Iertarea infractorilor înseamnă condamnarea viitoarelor lor victime

Interviu cu Ana Revenco, directoarea Centrului pentru Combaterea Traficului de Persoane
al MAI

 

— Cum e să treci de la un ONG la o instituţie de stat?

— Scriam în mesajul de adio pentru colegii din societatea civilă că viaţa ne oferă multe oportunităţi. După 4 luni de activitate la CCTP sunt absolut sigură că am luat decizia corectă. A contat mult echipa cu care urma să lucrăm împreună atât la nivel de CCTP, cât şi la nivel de minister.

Cred că poliţia are numai de câştigat din atragerea managerilor formaţi în alte domenii. Ofiţerii de poliţie, în virtutea muncii pe care o fac, au specializare îngustă, sunt mai degrabă secretoşi, suspicioşi, executivi. Atunci când ajung în funcţii manageriale, de multe ori le lipseşte viziunea strategică, curajul de a schimba lucrurile radical, de a merge contra curentului şi de a-şi apăra poziţia cu argumente faţă de cei aflaţi ierarhic superior. Din asta pierde instituţia. La CCTP am redescoperit o echipă destul de instruită şi dedicată combaterii traficului de persoane. Zic “redescoperit” pentru că am cunoscut o bună parte din specialiştii de la Centru în perioada mea de activitate la Centrul Internaţional “La Strada”. Timp de 7 ani de când a fost creat, CCTP a trecut prin mai multe etape de formare şi are în CV-ul său atât rezultate lăudabile, cât şi dintr-acele care meritau a fi dur criticate. De fapt, au şi fost criticate – atât de mass-media, cât şi de societatea civilă. Cred că echipa actuală şi-a învăţat lecţiile, iar deschiderea în cooperarea cu apărătorii drepturilor omului, dar cel mai important – cu persoanele care au suferit în urma traficului, pentru asigurarea accesului lor la justiţie, este, probabil, cel mai bun indicator al acestei lecţii învăţate.

— E acelaşi domeniu de activitate, dar prin ce sunt aceste instituţii diferite?

— La ONG, eram furnizori de observaţii critice şi recomandări. Acum sunt în postura de a participa nemijlocit la implementarea acestor recomandări. Este o provocare, pe de o parte, dat fiind gradul diferit de responsabilitate pentru deciziile luate. Pe de altă parte – realizezi deja din interior cât de valoroase sunt aceste observaţii şi recomandări, mai ales acum, când întreg sistemul afacerilor interne (inclusiv CCTP) se află în plin proces de reformare şi modernizare, având capacităţile şi resursele limitate de astăzi ale sistemului – analitice, financiare, umane.

Diferenţele derivă, de asemenea, din tehnologia procedurilor de lucru. În cazul ONG-urilor, elementele birocratice lipsesc sau cel puţin sunt reduse la minimum, activitatea, respectiv, nefiind strâmtorată de varii acte sau proceduri care determină tehnologia unei formule de cooperare, ceea ce permite schimbul şi colectarea mai rapidă de informaţii, care, la rândul său, influenţează calitatea deciziilor luate întru ajutorarea victimelor. Acest fapt impune un alt obiectiv al CCTP în proxima perioadă, şi anume consolidarea, apropierea şi perfecţionarea relaţiilor de colaborare cu statele care ne pot ajuta. De fapt, acest obiectiv se şi realizează deja prin vizite de studiu, prin stabilirea punctelor de contact, crearea echipelor comune de investigaţie, crearea şi accesul la baze de date comune, etc.

Printre primele realităţi dure cu care nu poţi să te împaci se numără exerciţiul continuu de căutare a alternativelor, cauzat de discrepanţa dintre resursele necesare şi cele disponibile vizavi de volumul de lucru şi sarcinile care derivă din acest volum. Şi nu e vorba doar de resurse financiare, ci şi tehnice, informaţionale, umane.

Or, nu poţi să tai dintr-o parte pentru a câştiga în altă parte. Tot de aici şi provocările la capitolul planificare strategică. Moştenirea sistemului construit în jurul indicelui de cantitate la fel impune provocări obiectivului de asigurare a durabilităţii rezultatelor. Intuiesc că în cadrul reformei cel mai dificil exerciţiu va fi schimbarea de mentalitate, a modului de gândire.

Pornind de la principiul celor 4 P care guvernează abordarea problemei traficului de persoane, odată cu trecerea la CCTP, sarcinile mele în calitate de conducător, care anterior erau centrate pe Prevenire şi Protecţie, au trecut în dimensiunea Pedepsire (cel de-al 4-lea P – Parteneriat – este indispensabil pentru orice sarcină). Anume acest moment defineşte procesul de transfer şi adaptare, care impune şi mai multă învăţătură.

— Cum vă informaţi despre cazurile de trafic de oameni?

— În baza informaţiilor operative, în principal, şi a cooperării internaţionale cu subdiviziuni similare din străinătate. Totodată, în anul curent a crescut numărul de petiţii din partea cetăţenilor. La Centru au fost înregistrate cazuri când rudele din R. Moldova au apelat în numele celor care au plecat şi care se pomeniseră în situaţii de exploatare. Sunt cazuri când persoanele, chiar fiind sechestrate, au reuşit să le comunice rudelor, să le dea informaţii despre sine, şi atunci acestea, în numele persoanei respective, au depus o plângere la Centru. Faptul că cetăţenii apelează direct la CCTP denotă şi un grad mai înalt de încredere din partea populaţiei. Ne sunt semnalate cazuri şi de către organizaţii internaţionale şi neguvernamentale din domeniu, ce au rolul de a media contactul cu victime prezumate care au solicitat iniţial asistenţă din partea acestor organizaţii. Au fost cazurile când CCTP s-a autosesizat în baza informaţiilor prezentate de mass-media ca rezultat al investigaţiilor jurnalistice.

— În cadrul vizitelor noastre anterioare la CCTP, era sesizată o lipsă a contactului cu victimele TFU. Acum ele trec pragul acestui centru?

— Contactul cu victima este indispensabil. Cred că CCTP şi-a învăţat lecţiile – una dintre acestea ţine de comunicarea cu victimele. În anul curent doar de către CCTP au fost pornite 53 de cauze penale pe infracţiunea de trafic de persoane, în cadrul cărora au fost identificate 157 de victime – femei şi bărbaţi. Aceasta înseamnă nu doar luare de explicaţii şi audieri, dar şi evaluarea riscurilor şi necesităţilor imediate, informarea despre serviciile de asistenţă existente, precum şi facilitarea accesului la aceste servicii. Or, o comunicare centrată pe interesele şi drepturile victimei ajută substanţial ancheta. O regulă simplă, s-ar părea, dar a durat mai mulţi ani până când ea a fost integrată în activitatea zilnică a angajaţilor Centrului, fiind acum ancorată în atitudine tolerantă şi nediscriminatorie faţă de victime – un rezultat mult mai ambiţios, cred eu.

Această deschidere din partea Centrului a permis să se înregistreze anul trecut cca 30 de informaţii direct de la victime aflate în captivitate sau de la rudele acestora, care au fost înştiinţate despre situaţia de exploatare în care se află.

Angajaţii Centrului au reuşit, de asemenea, să reacţioneze prompt la mai multe semnale pentru a preveni victimizarea, adică pentru a preîntâmpina exploatarea, a peste 50 de persoane.

— Anterior, la Centru nu exista o listă completă a persoanelor acuzate de trafic de femei, a dosarelor instrumentate, din care cauză şi dimensiunile fenomenului nu erau văzute complex şi, probabil, nici evaluate. E posibilă o asemenea listă?

— Astăzi, există deja în cadrul Centrului un grad suficient de înţelegere că informaţiile privind dimensiunea, manifestările şi tendinţele fenomenului contează foarte mult în formula de evaluare a impactului activităţii Centrului.
Trebuie să recunosc că anumiţi paşi în acest sens au fost făcuţi şi în ultimii ani. Au fost înlăturate mai multe carenţe, iar Centrul ţine evidenta cazurilor documentate şi a mersului anchetei pe fiecare caz. Aceasta în special pentru monitorizarea curentă a cazurilor înregistrate din perspectiva activităţii poliţieneşti şi a controlului calităţii.

În 2012 au fost puse sub învinuire 164 de persoane, doar pe cauzele penale expediate în judecată de Centru, acestea reprezentând peste 50% din numărul de cauze penale pornite în anul trecut. Şi acest indicator îl apreciez drept unul bun, dat fiind complexitatea urmăririi penale pe care o impune caracterul complex şi transfrontalier al infracţiunii.

În ce priveşte extragerea datelor calitative şi analiza acestora, abia în anul trecut Centrul a făcut prima tentativă de analiză sumară privind manifestarea fenomenului şi a încercat să răspundă la întrebări precum: câte victime au fost identificate, cine sunt ele, unde şi cum au fost exploatate, cum operează infractorii etc., anume cu scopul de a înţelege cum se manifestă astăzi acest fenomen şi în ce direcţie trebuie fortificate eforturile de combatere. Este abia un început şi este necesar să mai investim eforturi, dar este un început a cărui necesitate este pe deplin conştientizată.

— Sunt cunoscute cazuri în care persoanele acuzate de trafic reuşesc să părăsească R. Moldova şi, deşi sunt date în urmărire generală, practic nu mai sunt readuse pentru a fi deferite justiţiei. Cum dialogaţi cu statele lumii pentru a readuce aceste persoane?

— Circa 30% dintre persoanele date în căutare anual sunt reţinute inclusiv pe teritoriul altor state şi extrădate R. Moldova. Vizavi de celelalte persoane, în urma măsurilor întreprinse a fost stabilită locaţia acestora. Totodată, recunosc că dispunem de un instrumentar sărac pentru a influenţa felul în care îşi fac treaba instituţiile de drept în alte state, pe teritoriul cărora se află persoane date în căutare de către noi. Aceasta nu este doar problema Moldovei. Anume din acest motiv, traficului de persoane îi este acordată atenţie maximă pe plan internaţional, pentru că e nevoie de o colaborare strânsă între ţări pentru a-l contracara.

În 2012 am avut şedinţe de lucru bilaterale cu ţările de la care avem nevoie de colaborare maximă – Cipru, Grecia, Turcia. Insistăm să avem astfel de evenimente şi cu colegii din Ucraina, Rusia şi Emiratele Arabe Unite, dar până în momentul de faţă nu am primit acordul lor. Sper să reuşim în 2013.

— Victimele TFU evită deseori să se plângă autorităţilor de stat din cauza percepţiilor de corupţie a organelor de interne. Cum schimbaţi aceste percepţii?

— Noi comunicăm cu psihologi, avocaţi, lucrători sociali şi îi implicăm în activităţile noastre. Această conlucrare a schimbat şi modul de comunicare al angajaţilor Centrului cu victimele, ceea ce, la rândul său, a permis înregistrarea mai multor reuşite. Putem spune că, în ultimii ani, în Moldova s-a conturat o comunitate a combaterii traficului de fiinţe umane. Colaborarea internaţională intensă a schimbat felul în care angajaţii Centrului comunică pe exterior. Cred că, în acest sens, mergem în direcţia corectă.

— Anterior, mai mulţi directori ai Centrului au fost acuzaţi de faptul că ar fi obţinut prin fraudă bunuri, inclusiv imobile de proporţii, fiind în aceste funcţii. Despre unii au răsunat chiar acuzaţii oficiale că ar fi colaborat cu traficanţii. Cum vă protejaţi imaginea într-un mediu care a fost de multe ori compromis?

— Momentan, eforturile mele sunt orientate mai mult spre dezvoltarea capacităţilor Centrului. Sunt conştientă că problema imaginii există şi că ea afectează inclusiv felul în care societatea evaluează activitatea noastră, dar această problemă o vom rezolva cu timpul, recâştigând încrederea populaţiei.

Sunt conştientă că şi în trecut, şi în prezent în cadrul sistemului afacerilor interne au fost şi sunt, cu regret, oameni care, având salariile şi valorile umane pe care le au, nu rezistă tentaţiei de a transforma puterea de decizie în bani. Aceasta denotă o degradare morală majoră, or, de cele mai dese ori, aceasta înseamnă iertarea unor infractori şi condamnarea viitoarelor lor victime.

Este o problemă care necesită abordare sistemică, şi ea se regăseşte în reforma MAI – în noua lege a poliţiei, dar şi în noua structură.

— Cum a fost acceptată o femeie în fruntea unei instituţii care a fost întotdeauna ghidată de bărbaţi, într-un domeniu atribuit bărbaţilor?

— Majoritatea subalternilor mei mă cunoşteau din colaborarea anterioară. Ei au avut şi au o abordare profesionistă.

Mai degrabă a fost un şoc numirea în această funcţie a unei persoane care vine din afara sistemului, fără trecut poliţienesc. Recunosc că în primele zile simţeam că oamenii sunt alarmaţi şi că nu erau siguri de ce va urma. Dar de fiecare dată angajaţii Centrului m-au tratat cu respect. Eu am venit cu o abordare nouă, comunicăm mai des şi mai deschis pe interior, ceea ce permite să scoatem la iveală probleme ascunse, să punem împreună cunoştinţele şi abilităţile tuturor, pentru a fi mai eficienţi.

— Cum evaluaţi activitatea angajaţilor? Cum verificaţi coruptibilitatea lor?

— Până acum indicatorii de evaluare a angajaţilor erau statistică pură şi reflectau cantitatea lucrului, mai degrabă, decât finalitatea. Acum trecem la un nou sistem de evaluare, care să pornească de la finalitatea muncii depuse – care să valorifice, mai degrabă, condamnările şi victimele prevenite decât deplasările şi materialele culese din teren.

Ceea ce mă bucură e că noua abordare este un rezultat comun. În 4 luni am ajuns împreună la necesitatea de a pune în capul mesei finalitatea, şi nu procesul. Provocarea a constat în a pune această formulă pe masa de lucru.

În noiembrie am făcut un prim exerciţiu de evaluare a pregătirii profesionale a angajaţilor. Cu toate că în comparaţie cu alte subdiviziuni poliţieneşti colegii au avut rezultate foarte bune, eu am rămas un pic dezamăgită – cred că mai avem unde creşte şi avem nevoie de un proces continuu de învăţare şi dezvoltare profesională.

Evaluarea a devenit mai simplă din moment ce am introdus monitorizarea zilnică a cazurilor. Acum e mai simplu să observi zi de zi cine depune efort, cine e mai bine pregătit, cine oferă mai multe rezultate.

În ceea ce ţine de integritate, abordarea va fi sistemică la nivel de minister. Cunoaşteţi, probabil, faptul că a fost şi la Centru o persoană acuzată de corupţie, dar achitată de judecată şi restabilită în funcţie. Majoritatea cazurilor de corupţie se încheie astfel. Este evident că trebuie schimbate regulile.

— Aveţi o politică de integritate în instituţie? V-aţi declarat averile şi interesele? Dar angajaţii? Sunt publice?

— În momentul de faţă, angajaţii Centrului fac declaraţii de venituri. În 2013 ei vor face şi declaraţii de avere. În ceea ce ţine de declaraţia de interese, la nivel de minister se creează un registru al acestor declaraţii, dar astfel de declaraţii în 2012 nu s-au făcut. Tehnic, persoanele responsabile de acest proces fac trimitere la necesitatea apariţiei unui regulament de implementare, care să fie elaborat de Centrul Naţional de Integritate. Acest regulament încă nu a fost elaborat. Dar cred că noi putem face declaraţiile de interese şi fără acest regulament.

— Cum contribuiţi la profesionalizarea angajaţilor? Prin ce s-ar deosebi angajaţii Centrului de orice poliţist?

— Nu vreau să delimităm angajaţii Centrului de restul poliţiei. Centrul de Combatere a Traficului de Persoane este parte a poliţiei şi e misiunea poliţiei şi a altor organe de drept să prevină traficul de persoane. În acest sens, un rol important îl au poliţia de comunitate, poliţia care efectuează patrularea, poliţiştii din comisariate. În 2012 majoritatea instruirilor au avut loc cu poliţiştii din teren, unde Centrul şi-a proiectat experienţele şi bunele practici acumulate către ofiţerii de poliţie din subdiviziunile teritoriale.

În acelaşi timp, desigur, fiind o prioritate la nivelul Uniunii Europene, prevenirea şi combaterea traficului de persoane beneficiază de o atenţie deosebită. Angajaţii Centrului fac schimb de experienţă şi lucrează în comun cu omologii din alte state. De asemenea, ei participă la diferite conferinţe internaţionale dedicate acestei probleme. Traficul de persoane umane este un fenomen organic, care se schimbă în permanenţă, se adaptează noilor tehnologii. Poliţiştii de la CCTP au nevoie să fie la curent cu aceste schimbări, să se adapteze şi ei, inclusiv prin cunoaşterea şi împărtăşirea cu alţii a bunelor practici şi a lecţiilor învăţate. Anul acesta, de exemplu, planificăm să ne consolidăm cunoştinţele şi abilităţile pe organizarea şi participarea în echipe (internaţionale) comune de investigaţie, mai ales că acum legislaţia R. Moldova ne permite acest lucru.

— Ce fel de asistenţă necesită şi primesc victimele TFU? Funcţionează prevederile legale în acest caz?

— Noi colaborăm cu instituţiile responsabile de protecţia socială şi cu organizaţiile nonguvernamentale şi proiectele internaţionale care se implică în astfel de cazuri. Nu este responsabilitatea directă a CCTP să ofere asistenţă socială victimelor traficului de persoane, dar noi informăm fiecare victimă despre serviciile şi proiectele existente la care pot apela. Iar în cazul copiilor, sunt antrenaţi psihologi specializaţi în procesul de audiere a lor. De exemplu, pe parcursul anului 2012, Centrul a conlucrat cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie şi Centrul Internaţional “La Strada” pe marginea a cca 100 de cazuri de trafic, inclusiv de copii.

Cu regret, multe victime refuză orice suport din varii motive, cel mai des din stigmă şi ruşine. Asistenţa durabilă a victimelor rămâne încă o provocare pentru R. Moldova.

Noi ne dăm seama că suntem o verigă din mecanismul de contracarare a traficului de persoane. Fără suportul societăţii civile multe dintre istoriile cu final pozitiv nu ar fi fost posibile. Aici nu am în vedere doar recuperarea şi reabilitarea victimelor, dar şi informaţiile, cunoştinţele şi expertiza oferite pentru a ne consolida abilităţile în lichidarea reţelelor de traficanţi.

— Crearea acestui centru a fost posibilă graţie multor fonduri externe alocate. Au ajutat sau nu aceste fonduri?

— Centrul a beneficiat şi beneficiază de programe de suport, care se finalizează în infrastructură mai bună, echipament de lucru performant, instruiri şi suport informaţional.

Evoluţia activităţii şi performanţei Centrului a fost una mai specială şi a avut impact diferit în funcţie de etape. Spuneam mai sus şi despre criticile aduse Centrului, şi despre lecţiile învăţate.

Astăzi, făcând o evaluare rapidă a activităţii Centrului, pot afirma că echipa este destul de bine pregătită şi dedicată combaterii traficului, abordează corespunzător problema dată, recunoaşte importanţa modernizării proceselor de lucru şi necesitatea consolidării componentei analitice. Aceasta ar fi fost mult mai dificil fără suportul constant de care s-a bucurat pe parcursul tuturor anilor. Iar odată cu procesul de reformare şi modernizare a sistemului afacerilor interne, devine imperativ pentru Centru să-şi poată identifica şi puncta argumentat direcţiile de dezvoltare şi necesităţile în acest sens, astfel încât investiţiile ulterioare să fie şi mai durabile.

— Dacă vă este greu, şi când vă este greu, cum depăşiţi dificultăţile?

— Cred că orice dificultate poate fi soluţionată mai devreme sau mai târziu. Este un proces mai degrabă tehnologic, dacă ai la mână o strategie. Important este să nu-ţi pierzi încrederea, viziunea şi curajul.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Alina RADU