Principală  —  Interviuri   —   "Haita de sfinţi" de la…

„Haita de sfinţi” de la bancomatul puterii

Interviu cu regizorul Mihai Fusu

 

— Cum se descurcă oamenii de teatru de la noi?

— Cred că lumea culturii de la noi s-a atomizat. Astăzi, această lume nu mai e cea de altădată, din perioada sovietică, bunăoară, atunci când se cristalizase o mână de intelectualitate naţională. Totodată, nu-i nici cea din primii ani ai Independenţei, când, obţinând nişte drepturi şi nişte puteri, în urma transformărilor, a putut face nişte paşi înainte. Între timp, ne-am confruntat cu o perioadă economică foarte grea, ani în care s-a lovit dur şi în oamenii de cultură. În ultimii ani, situaţia s-a schimbat datorită faptului că R. Moldova se modernizează, apar noi medii de informare şi de comunicare, se diversifică societatea civilă, foarte mulţi şi-au făcut studiile peste hotare, unii s-au întors, iar mulţi au reuşit să-şi facă o carieră în Occident…

Anchetă

Nume: Fusu

Prenume: Mihai
Regizor la “Teatrul Poetic“
Actor şi regizor la Teatrul “Luceafărul“
Regizor şi actor la Teatrul “E. Ionescu“
Regizorul Festivalului Internaţional de Teatru “One Man Show“

A montat:
„Aşteptându-l pe Godot“ de Samuel Beckett (creaţie colectivă);
„Don Juan“ de Guiliermi Figueiredu;
„Rinocerii“ de Eugen Ionescu;
„Pescăruşul“ de Anton Cehov;
„Regele moare“ de Eugen Ionescu (în colaborare cu Petru Vutcărău); etc.

Distincţii:
1997 – Laureat al Premiului Naţional în domeniul Artelor din Moldova;
2002 – Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor al Franţei;
2006 – Cel mai bun regizor al anului, Moldova;
2007 – Cel mai bun regizor în Festivalul Atelier, România.

Membru:
UNITER, UNITEM

În aceste condiţii, oamenii de cultură au acces la alte instrumente de influenţă asupra societăţii, dar şi la alte surse de venit. Există, însă, şi o altă categorie, care nu a reuşit să se afirme, deoarece selecţia este una foarte dură. În noile condiţii, nu doar talentul şi capacităţile intelectuale sunt importante, ci, uneori, şi tăria de caracter, capacitatea de a supravieţui… Uneori, de ce nu, chiar şi impertinenţa sau norocul contează.

— Ce se întâmplă cu cei fideli idealurilor naţionale, care nu au reuşit să se integreze în această “eră” a atomizării?

— În condiţiile acestei atomizări, idealurile naţionale s-au cam pierdut. Lumea a devenit mult mai pragmatică, oamenii cred tot mai mult în bani, încearcă să muncească doar acolo unde se plăteşte, iar acolo unde nu se plăteşte nu mai vrea nimeni să stea. Astfel, rămân doar nişte luptători fanatici, care sunt marginalizaţi. Totodată, fiecare om trebuie să-şi accepte epoca. Contează ce valori încerci tu să propagi. Accepţi sau nu acest sistem? Dacă nu-l accepţi, el nu te acceptă, te exclude din circuit, rămâi pe marginea drumului şi nu ai nicio posibilitate să comunici ideile tale societăţii, nu ai posibilitate să-ţi afirmi propria personalitate.

— Ce rol are Ministerul Culturii în aceste condiţii?

— Cred că infrastructura culturală a rămas cea din trecut, de pe timpurile sovietice. Cultura nu produce bunuri şi, prin urmare, nu putea fi reformată pe potriva altor domenii. Cred că nu e târziu, deocamdată, ca infrastructura culturală să fie adusă în acord cu necesităţile timpului. Eficientizarea, în contextul culturii, nu ar trebui interpretată ca o idee criminală. Aceasta, în opinia mea, presupune elaborarea unei concepţii de restabilire a căminelor culturale, astfel încât, valorile produse la Chişinău să nu se rotească în cei 200 m.p. din jurul PMAN. Aceste valori ar trebui să ajungă şi în satele cele mai îndepărtate ale R. Moldova. Mai e ceva. În condiţiile în care statul nu are de unde aloca bani pentru cultură, ar trebui neapărat constituit un Fond al Culturii, în care s-ar aduna bani pentru diferite proiecte. Anume din acest fond ar trebui dezvoltate domeniile pe care Ministerul Culturii nu reuşeşte să le acopere. Şi managementul cultural e extrem de important şi nu are nimic în comun cu administrarea culturală de pe timpul sovietic, când administratorul din cultură realiza “proiecte” de stat la comanda partidului. Astăzi, managerul cultural ar trebui să identifice forme deosebite de mediatizare a informaţiei pe care o deţine, astfel încât oamenii să nu treacă pe lângă instituţia sa culturală fără a o observa, or, deseori, instituţiile noastre de cultură sunt închise în sine ca într-un turn de fildeş. Aceste trei categorii, managementul culturii, un fond independent al culturii şi renaşterea unui sistem de cămine culturale în republică, ar putea contribui la renaşterea culturii de la noi.

— Cum e să fii feciorul lui Dumitru Fusu?

— Am fost întotdeauna într-o relaţie foarte complexă şi complicată cu tatăl meu, care este o mare personalitate. Când eram mai tânăr, am avut momente de adjudecare a unei rivalităţi, încercam să-mi subliniez cu orice preţ independenţa, insistam să vin cu propuneri şi proiecte de creaţie. Am şi montat spectacole împreună, am condus mult timp împreună Festivalul «One man show». Am purtat întotdeauna un dialog în concurenţă şi de completare reciprocă. Am avut şi am pentru el un respect deosebit, ca faţă de una dintre personalităţile cele mai luminoase şi mai interesante ale culturii noastre. Astăzi, pentru că este bolnav de mai mulţi ani şi pentru că nu mai este activ în cultură, a devenit pentru mine altcineva. Concurenţa, rivalitatea au rămas în trecut. Tata a devenit o persoană la care mă gândesc întotdeauna atunci când am ceva de făcut, al cărui exemplu continuă să fie pentru mine unul extraordinar. Festivalul «One man show”, pe care l-am reluat acum, este dedicat lui Dumitru Fusu.

— Ce ne aduce nou în acest an festivalul, intitulat sugestiv “Poduri de teatru”?

— În declaraţia pe care am făcut-o, lansându-l, spuneam că, la 20 de ani de la Podul de Flori, ne-am zis să facem nişte poduri de teatru. Podurile, cum e bine ştiut, reunesc două maluri. Podurile fac să circule valorile. Podurile restabilesc nişte legături mult mai profunde decât putem noi să ne imaginăm. Ne aşteptăm ca, în urma acestui eveniment, aceste legături să înceapă a funcţiona, cu circulaţie în ambele sensuri.

— Cine sunt cei care vin azi la teatru?

— Sunt membru al juriului Galei UNITEM, care va avea loc în luna martie. O dată pe an, Uniunea noastră teatrală îşi anunţă premiile pentru cele mai bune spectacole. Fiind în juriu, volens-nolens, sunt obligat să vizionez absolut tot ce s-a creat în Moldova timp de un an. Vedem, deci, şi spectacole, dar şi spectatori. Noi, spre deosebire de alte capitale, nu avem un public format, un public care ştie de ce merge la teatru şi nu, bunăoară, la un film, de aceea astăzi vrea să vizioneze anume acest spectacol. Am impresia că publicul de la noi e într-o permanentă formare. Cei care vin de obicei la teatru, este vizibil, nu au obişnuinţa de a merge la teatru sistematic. Mulţi vin din curiozitate, alţii vin la îndemnul prietenilor de a vedea ceva haios, de aceea, în mod special, se bucură de succes comediile. Astfel, teatrul de la noi nu propune publicului un dialog pe teme serioase.

— În această viaţă politică bulversată, unde sunt şi ce fac intelectualii? De ce vocea lor e tot mai slab auzită?

— Din mai multe motive intelectualitatea noastră nu se face auzită. Unul dintre aceste motive e neştiinţa că anume intelectualitatea e cea care trebuie să guverneze ideile şi mentalităţile într-o societate. Intelectualitatea de la noi nu cunoaşte acest lucru sau nu îndrăzneşte să-şi asume rolul de conducător al poporului şi al naţiunii. La noi, pe de o parte, clasa politică tinde să deţină acest rol, deşi acesta nu este altceva decât un executant tehnic al puterii, nu şi cel care formulează perspectivele şi direcţia dezvoltării politice a unui stat. Cu atât mai mult acest rol nu-l poate avea biserica, care, iată, încearcă să se plaseze în fruntea proceselor politice. Cred că intelectualitatea de la noi este prea timidă, prea modestă, iar uneori chiar laşă. Ca să-ţi asumi rolul de conducător, de lider într-o societate, este un act de voinţă, dar şi de pricepere. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul tuturor instituţiilor la care intelectualitatea are acces, nu doar prin intermediul celor culturale. Intelectualul este omul cuvântului şi al ideii, deci, ideile pe care le formulează în cuvinte ar trebui să ducă societatea spre nişte scopuri limpezi. Din moment ce intelectualitatea noastră nu îşi asumă acest rol, ea ajunge în serviciul puterii, iar atunci când eşti într-un serviciu, de obicei, te mulţumeşti cu ce ţi se dă. Am ajuns să avem o intelectualitate-zilier, adică care îşi caută muncă cu ziua, iar atunci când fac muncă cu ziua, fac orice se plăteşte. Zilieri sunt o mare parte a intelectualităţii de la noi.

— Câţi sunt ceilalţi?

— Cealaltă parte sunt oameni oneşti, care ştiu bine care este scopul lor, care zi de zi muncesc asupra onestităţii lor şi asupra ideilor pe care le promovează în societate. Însă, pentru că nu sunt la bancomatul puterii, le vine mult mai greu. Societatea noastră, fiind una destul de mică, dar şi semianalfabetă, nu conferă intelectualităţii acel teren pe care ea şi-ar putea dezvolta capacităţile. Într-o ţară mare, există mult mai mulţi consumatori de idei. Noi, din păcate, suntem totalmente ideologizaţi.

— E o problemă adevărată sau falsă imposibilitatea alegerii preşedintelui?

— Cred şi eu că, astăzi, cuiva anume convine această stare în care, în R. Moldova, nicio idee, nicio decizie nu este luată şi realizată până la capăt. Absolut niciuna. Dacă avem biserică, ea este divizată, dacă avem limbă, neapărat apare a doua, astfel încât nici una, nici alta să nu fie acceptată definitiv, dacă e Europa, atunci, în scurt timp, apare ideea orientării spre Eurasia, dacă s-a decis să fie republică parlamentară, imediat se găsesc cam tot atâţia care spun că era mai bună o altă formă de guvernare. În aceste circumstanţe, fiind permanent divizaţi, societatea nu ia nicio decizie. Mă întreb şi eu: este aceasta o uneltire a cuiva sau o foarte proastă calitate naţională, de care se servesc cei care ştiu cât de uşor e să manipulezi o astfel de societate?

— Dacă într-adevăr am admite că alegerea preşedintelui e cea mai mare problemă astăzi în societate, care ar fi, în opinia dvs., soluţia? Care ar fi soluţia lui Mihai Fusu?

— Se zice că e criză politică, dar eu cred că e una constituţională, deoarece criză politică e atunci când ţara nu funcţionează. Noi, însă, avem un Guvern care funcţionează, avem un premier destul de dinamic, care ştie pentru moment ce vrea, Parlamentul funcţionează… Pe mine nu mă deranjează că nu avem preşedinte, chiar deloc. Funcţia de preşedinte, în condiţiile R. Moldova, este una simbolică. Din această cauză nici nu simţim lipsa lui, aşa că nu înţeleg de ce este o bătaie atât de mare pentru această funcţie. Cred că bătaia aceasta atât de aprigă pentru un post atât de simbolic este susţinută de cei cărora le convine starea semiconfuză de lucruri din societate. Cred că ar trebui organizate alegeri anticipate sau ar trebui identificată o soluţie de compromis. Habar nu am ce persoană de compromis ar putea fi găsită şi cum ar vota societatea, în cazul unor alegeri anticipate. Ştiu însă cu siguranţă că mi-aş dori ca preşedintele Moldovei să fie un garant al poporului. Acum noi nu avem o astfel de personalitate. Clasa politică s-a distanţat de popor. Intelectualii, fiind plătiţi din nişte bani, fie ai politicienilor, fie ai businessmenilor, nu sunt apărătorii oamenilor. Mi-ar plăcea să avem un preşedinte care ar ţine partea oamenilor, care ar ieşi cu un mesaj, în Parlament sau la Guvern, atunci când ar descoperi că aceste instituţii pun la cale acţiuni antisociale, antiumane. Acest om trebuie să reprezinte societatea şi să aibă curaj să le spună verde în ochi demnitarilor atunci când aceştia greşesc.

— Mai continuaţi că credeţi că, “având un preşedinte femeie, Moldova ar fi mult mai organizată”?

— Exemplele care au existat în Europa de înalţi demnitari femei sunt foarte bune. Asta pentru că este încă neobişnuit ca o femeie să vină la putere, şi atunci când aceasta este acceptată de bărbaţi, până la urmă, ea trebuie să fie extraordinar de bună. Margaret Thatcher, Angela Merkel, sunt doar două exemple de mare succes în acest sens. La noi se spune că preşedintele trebuie să fie garantul Constituţiei. Mi se pare un deziderat prea rece, prea oficial, nepământesc parcă. Preşedintele ar trebui să fie garantul libertăţilor, drepturilor, al siguranţei omului în această societate. Reieşind din această idee, ar putea fi o femeie care ar aduce ceva ce bărbaţii care s-au încurcat în ambiţiile lor politice oarbe nu reuşesc sau nu vor să aducă.

— Declaraţi undeva că “politica e o târfă”. Rămâneţi la aceeaşi părere?

— Pot să spun şi mai multe. În societatea în care trăim, societatea banului, oricine poate presta “profesia” de târfă. Mă refeream şi mă refer la politicienii care acceptă orice, care acceptă bani şi se vând ca să ajungă la putere, după care acceptă bani şi se vând ca să voteze anumite legi sau să întreprindă acţiuni la comandă. Politica e foarte maleabilă, astfel încât atunci când politicienii nu au o integritate morală, involuntar şi inerent alunecă spre prostituţia politică.

— Voronin+Lupu, Voronin+Filat? Alegeri anticipate? Care formulă vi se pare mai posibilă?

— Din discuţiile pe care le urmăresc şi eu, cred că cele trei variante se reduc la una singură – alegeri anticipate. Cel puţin asta e vizibil. Dacă ar fi altfel, ar însemna că noi nu cunoaştem adevăratele mişcări care se fac în spatele nostru.

— În cercul de probleme actuale, ce loc ocupă nesoluţionarea dosarelor “7 Aprilie”?

— Imediat după 7 aprilie, am început să colectez material, întâlnindu-mă cu foarte mulţi tineri – victime ale poliţiştilor care i-au maltratat prin comisariate. Am realizat mai multe interviuri. Vroiam să montez şi un spectacol despre maltratarea tinerilor. În cadrul acestor dialoguri am constatat că acest subiect este constituit din mai multe capitole: cum s-a ajuns la 7 aprilie; cine a organizat 7 aprilie; cine stă în spatele 7 aprilie; cine a admis maltratarea unor tineri nevinovaţi şi de ce au rămas nepedepsiţi călăii.

— Nu v-aţi gândit şi la alt spectacol, despre călăii care au maltratat?

— Cu victimele am reuşit să mă întâlnesc, iar acestea au acceptat să vorbească. Am căutat şi poliţişti implicaţi, dar nimeni, niciodată nu a acceptat o întâlnire şi un dialog. Spuneţi-mi vreo persoană care şi-a recunoscut public vina implicării sale în acele acţiuni.

— Unde, în opinia dvs., s-au împotmolit acele dosare?

— E o întrebare absolută, or, încă de pe timpuri, nu găsim răspunsuri la mai multe întrebări. Acum, bunăoară, se vorbeşte că Putin şi FSB-ul au aruncat în aer clădirile din suburbia Moscovei, sunt chiar şi nişte filme despre asta. Se spune că clădirile gemene în care se afla World Trade Center au fost aruncate în aer de acei politicieni care au vrut să organizeze războiul ce a urmat. Există întrebări la care nu se vor găsi răspunsuri niciodată sau nu se vor găsi răspunsuri atâta timp cât sistemul politic este acelaşi. Cred că prea multă lume a fost implicată în 7 aprilie. Adevărul l-am putea afla, prin absurd, doar dacă niciunul dintre cei implicaţi în acele acţiuni nu ar mai activa în aparatul de stat sau dacă ar veni cumva, printr-o minune, nişte marţieni care ar conduce R. Moldova. Marţienii ar investiga, absolut obiectiv, aceste dosare, deoarece ei nu au nimic în comun cu cei care au făcut 7 aprilie. Atâta timp cât majoritatea funcţionarilor de stat sunt aceiaşi, poliţiştii, pompierii, securiştii sunt aceiaşi, cred că niciodată nu vom afla adevărul despre acele evenimente.

— Aţi regizat spectacolele “Poveşti de familie”, “O haită de sfinţi”, care abordează viaţa cuplurilor contemporane. De ce aţi ales acest subiect?

— Cred că instituţia familiei este în criză. Am ales să montez deoarece familia este un element esenţial al vieţii omului pe pământ. În familie se întâmplă dragostea, în familie se întâmplă copiii, în familie se întâmplă tot ce poate fi mai intim. Familia, aşa cum am cunoscut-o noi, este un produs al religiei. În momentul în care societatea noastră se confruntă cu o criză de credinţă, familia îşi caută altă bază de existenţă. Baza familiei moderne nu mai poate fi aceea a familiei patriarhale.

— Nu mai e actual ceea ce spun tinerii la cununie, “până când moartea ne va despărţi”?

— Nu-i vorba despre acest mesaj rostit la cununie, ci despre ce stă la baza ideii de a fi permanent împreună. Astăzi, familia, doar ca iubire, e una, dar familia care are copii şi proprietăţi împreună e cu totul altceva.

— Cele două nu pot fi comasate?

— E destul de dificil. Biserica rezolvase problema foarte simplu – e păcat şi punctum.

— Sondajele, totuşi, arată că lumea are cea mai mare încredere în biserică.

— Aceste declaraţii nu vorbesc atât despre încrederea populaţiei în biserică, cât despre lipsa de încredere în celelalte instituţii. Ştiind cât de credincioşi sunt concetăţenii noştri şi dacă aceasta este cea mai mare încredere, îmi imaginez câtă încredere au ei în altceva. Credinţa e virtuală. Noi avem mai multă încredere în emoţii decât în gândurile şi faptele noastre.

— Ce aţi monta în timpul apropiat?

— Acum ideile mele nu se bazează pe dorinţa de a monta o piesă anumită, ci pe ideea de a găsi acel material care ar reflecta ideile mele despre societate, despre oameni, despre tot ce se întâmplă în jur. Sper ca, în timpul apropiat, să pot reveni la un subiect veşnic – dragostea pentru aproapele tău. Sunt convins că aceasta e o mare problemă. Întrebaţi-i pe cei care declară că au încredere în biserică sau în alte instituţii despre dragostea faţă de aproapele lor. Credeţi că vor avea un răspuns?

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aneta Grosu