Principală  —  Interviuri   —   Gâlceava şi neînţelegerile din Alianţă…

Gâlceava şi neînţelegerile din Alianţă au discreditat democraţia şi democraţii

Interviu cu Ana Bejan, profesoară, promotoare a renaşterii naţionale din
R. Moldova

 

— Unirea Ţării a pornit de la Soroca şi tot de aici şi Independenţa R. Moldova. Spuneţi-ne mai multe despre aceste fenomene.

— Da, Unirea a fost votată pentru prima dată la Soroca, iar după aceea a votat-o şi Sfatul Ţării. Şi cu Independenţa a fost la fel. Noi, cei de la Soroca, am votat-o înaintea parlamentarilor. Noi am luptat foarte mult pentru a deschide o şcoală naţională, pentru a reveni la învăţământul românesc, iar “Constantin Stere” este primul liceu din Soroca şi printre primele din R. Moldova. Aici, în zona actualului liceu, este un cartier rusesc şi a fost o luptă aprigă atunci când am deschis această instituţie, pentru că se dorea o şcoală rusească, dar am luptat, am organizat proteste, mitinguri, întruniri. În mai 1991 am fost numită directoare a acestui liceu. Aşa am votat noi aici independenţa, prin deschiderea unui liceu de limbă română.

— Cum aţi ajuns în mişcarea de eliberare naţională din Soroca?

— Nimic nu este întâmplător în această viaţă. M-am implicat în mişcarea de eliberare naţională înainte de anii ‘90, când eram directoare la Şcoala moldovenească nr. 1 din Soroca. Acolo aveau loc primele şedinţe ale Frontului Popular, acolo erau angajaţi şi unii membri ai frontului care nu aveau de lucru în acea perioadă. Tot de acolo am trecut la alfabetul latin, de acolo am început cu “doamnă profesoară” şi “domnule profesor”. De fapt, sunt absolventă a facultăţii de filologie şi am cunoscut foarte bine istoria noastră adevărată, am citit operele scriitorilor noştri români, am avut profesori la universitate care ne spuneau, direct sau în subtext, cine suntem, de unde venim şi probabil că spiritul acesta naţional, al patriotismului îmi era propriu încă de pe atunci. Cu atât mai mult cu cât acesta exista şi în familie, bunelul meu era proromân. Probabil, picătură cu picătură, s-a adunat în sufletul meu această idee naţională, pentru că fără un naţionalism sănătos nu poţi fi patriot.

— Aţi preluat conducerea liceului, practic, de la zero. Cum a fost începutul?

— Când am fost numită în funcţie, liceul era în construcţie. Mi s-a permis să organizez un concurs pentru suplinirea funcţilor libere şi am selectat o echipă de mari patrioţi. Jumătate de an am lucrat paralel, pe şantier şi în clase, ca ulterior profesorii să lucreze şi toată vara la construcţie, vă imaginaţi ce entuziasm era?!

— Admiteţi că aveţi partea dvs. de merit în obţinerea independenţei?

— Modestă de tot. În comparaţie cu alţii, partea mea este foarte modestă, dar eu am un reper spiritual, la care ţin foarte mult. De fapt, am câteva repere spirituale aici, la Soroca, dar liceul acesta este sufletul meu, pentru că asemenea meşterului Monole, când faci ceva cu mare dragoste, te zideşti. Nu vreau să zic că m-am zidit eu în această şcoală, ci că noi ne-am zidit, colectivul profesoral, am pus suflet în această şcoală, eram un tot întreg, şi profesorii, şi elevii, şi părinţii, era un suflu, un spirit românesc, ceea ce, din păcate, nu se mai simte acum.

— Spuneţi că ne lipseşte demnitatea personală şi, în special, demnitatea naţională. Care ar fi soluţia acestei probleme?

— În primul rând, cred că este o problemă de stat. Parcă ar părea straniu – cum să educe statul  demnitatea personală? Sentimentul patriotismului ar trebui să fie educat în şcoli, în grădiniţe, dacă nu prin lege, cel puţin dintr-un îndemn personal. N-avem modele, din păcate. Oamenii caută modele. Iată, într-un oraş mic, oamenii au 2-3 modele pentru ei, persoane cu demnitate, care nu fură, nu mint. De asemenea, este nevoie de promovat o politică de ridicare a prestigiului statului în faţa omului. Când statul nu face nimic pentru om şi când omul este disperat şi nu-l doare ţara, e clar că n-o să aibă demnitate. Demnitatea personală cred că se transmite genetic. Un copil are demnitate dacă provine dintr-o familie în care tata este personalitate, mama este personalitate, nu contează dacă au carte sau nu, pentru că există oameni simpli de la ţară care sunt de zeci de ori mai buni patrioţi şi au de zeci de ori mai multă demnitate decât un intelectual cu câteva facultăţi. Demnitatea personală nu vine de la studii, de la diplomă, ea vine din sânge, se transmite genetic şi se educă.

— Cum v-aţi educat copiii?

— Ei ştiu că mama lor a avut un singur ideal, care reprezintă valorile naţionale. Întotdeauna m-au susţinut şi-mi sunt alături. Nepotul, cea de-a treia generaţie de intelectuali, este un alter ego al meu, cu sentimentul acesta al patriotismului, al demnităţii. Copiii au demnitate personală, ţin foarte mult la valorile naţionale, în casă avem o bibliotecă foarte mare. Nu puteam să-mi educ copiii altfel, dar există întotdeauna contradicţii între generaţii. Acum, când toţi se gândesc la bani, ei mă consideră puţin romantică, visătoare, stranie, diferită. “Uite, lumea şi-a făcut apartamente, are de toate, iar tu nici o pensie bună nu ai…”. Cred că este firesc acest lucru. Cu toate acestea, ei mă urmează, dar nu sunt luptători cum am fost şi sunt eu.

— Ce vă fac copiii?

— Ambii sunt în Franţa. Fiica vrea să se întoarcă, pentru că tânjeşte, spune că rădăcinile ei sunt aici. Fiul mai are câţiva ani şi revine. A absolvit la Bucureşti şi trebuia să-şi facă aici cariera. Când a încercat să se angajeze, a fost foarte greu. I se ofereau 1700 de lei şi el mi-a spus: “Ce să fac cu acest salariu în Chişinău, de exemplu?”, şi noi neavând bani, bogăţii, a fost nevoit să ia drumul pribegiei. Nu zicem că suntem săraci, suntem foarte bogaţi şi-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că a pus mâna pe creştetul meu şi al copiilor mei şi ne-a dat sănătate, curaj şi înţelepciune. Noi suntem foarte mulţumiţi. Acesta este destinul meu, crucea mea şi sunt onorată să o duc. Nu mă plâng, nu mă văicăresc. Vreau să vă spun că ţara asta e numai văicăreli, de la omul simplu şi până la conducător.

— De ce?

— Lipseşte gândirea şi atitudinea constructivă. Batem pasul pe loc. Cred că este o catastrofă. Dacă cei din Alianţă nu ajung la un compromis şi, doamne fereşte, se anunţă alegeri anticipate, să ştiţi că vor reveni comuniştii pentru mult timp la putere.

— La Soroca deja au revenit comuniştii. Care este explicaţia?

— Pentru noi, a fost într-adevăr o surpriză neplăcută. Nu ne-am aşteptat ca în Soroca, unde 80% din populaţie sunt români-moldoveni, cu atâţia intelectuali şi atâtea şcoli, să se voteze comuniştii. Asta vorbeşte despre faptul că oamenii au rămas totuşi cu mentalitatea veche. Chiar şi intelectualiii au votat comuniştii. Sincer să vă spun, n-am nicio explicaţie. Mă frământă această întrebare şi nu găsesc răspunsul. Probabil, contează foarte mult faptul că în oraşe şi sate, în provincie, nu există spaţiu spiritual. Oraşul parcă-i măturat, parcă-i îngrijit şi-ţi face impresia că e bine, dar oraşele şi satele noastre n-au suflet, sunt moarte sufleteşte. Conducerea unei localităţi, pe lângă faptul că mătură şi repară străzile, trebuie să insufle şi o stare de spirit. O stare de spirit adecvată e ceea ce le lipseşte acum oamenilor. Ei nu mai merg la întâlniri cu scriiitorii, nu merg la spectacole, la lansări de carte, nu citesc nimic. Vă imaginaţi, sunt intelectuali care nu citesc cărţi, care nu sunt la curent cu informaţiile de actualitate.

— Cum s-a întâmplat acest lucru?

— Lenevia noastră spirituală e de vină. S-a prăbuşit cu totul scara de valori, şi acum, peste tot, se discută numai despre bani, iată ce s-a întâmplat. Noi suntem o generaţie de romantici, o generaţie de visători. Am lucrat, încă de pe vremea sovieticilor, pe bază de entuziasm, aveam ceva suflet, era o torţă aprinsă, dar acum, din păcate, acestea nu mai există. Să ştiţi că ţara se află într-o grea şi profundă criză spiritual-morală. A scoate o ţară dintr-o criză economică se poate, dar dintr-o criză morală, spirituală cred că încă multe generaţii n-o să reuşească.

— Sunteţi pesimistă cumva?

— Nu, nu sunt pesimistă. Pur şi simplu cunosc realitatea de la sate, din provincie.

— Cum sesizează viaţa politică oamenii de la sate?

— Sunt foarte indignaţi de tot ce se întâmplă. Toată gâlceava şi toate neînţelegerile din Alianţă au discreditat democraţia şi democraţii. De aceea şi spuneam: dacă vor avea loc alegeri anticipate, să ştiţi că va fi o catastrofă pentru democraţia noastră. Nu exclud revenirea comuniştilor.

— Şi dacă se va întâmpla?

— Atunci, puneţi cruce pe această ţară. Exodul se va accentua. Va pleca, la sigur, tot tineretul.

— V-aţi născut aici, la Soroca, şi tot aici aţi locuit întreaga viaţă. Aţi avut multe oferte şi posibilităţi să plecaţi, dar le-aţi refuzat. De ce?

— Am avut posibilităţi să-mi fac cariera la Chişinău, dar pentru mine Soroca este centrul pământului. Sunt foarte ataşată de acest loc. Unii gândesc că sunt stranie, ciudată. Eram în Parlament, trebuia să stau acolo doi ani ca să am pensie de parlamentar, dar am fost delegată să fiu prefect al judeţului Soroca şi am lăsat Parlamentul. Am venit pentru un ideal – că vom fi judeţ, că Soroca va fi centru judeţean. Am luptat doi ani, a fost foarte greu, şi când au venit comuniştii, au distrus absolut tot ce se construise pe parcursul celor doi ani. 2001 ar trebui să fie o lecţie pentru politicienii noştri, deoarece, dacă se repetă povestea, comuniştii vor distruge absolut totul.

— Credeţi că a fost învăţată lecţia 2001?

— Nu cred. Ei nu pot învăţa lecţiile trecutului şi ale istoriei, fiindcă urmăresc doar interesul personal. Nu sunt pesimistă, vă spun sincer, dar asta este realitatea şi sunt foarte întristată. Am luptat până acum pentru că am crezut în schimbare, în prosperare, dar am rămas la acelaşi nivel, din păcate.

— Circa 20 de ani aţi activat în politică. Aţi luptat ca să schimbaţi lucrurile, dar în final v-aţi retras. De ce?

— M-am retras pentru că am rămas decepţionată, în primul rând de politicieni. Am intrat în politică nu pentru a-mi satisface interesele personale. Am vrut să facem schimbări, dar m-am convins că se urmăresc doar interesele personale, unii sunt avizi de putere, calcă peste oameni, au nevoie de tine numai în campania electorală, să le faci imagine, ca mai apoi să nu-ţi ia apărarea niciodată. Lucrurile astea m-au întristat foarte mult şi am crezut de cuviinţă că e timpul să plec. Spunea un psiholog că este foarte bine când omul ştie când să plece. Sunt foarte fericită de plecarea mea.

— Nu aţi plecat, însă, din viaţa publică. În ce activităţi vă implicaţi?

— Lucian Blaga spunea că cele mai frumoase lucruri pe pământ le fac visătorii, dar oamenii din jur zic că ei sunt nebuni. Aşa sunt privită şi eu la Soroca: “Ce mai vrea şi Bejan? Nu stă liniştită să se odihnească”. Muncesc foarte mult. Avem Fundaţia “GrigoreVieru”, a cărei fondatoare sunt, şi prin intermediul ei, împreună cu un grup de intelectuali activi, organizăm diverse activităţi, bunăoară lansări de carte, întâlniri cu scriitorii, ridicarea bustului lui Vieru. De fapt, acesta a fost visul meu, pentru că Grigore Vieru şi-a purtat paşii pe aici foarte des, ţinea foarte mult la Soroca, şi atunci am decis să-i înveşnicim numele aici. Am mai organizat un spectacol cu participarea lui Fuego, a Mirabelei Dauer, spectacole în memoria lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Interesant este că după fiecare eveniment unii se apropie şi îmi mulţumesc. Ce-i mai trebuie unui om, când se gândeşte că le-a adus bucurie cel puţin câtorva semeni?

— Cum aţi reuşit în toţi aceşti ani să împăcaţi responsabilităţile de familie cu cele de serviciu, cu datoria naţională?

— A fost un efort foarte mare. Printre altele, mă străduiesc să fiu o soţie exemplară, soţul poate să confirme. Copiii mă iubesc foarte mult. Am fost prieteni apropiaţi. Nu am avut timp să fiu mamă pentru ei, le-am fost prietenă. Doar le spuneam ce trebuie să facă, care şi unde pleacă şi de ce se ocupă. N-am avut timp să le coc plăcinţele şi altele. Duminicile eram plecată, lucram în campanii electorale, dar m-au înţeles şi m-au susţinut. Ca soţie, ca mamă, îmi îndeplineam toate obligaţiunile de familie. Soţul este un bun gospodar şi un bărbat foarte înţelept, iar casa mea a fost mereu o cetate puternică. În această cetate m-am şi retras.

În 2001, cu 2 ani până la vârsta de pensionare, comuniştii au lăsat-o fără un loc de muncă pe Ana Bejan, “au aruncat-o peste bord”, cum spune ea. Depusese cerere să i se dea câteva ore la liceul pe care îl fondase şi condusese. Discipolul ei, care era director, i-a scris pe cerere că nu are ore libere. A rugat să i se dea măcar ore de dirigenţie la o clasă, să nu-i rupă rădăcinile, dar a fost refuzată. Păstrează şi acum respectiva cerere. “Am ieşit plângând din şcoala în care am muncit 7 ani, zi şi noapte”, îşi aminteşte dna Bejan. Astfel, după 35 de ani de activitate în învăţământ, când a sunat clopoţelul la 1 septembrie, ea, deja şomeră, se gândea la prima zi de şcoală cu lacrimi în ochi.

— Cum aţi depăşit această încercare, doi ani de şomaj, de refuzuri?

— Am depăşit-o pentru că m-a susţinut familia. Soţul, copiii îmi spuneau că aceasta nu este cea mai mare tragedie. Ulterior m-am îmbolnăvit grav. Am suportat o intervenţie chirurgicală grea, apoi mi-a fost depistată o boală oncologică. Acum, slavă domnului, mă simt bine. Am început a construi două biserici ale Mitropoliei Basarabiei, avem şi preot român.

Ana Bejan şi-a şters câteva lacrimi. A spus că de regulă este puternică şi îşi controlează emoţiile, dar şi-a amintit despre prea multe în aceeaşi zi, plus că a trecut şi prin curtea liceului. Zice că lacrimile sunt date de Dumnezeu şi zâmbeşte.

— Ce credeţi despre reforma învăţământului, cât de necesară este?

— Am spus cu mulţi ani în urmă că învăţământul nostru este depăşit şi că trebuie reformat radical tot sistemul. La noi se face reformă ca în fabula cu anteriul lui Arvinte – se taie din poale şi se pune la mâneci, se taie din mâneci şi se pune la poale. Ba este o disciplină, ba nu este; or, asta nu e reformă. Conceptul sistemului de învăţământ trebuie schimbat radical. Ceea ce se face la noi în şcoală este depăşit. Copiii primesc o sumă de cunoştinţe, sunt suprasolicitaţi, iar programa e supraîncărcată, se studiază oasele la toate broaştele, dar nu se obţine un coeficient de inteligenţă înalt, nu se formează deprinderi de muncă intelectuală, nu se obţine coeficient emoţional. S-a studiat problema – o personalitate trebuie să aibă şi coeficient de inteligenţă, şi coeficient emoţional. Reuşesc cei care le au pe ambele. Din nou, e vorba despre trăire, despre faptul că trebuie să pui suflet în ceea ce faci.

— De ce, dacă ştim că avem nevoie de reforme, nu s-a făcut nimic în acest sens atâţia ani?

— În primul rând, nu există o politică de stat bătută în cuie. Fiecare nou guvern îşi începe reforma sa. Asta-i tragedia acestui stat. Când vin nişte patrioţi la conducere, trebuie să preia un program, să-l continue, să-l dezvolte, iar la noi, din păcate, fiecare vine cu reforma sa. La nivel de sistem nu s-a reformat nimic, absolut nimic. E o spoială doar, se mai face câte ceva acolo sau dincolo. Ascultam aseară la radio un interviu cu un ministru. Poveşti cu zmei. Că vor construi, că vor deschide şi tot aşa, pe când, în condiţiile de sărăcie în care se află R. Moldova, ar trebui să facă ordine în ceea ce avem deja.

— Aţi participat activ la mişcarea de renaştere naţională. La ce fel de independenţă visa mulţimea?

— Independenţa, pentru noi, era eliberarea de sub jugul imperiului rus, dar, mai ales, dreptul de a respira liber. Cred că atunci independenţa era sinonimul libertăţii. Generaţii întregi care au trăit în Uniunea Sovietică voiau să trăiască liber, să cunoască lumea, să vadă Europa. Visul tuturor era să vedem România. Asemeni lui Grigore Vieru, care spunea că nu voia să zboare în cosmos, ci să ajungă în România. Nu ştiu dacă toţi conştientizaseră valoarea acelei zile, dar era o atmosferă deosebită. Oamenii credeau în ceea ce revendicau, aveau speranţa că lucrurile se vor schimba şi mulţi trăiau cu ideea unirii cu România.

— Cum este văzută această independenţă după 20 de ani?

— Ar fi păcat să spunem că nu au avut loc schimbări. Fiind profesor, zic că este foarte bine că am revenit, cu toate carenţele care există, la o şcoală naţională, că predăm limba română, că am predat mulţi ani istoria românilor, că avem o presă relativ independentă, că se apără drepturile omului. Să zic că s-au făcut schimbări radicale n-aş putea, iar odată cu trecerea timpului acestea chiar nu se mai simt. Ori că aşteptările noastre au fost extrem de mari şi că acum suntem disperaţi şi decepţionaţi de ceea ce se întâmplă, dar pentru mine este cert, şi nu renunţ la această idee, că ne lipseşte un lider naţional, care să ducă acest neam înainte.

— Dacă ar fi fost promovată un lider femeie, credeţi că situaţia ar fi fost diferită?

— Dacă ar fi avut bărbaţii noştri politici curaj să promoveze femei în politică, pentru că femei capabile, cu potenţial, aveam şi avem, cred că lucrurile cu siguranţă ar fi stat mai bine. Nu zic asta pentru că sunt femeie, nu sunt feministă, dar cred că, având în frunte o femeie, care este mai emotivă şi cu spiritul responsabilităţii mai mare şi care trăieşte ceea ce face, am fi reuşit mult mai mult, dar aşa, stăm pe loc, am prins rădăcini şi nu ne mişcăm. O altă boală a societăţii noastre este indiferenţa. Nu în zadar spunea cineva că cea mai mare crimă este indiferenţa.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana Eţco