îi ascultam, dacă nu, îi lăsam să plece. Nu vreau să lucrez cu oamenii care nu vor să lucreze cu mine. Pentru că eu nu fur o istorie, ci transform cuvintele lor în ceva vizual, ceva ce nu poate fi doar văzut, ci şi atins. Vreau ca prin acest proiect să le auzim vocile şi poveştile, care se ascund în fiecare cută, fiecare rid, fiecare lacrimă care le cade pe chip. Vreau ca fotografiile să capete voce. Lucrez mult la asta. Consider că noi, toţi, avem nevoie uneori să fim ascultaţi. Dacă povesteşti despre ceea ce te macină de mai mulţi ani, simţi cum te detaşezi de acele gânduri care-ţi sapă zilnic în suflet. Vezi situaţia din alt unghi şi totul pare mai uşor. Apoi, noi trebuie să înregistrăm şi să cunoaştem poveştile acestor oameni mai în vârstă, atâta timp cât sunt cu noi. Dar să nu vă gândiţi că fac doar proiecte serioase, sunt şi proiecte fotografice despre festivaluri, evenimente culturale, care nu au decât să-ţi stârnească zâmbetul (râde).

— Cât timp petreci cu personajele proiectului la care lucrezi până acestea te acceptă în casa şi amintirile lor?

— Cu unii am petrecut câteva ore, cu alţii mă întâlneam zilnic, luni la rând. De fapt, oamenii pe care i-am întâlnit în Moldova au fost mereu deschişi. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca oamenii să aibă încredere în tine este să le spui exact ce vrei să faci şi să le arăţi, ulterior, lucrarea finală. Trebuie să fii onest cu oamenii şi ei se vor deschide.

Bunicuța Pașa (așa îi spunea Clary) este unul dintre personajele proiectului său. Pașa a fost una dintre victimele deportărilor din perioada regimului comunist

— Cum reacţionează oamenii care se văd în fotografii?

— De obicei, sunt fericiţi când se văd, deşi poate nu neapărat că le place de ei, dar le place că sunt păstrate în fotografii fragmente din viaţa lor.

— Câte fotografii faci până le alegi pe cele care trebuie?

— Depinde mult de proiectul la care lucrez. De exemplu, în cel cu deportările, simţeam nevoia să mă concentrez şi să nu fac sute de fotografii, ci doar câteva, care erau cu o încărcătură emoţională mai puternică. O fotografie este ca o memorie.

— Ce este de fapt fotografia şi un fotograf?

— Fotografia se schimbă fundamental. Fotografia este ca un film. Înainte, fotograful era cel care reflecta în multe secvenţe (fotografii) viaţa de zi cu zi. Acum fotografia este ca o bază de date, care păstrează momentele ce trec şi pot fi uitate… Mi-ar plăcea să fac o carte cu imagini alb-negru despre condiţia umană, tema care stă la baza fiecărui proiect pe care îl realizez. Deşi mulţi îmi spun că le plac fotografiile color pe care le fac, eu, totuşi, prefer să văd imaginile despre deportări în alb-negru, ceea ce nu pot face în cazul proiectelor realizate în China, unde esenţa imaginilor sunt culorile aprinse, suculente, care păstrează în ele mesajul.

— De ce ai ales anume fotografia documentară?

— Asta am simţit că trebuie să fac, deşi fotografia documentară este destul de dificilă. Atâta timp cât o astfel de fotografie va schimba ceva, voi considera că nu lucrez în zadar. Fotografia documentară îţi prezintă realităţile şi te face să-ţi pui unele întrebări. Ador storytelling-ul pentru că învaţă oamenii să fie mai răbdători, mai atenţi la lucrurile care-i înconjoară, pe lângă care pot trece zilnic fără a le observa. O fotografie documentară bună face anume aceasta şi-ţi transmite o poveste.

— Când vei pleca din Moldova, ce vei lua cu tine?

— Voi lua cu mine foarte multe emoţii. În cei doi ani, cât am stat aici, m-am schimbat în bine. M-am ataşat de mulţi oameni şi am văzut cum moartea se apropia de unii dintre ei. Este greu să vezi cum pleacă din viaţă persoana cu care ai petrecut mult timp, pe care ai vizitat-o aproape zilnic (Paşa, una dintre protagonistele proiectului fotografic despre deportări, n.r.). Mi-a fost greu să văd cum Paşa a murit, mai ales că nu o mai percepeam ca pe un erou al proiectului meu, ci ca pe o bunicuţă caldă şi atât de dragă. Această pierdere m-a schimbat şi ea, la rândul ei. Am devenit mult mai răbdătoare, mai bună cu oamenii din jur şi mult mai atentă cu tot ce mă înconjoară. Îmi place să am posibilitatea să învăţ, zilnic, lucruri noi.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă, Tatiana Beghiu

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *